Atunci hammamgiul se ridică şi, mână în mână, ieşi cu Daul'makan; şi porniră să străbată agale sukurile şi uliţele Damascului. Şi ajunseră dinaintea unei clădiri mari, unde erau pesemne grajdurile valiului Damascului, că la poartă văzură sumedenie de cai şi de catâri şi o mulţime de cămile îngenuncheate, pe care cămilarii încărcau saltele, perne, legături, lăzi şi tot soiul de poveri; se mai afla acolo şi o liotă de robi, şi de slujitori tineri, şi bătrâni, şi toată lumea aceea striga şi vorbea şi era numai o zarvă şi un huiet. Şi Daul'makan îşi zise în sine: „Cine ştie ai cui or fi toţi aceşti robi, şi aceste cămile, şi aceste lăzi?” Apoi întrebă pe unul dintre slujitori, care îi răspunse:

          — Este un peşcheş al valiului Damascului şi este trimis sultanului Omar Al-Neman. Iar toate celelalte sunt haraciul de un an al cetăţii Damascului pentru sultanul Omar Al-Neman.

          Când Daul'makan auzi vorbele acestea, ochii i se umplură de lacrimi, şi prociti încetişor stihurile:

          Dacă prietenii, departe, Învinuiesc tăcerea mea şi rătăcirile-mi deşarte, -

          Să le răspund, cum voi putea?

          Dacă plecarea mea ucise şi gândul că m-avură drag şi dorurile-n lacrimi scrise -

          Ce pot eu, un sărman pribeag?

          Iar dacă-ndur şi chin, şi jale, Eu, care totul am pierdut, Cum să mai aflu oare cale spre anii stinsului trecut?

          Apoi tăcu o clipită, şi alte stihuri îi cântară în minte:

          El îşi strânse cortul şi plecă departe, Şi-mi lăsă în suflet dorul care arde, A plecat! Şi viaţa-mi curge fără ţel, Inima-mi străbate zarea după el.

          Ah, dacă vreodată îl voi mai găsi, Cât noian de vorbe dulci îi voi şopti!

          După ce isprăvi aceste stihuri, Daul'makan începu să plângă. Atunci hammamgiul cel milos îi spuse:

          — O, copilul meu, fii cu judecată! Cu mare caznă am ajuns să te facem a-ţi dobândi sănătatea, şi ai să cazi acum iar bolnav de atâtea lacrimi câte le verşi! Îndură-te de te potoleşte, că tare mi-e teamă şi mult mi-e frică să nu ţi se întoarcă boala!

          Caci Daul'makan nu se mai putu stăpâni şi, plângând întruna de dorul suroră-sii Nozhatu şi al tătâne-său, prociti aceste stihuri minunate:

          Copile, petrece şi râzi pe pământ, Că, iată, pământul durează mereu.

          Ci viaţa se duce ca fulgul în vânt.

          Iubeşte deci viaţa, cu bine, cu greu, Şi adu-ţi aminte, copile al meu, Că moartea ne-adună pe rând.

          Te bucură, dară, de fiece clipă!

          O vezi? Fericirea se duce uşor, Grăbită e foarte bătaia de-aripă, Nimic nu ne lasă din spornicu-i zbor.

          Nimic nu ne lasă! Din viaţa întreagă nu-i dat nimănuia, aici, să culeagă alt bun – doar tristeţe şi zădărnicie.

          Deci lumea şi viaţa, copile, să-ţi fie ca hanul în care un biet călător opreşte o clipă la dulce popas;

          Deci fă ca pământul cu soare şi flori să-ţi fie un rateş la care ai mas.

          După ce sfârşi de procitit stihurile, pe care hammamgiul le ascultase pierit şi încerca să le înveţe pe dinafară spunându-şi-le în mai multe rânduri, Daul'makan căzu pe gânduri o bucată de vreme. Atunci hammamgiul, care nu vroia să-l tulbure, îi spuse într-un sfârşit:

          — O, tinere stăpâne al meu, te gândeşti mereu la ţara ta şi la părinţii tăi, socot!

          Daul'makan spuse:

          — Da, taică! încât simt că nu mai pot să zăbovesc o clipită în ţara aceasta şi am să-mi iau bun-rămas de la tine şi să plec cu această caravană, haida-hai, haida-hai, fără a mă osteni prea tare, şi am să ajung astfel cu ea la Bagdad, cetatea mea.

          Atunci hammamgiul îi spuse:

          — Şi eu cu tine! Că nu pot să te las singur, şi nici să mă despărţesc de tine şi, întrucât am şi început să-ţi fiu oblăduitor, nu vreau să mă opresc din drum acuma.

          Şi Daul'makan spuse:

          — Allah să-ţi întoarcă credincioşia, cu milele şi cu toate soiurile de dărnicii!

          Şi fu bucuros până peste poate de atare noroc.

          Atunci hammamgiul îl rugă pe Daul'makan să încalece pe măgar şi îi spuse:

          — Ai să stai pe măgar, de-a lungul călătoriei, atâta cât ai să vrei; iar când ai să fii ostenit de călărie, vei putea, dacă vei vrea, să descaleci şi să mergi şi pe jos oleacă.

          Şi Daul'makan îi mulţumi cu căldură şi îi spuse:

          — Chiar că ceea ce faci tu pentru mine nici un frate nu ar face pentru fratele său!

          Pe urmă amândoi aşteptară asfinţitul soarelui şi răcoarea nopţii spre a porni la drum cu caravana şi a ieşi din Damasc către Bagdad. Şi iac-aşa cu Daul'makan şi cu hammamgiul.

          Cât despre tânăra Nozhatu, sora geamănă a lui Daul'makan, ea plecase de la hanul de la Ierusalim spre a încerca să găsească loc de slujnică pe la vreun om de vază, şi să poată astfel să câştige ceva bani şi să-şi îngrijească fratele şi să-i cumpere frigăruile de berbec după care jinduia. Şi îşi acoperise capul cu bucata cea veche din mantia de păr de cămilă şi pornise să bată uliţele la întâmplare, fără a şti încotro să se îndrepte; şi era cu mintea şi cu inima tare îngrijorate în privinţa fratelui ei şi din pricina depărtării la care se aflau amândoi de părinţii şi de ţara lor; şi îşi ridică gândul spre Allah Cel Preaîndurător, şi îi veniră pe buze stihurile acestea:

          În jurul bietului meu suflet de pretutindeni se adună vâlvoi de negură nebună.

          Un crâncen foc se-aprinde-n mine, Mă mistuie şi mă topeşte, Iar doru-mi negru zugrăveşte pe chip icoana suferinţii şi a nefericirii mele cu toate chinurile-i grele.

          A depărtării prisosinţă prin sufletu-mi îşi taie vad.

          De-a amintirilor căinţă ca-ntr-un adânc de bezne cad.

          Nesomnu-i singurul tovarăş mâhnirii mele, noapte, zi, Şi lacrima doar, iar şi iarăşi, Mi-e dată spre a mă hrăni.

          Cum să pot eu, pe mai departe, Să-mi tăinui deznădejdea grea, Când nu ştiu meşteşug-aparte de-a te preface a uita, Când toată inima mea arde ca-ntr-un necontenit pojar în focul tristei mele soarte care mă-neacă-n valuri mari?

          O, noapte, tu ştii lunga-mi jale, Ştii chinul meu trudind spre ţel!

          În tihna ceasurilor tale, Fii solul meu, trimis la el, O, noapte, şi să-i spui în şoapte cât sufăr şi cât mă frământ, Şi că nu m-ai văzut, o, noapte, Dormind la pieptul tău nicicând.

          Şi pe când tânăra Nozhatu umbla aşa trala pe uliţi, văzu că vine spre ea, însoţit de cinci haidamaci de-ai săi, o căpetenie de beduini34 care se uita la ea lung şi care fu cuprins deodată de un imbold aprig de-a o avea pe fata aceea tânără cu capu-acoperit cu bucata cea veche de mantie, şi ai cărei nuri ieşeau şi mai bine în vileag de sub cârpa ponosită şi zdrenţuită. Şi păşi îndrăzneţ pe urmele ei şi o aşteptă să ajungă într-o uliţă singuratică şi tare strâmtă, şi se opri dinaintea ei şi îi spuse:

          — O, copilă, eşti slobodă sau eşti roabă?

          La vorbele beduinului, tânăra Nozhatu rămase înlemnită, apoi spuse:

          — Fie-ţi milă, o, trecătorule, nu-mi mai pune asemenea întrebări care îmi răscolesc chinurile şi năpasta!

          El îi spuse:

          — O, copilo, dacă ţi-am pus atare întrebare, am făcut-o pentru că am avut şi eu şase fete, şi am şi pierdut cinci dintre ele, şi nu mi-a mai rămas decât cea de a şasea, care trăieşte singură şi tristă în casa mea. Şi tare aş vrea să găsesc pentru fetiţa mea o tovarăşă care să-i ţină de urât şi s-o facă să-şi petreacă vremea în chip mai voios. Şi mult aş dori ca tu să fi fost slobodă, spre a-ţi cere să primeşti să vii în casa mea şi să fii ca o fată a mea de suflet şi ca unul dintre ai mei, ca s-o faci pe fetiţa mea să uite de jalea care o ţine de la moartea surorilor ei.

          Când auzi asemenea vorbe, Nozhatu rămase încurcată de tot şi spuse:

          — O, şeicule, sunt o fată străină şi am un frate bolnav cu care am venit din ţara Hedjazului. Şi tare aş primi să intru în casa ta spre a ţine tovărăşie fetei tale, dar numai cu învoiala de a fi slobodă să mă întorc, în fiecare seară, la fratele meu.

          Atunci beduinul îi spuse:

          — Păi de bună seamă, o, copilo, nu ai să-i ţii tovărăşie fetei mele decât ziua. Şi, dacă vrei, chiar avem să-l mutăm pe fratele tău la mine, ca să nu fie singur deloc.

          Şi beduinul vorbi atâta de iscusit, încât o hotărî pe copilă să se ducă cu el. Da vicleanul nu ticluise toate astea decât ca s-o ademenească, întrucât nu avea nici ţipenie de copil de nici un fel, şi nici pat, şi nici casă. Într-adevăr, nu peste mult, el şi Nozhatu şi ceilalţi patru beduini ajunseră afară din cetate, într-un loc unde totul era pregătit de plecare: cămilele erau încărcate cu poveri, iar burdufurile erau pline cu apă. Iar căpetenia de beduini încălecă pe cămila lui şi dădu semnul de plecare. Şi se depărtară grabnic.

          Atunci biata Nozhatu pricepu că beduinul o răpise şi o amăgise; şi începu să se jeluiască şi să plângă, şi pentru ea şi pentru fratele ei cel părăsit fără de nici un sprijin. Caci beduinul, fără a se tulbura de jeletele ei, merse toată noaptea până în zori, fără a se opri, şi ajunse într-un sfârşit în locuri ferite, departe de orice aşezare, în pustie. Atunci, întrucât Nozhatu plângea întruna, beduinul îşi opri ceata şi descălecă de pe cămilă şi o ajută şi pe Nozhatu să descalece şi şezu dinaintea ei mânios şi îi zise:

          — O, păcătoasă de târgoveaţă puturoasă cu inimă de iepuroaică, vrei să-ţi curmi plânsul ori ţi-e mai drag să dobândeşti nişte plesne de bici de să-ţi dai sufletul?

          La vorbele burzuluite ale necioplitului de beduin, biata Nozhatu îşi simţi inima cum i se răzvrăteşte şi îşi dori moartea, ca să sfârşească, şi strigă:

          — O, căpetenie de tâlhari din pustie, plod al mişeliei, pară a iadului, cum de cutezi să-mi înşeli aşa buna-credinţă şi să-ţi calci făgăduielile? O, viclean spurcat, ce vrei să faci cu mine?

          La vorbele sale, beduinul, mânios, veni la ea cu biciul ridicat şi răcni:

          — Păcătoasă de târgoveaţă, văd că ţi-e drag să simţi biciul pe fund! Or, află că, dacă nu-ţi curmi numaidecât plânsetele care mă sâcâie şi vorbele cu care limba ta cea ascuţită are cutezanţa să răspundă în faţa mea, am să-ţi înşfac limba cu degetele mele şi am să ţi-o retez şi am să ţi-o înfund chiar în veşca ceea a ta. Şi-aşa am să fac, mă jur pe fesul meu!

          La o atare amarnică ameninţare, biata copilă, care nu era dedată cu asemenea vorbe buruienoase, începu să tremure şi îşi înghiţi lacrimile, de spaimă, şi îşi ascunse capul sub văl, şi nu se putu opri să nu suspine stihurile acestea de jale:

          Ah, cine ar putea s-alerge oare până la casa-n care m-am născut să ducă veşti de lacrimile-amare?

          Vai, cum să mai îndur, cu glasul mut, Durerea grea şi blestemata stare în care soarta neagră m-a pierdut?

          Vai, n-am trăit atâta desfătare şi-atât alint, în scurtul meu trecut, Decât ca să mă-ngrop în jalea mare?

          Vai, cine ar putea s-alerge oare până la casa-n care m-am născut să ducă veşti de lacrimile-amare?

          La stihurile acestea minunat dăltuite, beduinul, care îndrăgise din născare poezia, fu pălit de milă faţă de preafrumoasa copilă necăjită şi veni lângă ea şi îi şterse lacrimile şi îi dădu să mănânce o turtă de orz şi spuse:

          — Altă dată să nu mai încerci să-mi răspunzi când sunt mânios, întrucât firea mea nu îndură una ca asta. Şi, că mă întrebi ce vreau să fac cu tine, iacătă! Află că nu mi te mai vroi de cadână, nici măcar de roabă, ci vroi să te vând vreunui negustor bogat care să se poarte cu dulceaţă faţă de tine şi să-ţi facă viaţa dulce, cum de altminteri ţi-aş fi făcut-o şi eu, Şi, drept aceea, am să te duc la Damasc.

          Iar Nozhatu răspunse:

          — Facă-se pe voia ta!

          Şi pe dată încălecară iarăşi pe cămilă şi purceseră iarăşi spre Damasc; iar Nozhatu tot îndărătul beduinului. Şi întrucât o sâcâia foamea, mâncă o bucată din turta de orz dată de răpitorul ei.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi şasea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu a mâncat o bucată din turta de orz dată de răpitorul ei. Şi ajunseră în curând la Damasc şi traseră să poposească la hanul Sultani, aşezat aproape de Bab El-Malek. Şi cum Nozhatu era tare mohorâtă şi şofrănită de amărăciune, şi cum tot plângea întruna, beduinul îi zise cu glas mânios:

          — Dacă nu-ţi curmi lacrimile, ai să-ţi pierzi frumuseţea şi preţul, şi n-am să mai pot să te vând decât vreunui balcâz de ovrei. Cugetă la asta, o, târgoveaţo!

          Pe urmă beduinul o încuie cu grijă pe Nozhatu într-o odaie de la han şi zori a se duce în târgul de robi să dea ochii cu vânzătorii de robi; şi le-o zugrăvi pe frumoasa copilă răpită, spunându-le:

          — Am cu mine o roabă tânără pe care am adus-o de la Ierusalim; şi are un frate bolnav pe care am fost nevoit să-l las acolo la nişte neamuri de-ale mele, ca să-l îngrijească bine. Încât se cere ca acela dintre voi care va voi s-o cumpere să nu uite a-i spune, spre a o linişti, că fratele ei bolnav va fi îngrijit la Ierusalim chiar în casa mea, adică a lui, a cumpărătorului. Şi m-aş îndura astfel s-o las mai ieftin.

          Atunci unul dintre negustori se sculă şi îl întrebă:

          — Ce vârstă are roaba aceea?

          Beduinul răspunse:

          — Este o copilă tânără de tot, încă fecioară, dar bună de măritat. E plină de pricepere, de gingăşie, de ascuţime de minte, de frumuseţe şi de desăvârşiri. Dar de când cu boala lui frate-său, supărarea a cam slăbit-o, a ugilit-o şi a făcut-o să-şi piardă oleacă din plinătatea trupului. Da toate astea sunt lesne a le face să se întoarcă, numai cu oleacă de îngrijire şi de uitare.

          Atunci negustorul îi spuse:

          — Merg cu tine să-ţi văd roaba, devreme ce mi-ai înşiruit toate harurile ei; da cu învoiala că, dacă n-am s-o găsesc pe placul meu, nu suntem îndatoraţi niciunul cu nimic; dar dacă o fi într-adevăr precum zici, am să ţi-o cumpăr la preţul cu care avem să cădem la înţelegere; şi nu îţi voi plăti acest preţ decât odată ce voi vinde şi eu roaba, întrucât se cuvine să-ţi spun socoata mea: află că o iau anume pentru sultanul Omar Al-Neman, stăpânul peste Bagdad şi peste Khorasan, şi al cărui fiu, emirul Şarkan, este cârmuitorul Damascului, cetatea noastră. Aşa că am să mă duc la emirul Şarkan, care mă ştie, şi am să-i arăt cumu-i treaba, şi el are să-mi dea o scrisoare pentru sultanul Omar Al-Neman care, în temeiul poftei lui ştiute după roabele fecioare, nu are să pregete să mi-o cumpere la un preţ priincios. Şi atunci am să-ţi plătesc preţul hotărât între noi doi.

          Şi beduinul răspunse:

          — Primesc învoiala.

          Atunci amândoi porniră către hanul Sultani, unde era încuiată Nozhatu, iar beduinul o strigă cu glas tare pe copila ascunsă după perete, spunându-i: „Hei, Nahia! Hei, Nahia!” întrucât beduinul socotise că un asemenea nume era bun de dat roabei lui. Ci la numele cel nou pentru ea, biata copilă începu să plângă şi nu răspunse. Atunci beduinul îi spuse negustorului de robi:

          — Vino, că iacăt-o colea înăuntru. Îţi îngăduiesc să te duci la ea şi s-o cercetezi bine, da fără s-o înfricoşezi, şi vorbeşte-i cu blândeţe precum am obiceiul să fac şi eu.

          Şi negustorul trecu pragul şi se duse la copilă şi-i spuse:

          — Pacea fie cu tine, o, copilă!

          Şi Nozhat răspunse cu un glas dulce ca zahărul şi în rostirea cea mai aleasă pe limba arăbească:

          — Şi asupra-ţi fie pacea şi milele lui Allah!

          La atare mlădiere, negustorul fu până peste măsură de mulţumit; şi se uită cu luare-aminte la roaba cea tânără, care avea chipu-acoperit de zdreanţa pănuroasă şi îşi zise în sineşi: „Ya Allah! Ce gingaşă e şi ce vorbire curată are!” Iar ea de asemeni se uită la negustor şi gândi: „Bătrânul are un chip tare dulce şi o înfăţişare preacinstită şi îndatoritoare. Deie Allah să ajung roabă la el, ca să scap de bădăranul de beduin cel cu năravuri crunte şi cu înfăţişare siloasă! Încât se cuvine să răspund cu isteciune şi să-mi dau în vileag purtările mele alese şi felul de a vorbi cu gingăşie, că bătrânul nu a venit aici decât ca să mă audă cum vorbesc.” Şi cum negustorul tocmai o întreba, zicându-i: „Cum o duci, o, copilo?”, ea se uită cu sfiiciune în pământ şi, cu dulceaţă, răspunse:

          — O, preacinstite taică, mă întrebi de starea mea, iar starea mea nu i-ai dori-o nici celui mai rău duşman al tău. Caci fiecare om îşi poartă ursita legată la gât, spune Prorocul Mahomed – asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!

          Când auzi asemenea vorbe, negustorul rămase uluit până peste marginile uluirii, şi minţile lui îşi luară zborul de bucurie, şi îşi zise: „Hotărât! Acuma sunt încredinţat, măcar că încă nu i-am văzut chipul, care trebuie să fie răpitor, că am să scot tot ce vreau de la sultanul Omar Al-Neman!” Pe urmă se întoarse înspre beduin şi nu se putu opri a-i spune:

          — Roaba este minunată! Cât ceri pe ea?

          La vorbele acestea, beduinul, mânios, strigă:

          — Cum de cutezi să spui că e minunată, când este făptura cea mai ticăloasă? Or nu ştii că acuma are să-şi închipuie că e chiar minunată şi că n-am să mai pot să am nici o putere asupra ei? Pleacă! Nu mai vreau s-o vând!

          Atunci negustorul pricepu că beduinul este o vită desăvârşită şi că nici o judecată nu ar putea să aibă vreo urmare asupra lui. Aşa că îl luă altminteri şi încercă să-i întoarcă potrivnicia şi spuse:

          — O, şeicule de beduini, eu tot o iau, măcar de o fi făptură cea mai ticăloasă, şi o cumpăr, în pofida cusururilor ei.

          Atunci beduinul, oleacă mai domolit, zise:

          — Fie! da tu cât socoti să-mi dai, ia să vedem!

          Negustorul spuse:

          — Zicala spune: „Tatăl dă numele fiului său!” încât cere tu ceea ce socoti de cuviinţă.

          Ci beduinul nu vru să audă de nimic şi zise:

          — Ba tu să spui cât dai.

          Şi negustorul chibzui: „Beduinul e o vită încăpăţânată şi deplină. Cât aş putea să-i dau, mai cu seamă acuma când fata mi-a câştigat inima cu dulceaţa graiului şi cu limbuţia ei? Şi socot că, pe deasupra, mai trebuie să ştie şi a scrie, şi a citi. Neîndoielnic! Acesta-i chiar un har dintre cele mai rare ale lui Allah asupra-i! Şi zău că beduinul habar nu are s-o cântărească la preţul ei! Pe urmă se întoarse către beduin şi îi spuse:

          — Îţi dau două sute de dinari de aur, afară de misitia şi agarlâcurile de vânzare ce se cuvin vistieriei şi pe care le iau asupra-mi să le plătesc.

          Dar beduinul, mânios, strigă:

          — A, neguţătorule, uşchea! Nu vând! Că nu ţi-aş lăsa pentru două sute de dinari nici baremi bucata cea veche de sac cu care îşi acoperă capul! S-a isprăvit! n-o vând, şi vreau s-o ţin eu şi s-o duc în pustie ca s-o pun să-mi pască acolo cămilele şi să-mi macine seminţele!

          Pe urmă ţipă la fată:

          — Vino-ncoace, puturoaso! Plecăm!

          Şi cum negustorul nu se clintea, beduinul se întoarse către el şi-i ţipă:

          — Pe fesul meu! nu mai vând nimic! Întoarce-ţi spatele şi du-te, că de unde nu, ai să auzi de la mine nişte lucruri ce nu au să-ţi fie pe plac!

          Atunci negustorul gândi în sinea lui: „Nu mai încape îndoială, beduinul acesta care se jură pe fesul lui este nebun peste fire! Da oi şti eu cumva să-i dau de hac, că fata preţuieşte cât o hasna întreagă de nestemate; şi de-aş avea bani la mine, i-aş da pe dată vitei de beduin, ca să isprăvesc.” Pe urmă îi spuse liniştit beduinului, ţinându-l împăciuitor de mantie:

          — O, şeicule de beduini, nu te zădărî, mă rog ţie! Văd că nu ai deprinderea vânzărilor şi a cumpărărilor. Se cere multă răbdare şi iscusinţă în asemenea treburi. Fii liniştit, că eu am să-ţi dau, să mă crezi, tot ce vei vrea. Da mai trebuie, înainte de toate, precum se face în asemenea soiuri de negustorii, să văd chipul şi înfăţişarea roabei!

          Şi beduinul zise:

          — Bine, fie! Uită-te la ea cât vrei şi, dacă vrei, dezbrac-o şi în pielea goală, şi pipăi-o şi încearc-o peste tot şi cât ţi-o plăcea.

          Şi negustorul îşi ridică mâinile către cer şi strigă:

          — Ferească-mă Allah s-o las goală ca pe roabe! nu vreau să-i văd decât chipul.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul a spus:

          — Nu vreau să-ţi văd decât chipul.

          Şi se duse la Nozhatu, cerându-şi întruna iertăciune pentru sfruntare, şi şezu jos lângă ea plin de tulburare, şi o întrebă cu dulceaţă:

          — O, stăpână a mea, care îţi este numele?

          Ea îi spuse suspinând:

          — Mă întrebi de numele pe care îl port acum, sau de numele meu din vremea trecută?

          El îi spuse, uluit:

          — Aşadar ai un nume nou şi un nume vechi?

          Ea răspunse:

          — Da, o, şeicule! Numele meu cel vechi a fost Bucuria-Vremilor, iar numele cel nou este Jalea-Vremilor.35

          La vorbele acestea, spuse cu glasul cel mai trist, bătrânul negustor îşi simţi ochii cum se umezesc de lacrimi. Iar tânăra Nozhatu aşijderea nu-şi putu ţine lacrimile şi prociti jalnic stihurile acestea:

          Te port mereu în suflet, o, călător grăbit!

          Spre care ţări străine cărarea-ţi se-abătu?

          Pe la ce fel de neamuri departe-ai poposit?

          În tihna cărei case trăieşti acuma tu?

          Din ce izvor bei oare, hoinarule, acum?

          Eu, cea care te plânge şi te aşteaptă, eu cu florile-amintirii hrănesc al vieţii scrum şi beau fântâni de lacrimi din ochii-mi trişti mereu.

          În gândurile mele nimic nu e mai crud decât al despărţirii mult-îndelung amar.

          Pe lângă el, oricare alt chin e-un vis cernut, Şi l-aş purta cu zâmbet, voioasă ca de-un har.

          Caci beduinul găsi că taifasul ţinea prea îndelung şi veni la Nozhatu, cu biciul ridicat, şi îi zise:

          — Ce ai atâta de pălăvrăgit? Saltă-ţi vălul de pe ochi şi gata!

          Atunci Nozhatu se uită la negustor şi îi spuse cu glas deznădăjduit:

          — O, preacinstite şeic, fie-ţi milă! scapă-mă din mâinile tâlharului acesta fără de lege, care nu ştie de Allah! Altminteri, chiar în noaptea aceasta, am să mă omor, neabătut!

          Atunci negustorul se întoarse către beduin şi îi spuse:

          — O, şeicule de beduini, chiar că fata asta-i pentru tine o belea. Vinde-mi-o aşadar la preţul care îl vrei!

          Caci beduinul ţipă:

          — Îţi mai spun o dată că tu trebuie să spui cât dai, sau am s-o iau pe dată şi am s-o duc în pustie s-o pun la păscut cămilele şi la strâns balegă de vite!

          Atunci negustorul îi spuse:

          — Bine, hai! ca să isprăvim, îţi dau, auzi-mă bine, preţul de cincizeci de mii de dinari de aur.

          Dar vita cea căpăţânoasă răspunse:

          — A, păi nu! Allah să ne fie martor! nu facem târgul!

          Atunci negustorul spuse:

          — Şaizeci de mii de dinari!

          Şi beduinul spuse:

          — Allah să ne fie martor! atâta nu acoperă nici măcar banii pe care i-am cheltuit ca s-o hrănesc şi să-i cumpăr turte de orz! că, să ştii bine, negustorule, am cheltuit cu ea, numai pe turtele de orz, nouăzeci de mii de dinari de aur!

          Atunci negustorul, năucit de nebunia bădăranului, îi spuse:

          — Păi, o, beduinule, şi tu şi părinţii tăi şi toţi cei din seminţia ta, în viaţa voastră toată, hotărât că n-aţi mâncat orz nici baremi de o sută de dinari! Da, într-un sfârşit, am să-ţi fac cea din urmă îmbiere şi am să-ţi spun vorba de încheiere; iar de nu primeşti, mă duc de aici drept la emirul Şarkan, valiul Damascului, şi-i dau de ştire despre chinurile pe care le îndură această copilă roabă, pe care de bună seamă că ai furat-o, tâlharule şi jafnicule!

          La vorbele negustorului, beduinul spuse:

          — Îţi las roaba la preţul acesta, că trebuie să mă duc la suk să cumpăr nişte sare.

          Atunci negustorul nu putu a se opri să nu râdă; şi îi luă, pe beduin şi pe copila roabă, şi îi duse la el acasă, şi îi plăti peşin beduinului preţul tocmit, după ce puse să fie cântărit cu grijă dinar cu dinar, către zaraful obştesc. Atunci beduinul ieşi şi încălecă iarăşi cămila lui şi luă calea Ierusalimului, zicându-şi: „Dacă fata mi-a adus o sută de mii de dinari, fratele ei are să-mi aducă pe puţin tot atâta. Aşa că am să mă duc să-l caut.” Şi, când ajunse la Ierusalim, chiar că se apucă să-l caute pe Daul'makan pe la toate hanurile; da întrucât acela şi plecase cu hammamgiul, beduinul cel hulpav nu-l mai găsi. Şi iac-aşa cu beduinul. Da cât despre tânăra Nozhatu…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi opta noapte spuse:

          Da cât despre tânăra Nozhatu, iacătă! Negustorul cel de treabă, după ce o aduse la casa lui, îi dădu nişte haine tare bogate şi mult gingaşe, tot ce avea el mai frumos; pe urmă se duse cu ea la sukul de argintari şi de giuvaiergii şi o pofti să-şi aleagă, pe pofta ei, giuvaierurile şi podoabele care îi plăceau, şi le puse pe toate într-o năframă de mătase şi le cără acasă şi i le dărui. Pe urmă îi spuse:

          — Acuma, tot ce doresc de la tine, în schimb, este să nu uiţi a-i spune emirului Şarkan, când am să te duc la saraiul lui, preţul întocmai la care te-am cumpărat, ca nici el să nu uite a-l pomeni, la rându-i, în scrisoarea ce are s-o trimită şi pe care am să i-o cer pentru sultanul Omar Al-Neman la Bagdad. Şi, pe deasupra, aş vrea ca emirul Şarkan să-mi dea un senet de slobodă trecere şi o dezlegare cu care, pentru mărfurile pe care de aici înainte le voi lua cu mine, să nu plătesc nici un agarlâc şi nici o vamă la intrarea lor în Bagdad.

          La vorbele acestea, Nozhatu scoase un suspin şi ochii se umeziră de lacrimi. Atunci negustorul îi spuse:

          — O, copila mea, pentru ce, ori de câte ori rostesc numele de Bagdad, te văd că suspini aşa, cu lacrimi în ochi? Vei fi având acolo pe vreunul care ţi-e drag, ori vreo rudă, ori vreun negustor? Spune, nu-ţi fie teamă de nimic! Că eu îi ştiu pe toţi negustorii din Bagdad şi pe ceilalţi.

          Atunci Nozhatu spuse:

          — Pe Allah! Nu ştiu pe nimeni acolo, decât chiar pe sultanul Omar Al-Neman, stăpânul Bagdadului!

          Când negustorul de la Damasc auzi lucrul acesta nemaipomenit, nu putu a se opri să nu ofteze un oftat mare de bucurie şi de mulţumire, şi îşi zise în sinea lui: „Iacătă că mi-am ajuns ţinta!” Pe urmă o întrebă pe copilă:

          — I-ai mai fi fost dusă vreodată de vreun negustor de roabe, mai înainte?

          Ea răspunse:

          — Nu; da numai că am fost crescută în chiar saraiul lui, dimpreună cu fiică-sa. Şi tare mă îndrăgea; şi orice i-aş fi cerut, era pentru el lucru sfânt. Aşa că, dacă vrei să capeţi de la el vreun hatâr cumva, nu vei avea decât să mi-l spui şi să-mi aduci o pană, călimărurile şi o foaie de hârtie, şi îţi voi scrie o scrisoare pe care s-o pui în chiar mâinile sultanului Omar Al-Neman şi căruia să-i spui: „O, sultane, roaba ta preasupusă Nozhatu a îndurat năpastele soartei şi ale vremurilor, şi chinurile nopţilor şi ale zilelor; şi a fost vândută şi iarăşi vândută, şi a schimbat stăpâni şi case; şi la ceasul de acum se află în casa celui ce şade în scaunul tău de domnie de la Damasc. Şi, apoi, îţi trimite plecăciunea şi urarea ei de pace!”

          La vorbele acestea uluitoare şi pline de har, negustorul fu până peste măsură de bucuros şi de minunat, şi preţuirea lui pentru Nozhatu crescu până peste poate în inima sa; şi, plin de cinstire, o întrebă:

          — Fără de îndoială, o, copilă minunată, tu trebuie să fi fost răpită din saraiul tău, şi înşelată, şi vândută. Şi fără de îndoială că trebuie să fii pricepută la scriituri şi la cititul Coranului.

          Şi Nozhatu spuse:

          — Într-adevăr, o, preacinstitule şeic! Cunosc Coranul şi poveţele înţelepciunii; şi, apoi, ştiinţele doctoriceşti; cartea de călăuzire întru taine; tâlcuirile la scrierile lui Hipocrate şi ale lui Galen cel Înţelept36, pe care şi eu le-am adăugit; am citit cărţile de filosofie şi de logică; cunosc puterile buruienilor de leac şi lămuririle lui Ibn-Bitar37; am dezbătut cu cărturarii Kanunul lui Ibn-Sina38; am găsit dezlegarea la multe ghicitori şi taine; am cercetat toate desfăşurările geometrice; am cercetat arhitectura; am învăţat îndelung anatomia şi cărţile şafiite39, precum şi sintaxa, gramatica şi datinile graiului; şi am petrecut multă vreme printre cărturari şi printre ulemale40 de toate soiurile; eu însămi am scris multe cărţi de rostire frumoasă, de retorică, de aritmetică, de judecăţi logice; şi cunosc ştiinţele despre duh şi despre cele dumnezeieşti; şi mi-am întipărit în minte tot ceea ce am învăţat. Şi-acuma dă-mi calamul şi foaia de hârtie ca să scriu scrisoarea, dacă vrei! Şi toată scrisoarea am să ţi-o scriu în stihuri bine întocmite, pentru ca, pe tot drumul de la Damasc până la Bagdad, să poţi gusta desfătul de a o citi şi de a o răsciti, şi ca să nu mai ai trebuinţă a căra cu tine cărţi de drumeţie; întrucât ea are să-ţi fie o dulceaţă la singurătate şi un prieten de taină la popasuri!

          Atunci bietul negustor, uluit de-a binelea, strigă:

          — Ya Allah! Ya Allah! Fericită casa care îţi va sluji de adăpost! Şi cu atât mai fericit acela care va sălăşlui cu tine!

          Şi îi aduse cu supuşenie călimărurile şi sculele. Şi Nozhatu luă calamul, îl înmuie în călimărul cu cerneală, îl încercă mai întâi pe unghie, apoi scrise stihurile acestea:

          Aceste stihuri au fost scrise de mâna celei ce, prin gânduri, E soră cu frământul mării plângând sub baterea de vânturi;

          Căreia pleoapele-i sunt arse de lung nesomnu-i în durere, Iar frumuseţea-i e uscată de aşteptări şi de veghere;

          Şi care-n multa-i suferinţă îşi face zi din neagra noapte, Şi-n aspru pat se chinuieşte gemându-şi dorurile-n şoapte.

          Mâhnirea ei aci-i – strunită în stihuri jalnice şi grele, Pe care le-au ţesut, cu gândul la tine, degetele mele.

          De toată bucuria vieţii în sufletul meu nici o strună n-a mai sunat de când mă smulse departe soarta mea-n furtună.

          Iar tinereţea mea-i pustie de zâmbete şi de cântare, Şi nu mai ştiu, în viaţa-mi tristă, ce e o zi de sărbătoare, Căci, fără tine, despărţirea deprinse ochii mei cu veghea, Şi somnul mi-l răpi, şi numai cu bocete-mi umplu urechea.

          Mi-am spus durerile la vânturi, dar vânturile niciodată nu le-au dus celui pentru care le-am tot şoptit, nemângâiată.

          Şi nici nu mai cutez să stărui, nădejdea-mi toată fum şi scrum e.

          Să iscălesc vreau doar această jelanie cu tristu-mi nume:

          Cea ruptă de părinţi şi ţară, cea pururea fără alean, Ajunsă roabă-n lumi străine, sărmana Nozhatu'zaman.

          După ce Nozhatu isprăvi de scris, presără cu nisip foaia, o împături cu grijă şi i-o înmâna negustorului, care o luă cu cinstire, şi-o duse la buze, pe urmă la frunte, o înveli într-o pânză de mătase şi strigă:

          — Slavă Aceluia carele te-a plămădit, o, făptură de minunare!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi noua noapte spuse:

          — Slavă Aceluia carele te-a plămădit, o, făptură de minunare!

          Şi nu mai ştia ce să facă spre a da cinstirile cuvenite oaspetei sale; şi o podidi cu toate dovezile de supuşenie şi de preaslăvire; şi gândi că pesemne s-ar cădea a începe cu a o îmbia să facă o scaldă, de care pesemne că va fi având mare nevoie. Şi, într-adevăr, copila se învoi cu grăbire; şi el o însoţi până la hammam, mergând înaintea ei şi ducându-i, într-o legătură de catifea, hainele curate cu care urma să se îmbrace după scaldă. Şi chemă să vină băieşiţa cea mai bună de la hammam şi i-o dădu în seamă pe copilă, şi îi spuse:

          — Îndată ce scalda se va sfârşi, să vii să mă chemi!

          Şi pe când Nozhatu, ajutată de băieşiţă, îşi făcea scalda, bătrânul negustor se duse la suk să cumpere tot soiul de poame şi de sorbeturi, şi veni să le aştearnă pe podina unde Nozhatu urma să se îmbrace.

          Atunci băieşiţa, odată scalda isprăvită, o însoţi pe Nozhatu, sprijinind-o, până la podină, şi o înveli cu cearceafuri şi cu ştergare înmiresmate; şi începură amândouă să mănânce poame şi să bea sorbeturi; şi, când sfârşiră, dădură ce mai rămăsese paznicei hammamului.

          Şi, în clipita aceea, sosi şi negustorul cel cumsecade. Şi le aduse un sipet din lemn de sandal. Puse sipetul pe podină şi îl deschise, rostind numele lui Allah, şi purcese, ajutat de băieşiţă, a osteni la îmbrăcatul domniţei Nozhatu, spre a o călăuzi apoi până la emirul Şarkan. Şi îmbrăcatul începu.

          Negustorul îi dădu domniţei Nozhatu mai întâi o cămaşă subţire de mătase albă şi, spre a şi-o pune peste păr, o basma de zarafir care numai ea preţuia o mie de dinari. Îi puse apoi o rochie croită după tipicul turcesc, toată bătută cu zarafir, şi, în picioare, nişte iminei de piele roşie înmiresmată cu musc; şi imineii aceia cârmâzii erau împodobiţi cu buburuze de aur şi cu flori învârstate cu mărgăritare şi cu nestemate. Îi petrecu apoi prin urechi nişte cercei de mărgăritare alese, care preţuiau fiecare câte o mie de dinari de aur; şi îi petrecu pe după gât un gherdan de aur meşterit, şi îi încercui sânii cu o ţesătură de nestemate; pe urmă, deasupra mijlocului, îi încinse boiul cu o cingătoare bătută cu zece şiruri de boabe de chihlimbar şi de cornuri de lună de aur; şi în fiecare boabă de chihlimbar era învârstată câte o piatră de rubin, iar în fiecare corn de lună erau câte nouă mărgăritare şi câte zece diamanturi. Şi iac-aşa fu îmbrăcată Nozhatu; şi purta pe ea, astfel, mai bine de o sută de mii de dinari, în giuvaieruri şi odoare.

          Atunci negustorul o rugă să-l urmeze şi ieşi cu ea de la hammam şi merse înaintea ei, cu înfăţişarea mândră şi făloasă, dând la o parte trecătorii din cale. Şi toţi trecătorii erau năuciţi de frumuseţea fetei şi uluiţi la vederea ei şi se minunau:

          — Ya Allah! Maşallah! Slavă lui, întru făpturile sale! O, fericit insul care o are în stăpânire!

          Şi negustorul mergea aşa înainte, iar ea în urma lui, până ce ajunseră la saraiul emirului Şarkan, cârmuitorul Damascului.

          Şi, după ce intră la beizadea Şarkan, negustorul sărută pământul dintre mâinile lui şi spuse:

          — Iacătă că îţi aduc un dar fără de asemuire, cea mai frumoasă şi cea mai minunată lucrare a vremurilor de-acum, un lucru care îngemănează în el toate darurile şi toate harurile, toate chemările şi toate desfătările!

          Atunci crai Şarkan îi spuse:

          — Grăbeşte de mi-l arată.

          Şi negustorul ieşi şi se întoarse aducând-o pe Nozhatu de mână, şi o ţinu în picioare dreaptă dinaintea emirului. Caci beizadea Şarkan nici gând să cunoască în acea minune pe soră-sa Nozhatu, pe care o lăsase copilă pruncă la Bagdad şi pe care de altminteri nici n-o văzuse nicicând, dată fiind ciuda pe care o simţise la naşterea ei şi la cea a fratelui ei Daul'makan. Şi fu până peste poate de vrăjit dinaintea acelui boiu şi a celor nuri minunaţi, şi mai cu seamă după ce negustorul adăugă:

          — Iacătă lucrarea cea fără de asemuire şi fără de pereche din veacul ei. Şi, pe lângă frumuseţea care îi este un dar din fire, mai are şi toate harurile şi e dăscălită în toate tainele credinţei, ale pravilei şi ale socotitului. Şi e gata să răspundă la toate întrebările celor mai mari învăţaţi din Damasc şi din împărăţie!

          Încât emirul Şarkan nu mai şovăi o clipită şi îi spuse negustorului:

          — Spune-i vistiernicului să-ţi plătească preţul, şi lasă-mi-o, şi du-te în pace!

          Atunci negustorul îi spuse:

          — O, doamne scump, copila aceasta, în socoata mea, era menită dintru-ntâi sultanului Omar Al-Neman tătânele tău; şi nu venisem decât ca să mă rog ţie a-mi da o carte de înfăţişare la el; dar, întrucât fata îţi place, să rămână aici! Şi dorinţa ta se află asupra capului şi în ochii mei! Iar în schimb nu te-aş mai ruga decât să-mi dai slobozenie de trecere de acum înainte pentru toate mărfurile mele, şi dezlegarea de a nu mai plăti nici odată vreo vamă de nici un soi.

          Atunci Şarkan îi spuse:

          — Ţi le dăruiesc. Da, pe deasupra, spune-mi cât te-a costat fata, pentru ca la rându-mi să poruncesc să ţi se întoarcă preţul.

          Şi negustorul spuse:

          — M-a costat o sută de mii de dinari de aur; şi are pe ea lucruri de alţi o sută de mii de dinari de aur.

          Iar Şarkan porunci să fie chemat vistiernicul şi spuse:

          — Plăteşte numaidecât acestui preacinstit şeic două sute mii de dinari de aur, şi încă alţi o sută douăzeci de mii. Şi, pe deasupra, dă-i mantia de fală cea mai frumoasă din dulapurile mele. Şi să se ştie că de astăzi înainte se află sub ocrotirea domniei mele şi că nici un bir nu trebuie să i se mai ceară vreodată.

          Apoi craiul Şarkan porunci să vina cei patru cădii de frunte ai Damascului şi le spuse…

          Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizecea noapte spuse:

          — Îmi sunteţi martori că din ceasul acesta o dezrobesc şi o slobozesc pe această tânără roabă, pe care am cumpărat-o acum, şi mi-o fac soţie.

          Atunci cei patru cădii zoriră să scrie senetul de slobozenie; şi scriseră apoi senetul de căsătorie şi îl pecetluiră cu pecetea lor. Iar emirul Şarkan nu pregetă, în mărinimia lui, să împartă o grămadă mare de aur la toţi cei de faţă, spre a-şi cinsti bucuria, şi aruncă pumni întregi de galbeni care se împrăştiară şi fură strânşi de pe jos de către slujitori şi robi.

          Atunci emirul Şarkan îi lăsă pe toţi cei de faţă să plece şi nu îi mai opri în sală decât pe cei patru cădii de frunte şi pe negustor. Şi se întoarse către cădii şi le spuse:

          — Acuma vreau să ascultaţi vorbele pe care această copilă are să ni le spună, pentru ca să ne dea o dovadă de grăire aleasă şi de învăţăciune, şi pentru ca voi să cântăriţi spusele acestui bătrân negustor.

          Şi cadiii răspunseră:

          — Ascultăm şi ne supunem!

          Atunci emirul Şarkan porunci să se tragă o perdea mare prin mijlocul sălii, şi o aşeză pe copilă îndărătul perdelei, ca să nu fie stânjenită şi ca să poată să se tolănească în voie şi să vorbească fără a fi văzută de către străini.

          Şi, de îndată ce perdeaua fu întinsă, femeile de slujbă veniră s-o înconjoare pe stăpâna lor cea nouă, şi o ajutară să se simtă mai în voie şi să se uşureze de o parte din hainele de pe ea; şi o fericeau şi se minunau de desăvârşirile ei şi, în bucuria lor, îi sărutau picioarele şi mâinile. Şi, la rându-le, soţiile emirilor şi ale vizirilor nu zăboviră a afla vestea şi zoriră să vină la Nozhatu spre a-i aşterne la picioare temenelile lor şi să audă vorbele pe care avea să le rostească dinaintea emirului Şarkan şi a cadiilor cei mari ai Damascului. Şi, până a se duce la ea, nu uitară a-şi cere învoire de la soţii lor.

          Când le văzu intrând pe soţiile vizirilor şi ale emirilor, Nozhatu se ridică spre a le primi, şi le sărută cu prietenie, şi le pofti să şadă lângă ea îndărătul perdelei; şi le zâmbea cu gingăşie şi le spunea vorbe de bun venit, spre a răspunde la urările şi la închinăciunile lor; şi fu atâta de dulce că toate se minunară de manierele, de frumuseţea, de gingăşia şi de deşteptăciunea ei, şi îşi ziseră între ele:

          — Ni s-a spus că e o roabă slobozită; da chiar că nu poate să fie decât domniţă de baştină şi fiică de domn!

          Şi îi spuseră:

          — O, stăpână a noastră, ne-ai luminat cetatea cu venirea ta şi ne-ai umplut de slavă ţara şi domnia. Şi domnia aceasta este domnia ta, şi saraiul acesta este saraiul tău, şi noi toate suntem roabele tale!

          Iar ea le mulţumi mult pentru vorbele lor, şi în chipul cel mai dulce şi cel mai ispitit.

          Caci, în clipita aceea, Şarkan o strigă de dincolo de perdea şi îi spuse:

          — O, copilă scumpă, giuvaier al vremurilor noastre, suntem aici toţi, gata să te ascultăm cum ne spui câteva pilde desfătătoare, tu cea despre care se zice că eşti dăscălită în toate ştiinţele şi până şi în tainele cele atâta de anevoioase ale sintaxei limbii noastre.

          Atunci tânăra Nozhatu, cu glas dulce ca zahărul, răspunse de după perdea:

          — Dorinţa ta îmi este poruncă, şi se află pe capul şi în ochii mei! Încât, spre a-ţi împlini dorinţa, îţi voi spune, o, stăpâne al meu, câteva dintre învăţămintele minunate despre cele trei porţi ale vieţii.

          Şi Nozhatu, de după perdea, spuse:

          Învăţămintele despre cele trei porţi îţi voi vorbi dintru început, o, mărite doamne, despre poarta cea dintâi: meşteşugul de a te călăuzi în viaţă.

          Află, dar, că viaţa are un ţel, iar ţelul vieţii este desăvârşirea evlaviei.

          Or, evlavia cea mai de seamă este dragostea faţă de credinţă. Ci nimeni nu răzbate la evlavie decât printr-o viaţă fierbinte şi dăruielnică. Iar viaţa dăruielnică poate să fie trăită şi împlinită pe oricare dintre cele patru mari căi ale omenirii: ocârmuirea, negoţul, plugăria şi meşteşugurile.

          În ceea ce priveşte ocârmuirea: este de trebuinţă ca aceia (cei rari), care sunt chemaţi să ocârmuiască lumea, să fie înzestraţi cu multă cunoaştere la treburile politiceşti, cu o isteciune deplină şi cu o agerime de minte desăvârşită. Şi, cu nici un chip, nu se cade să se lase mânaţi de toanele lor, ci de o aleasă râvnă, al cărei capăt este Allah Preaînaltul. Şi dacă ei îşi vor întemeia puterea pe această râvnă, dreptatea va domni între oameni, iar dezbinarea va conteni pe faţa pământului.

          Însă, cel mai adesea, ei nu urmează decât pornirile lor şi alunecă în rătăciri fără de leac. Caci un ocârmuitor nu este de folos decât atât cât poate să fie drept şi nepărtinitor şi să-i împiedice pe cei puternici să-i obijduiască pe cei slabi şi pe cei mărunţi; de nu, el este fără de folos.

          De altminteri, marele Ardeşir41, cel de al treilea domn al perşilor, unul dintre coborâtorii din Sassan, a spus vorba aceasta: „Ocârmuirea şi credinţa sunt două surori gemene: credinţa este o comoară, iar ocârmuirea este paznicul ei”.

          Iar Prorocul nostru Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) a spus: „Două lucruri diriguiesc lumea: dacă ele sunt cinstite şi neprihănite, lumea merge pe calea cea dreaptă; dacă ele sunt strâmbe şi rele, lumea cade în stricăciune; acele două lucruri sunt Ocârmuirea şi Ştiinţa!”

          Iar înţeleptul a spus: „Domnitorul trebuie să fie străjerul credinţei, a tot ceea ce este sfânt, şi al drepturilor supuşilor săi. Dar, înainte de toate, el trebuie să vegheze a păstra cumpăna dreaptă între cei ce ţin pana şi cei ce ţin paloşul; întrucât acela care nu cinsteşte pe omul ce ţine pana va cădea şi se va pomeni vătămat.”

          Iar împăratul Ardeşir, care a fost un cuceritor mare, şi-a împărţit împărăţia în patru olaturi: şi a pus să i se facă patru peceţi pe patru inele pe care şi le-a pus la degete; şi fiecare pecete era menită unuia dintre cele patru olaturi. Pecetea cea dintâi era inelul olatului dinspre mare. Şi tot aşa, la fel, şi cu celelalte trei. Şi purcesese astfel spre a ocroti buna învoire în toate părţile împărăţiei sale.

          Iar tipicul lui a fost urmat până la vremurile islamice.

          Iar marele Kesra42, domnul perşilor, i-a scris într-o zi fiului său, căruia îi încredinţase o oaste dintre oştile lui: „O, fiul meu…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, îşi curmă povestitul.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi una noapte spuse:

          Kesra cel mare, domnul perşilor, i-a scris într-o zi fiului său, căruia îi încredinţase o oaste dintre oştile sale: „O, fiul meu, fereşte-te de milă, că ea îţi va şubrezi puterea; dar nici să nu te porţi cu prea multă asprime, întrucât ea va face să dospească răzvrătirea printre oştenii tăi!”

          Asemenea ni s-au păstrat acestea: un arab a venit la califul Abu-Giafar-Abdallah Al-Mansur43 şi i-a spus: „Ţine-ţi câinele flămând, de vrei să te urmeze.” Şi califul s-a supărat pe arab. Şi arabul i-a zis: „Caci ia şi seama ca nu cumva vreun trecător să-i întindă vreo pâine, întrucât atunci câinele te va părăsi spre a se lua după trecător!”

          Atunci Al-Mansur înţelese şi luă aminte; şi se despărţi de arab, după ce îi dărui un peşcheş.

          Se povesteşte tot aşa că Abd El-Malek ben-Meruan44, califul, i-a scris astfel fratelui său Abd El-Aziz ben-Meruan, pe care îl trimisese în fruntea oastei sale în Egipt: „Poţi să te lipseşti de sfetnicii şi de logofeţii tăi, întrucât nu au a te învăţa decât lucruri pe care le ştii; da să nu-l uiţi niciodată pe vrăjmaşul tău: că numai el poate să te facă a cunoaşte tăria oştenilor tăi!”

          Se zice că minunatul calif Omar ibn-Al-Chattab45 nu lua niciodată pe cineva în slujbă fără a-i pune aceste patru tocmeli: niciodată să nu încalece pe o vită de povară, niciodată să nu-şi ia pentru sine prada de la duşman, niciodată să nu se îmbrace cu haine făloase şi niciodată să nu vină cu întârziere la ceasul de rugăciune. Şi iacătă spusele pe care îi plăcea să le răsspună: „Nu este nici o bogăţie care să preţuiască atâta cât înţelepciunea, nici piatră de încercare mai bună decât ascuţimea minţii, nici faimă mai mare decât învăţătura şi ştiinţa.46

          Tot Omar (aibă-l Allah întru milele sale!) este cel care a spus: „Femeile sunt de trei soiuri: musulmana cea bună, care nu se îngrijeşte decât de soţul ei şi nu are ochi decât pentru el; musulmana care nu caută în căsnicie decât să aibă copii; şi stricata care slujeşte de salbă la gâtul tuturora. Şi bărbaţii tot aşa sunt de trei soiuri: bărbatul înţelept, care cugetă şi purcede cu chibzuinţă; bărbatul şi mai înţelept, care cugetă, dar care cere şi părerea oamenilor luminaţi, şi astfel nu purcede decât cu deplină chibzuinţă; şi smintitul, care nu are nici o judecată şi nu cere niciodată sfatul celor înţelepţi.”47

          Iar dumnezeiescul Aii ben-abu-Taleb48 (aibă-l Allah întru milele sale!) a spus: „Fiţi cu fereală faţă de vicleniile femeilor; şi niciodată să nu le cereţi sfatul; dar nici să nu le năpăstuiţi, dacă nu vroiţi să le vedeţi că-şi sporesc şireteniile şi înşelătoriile. Întrucât acela care nu cunoaşte cumpătarea, merge înspre nebunie. Şi, în toate lucrurile, se cade să vă slujiţi de dreptate, mai cu seamă faţă de robii voştri.”

          Şi cum Nozhatu urma a amănunţi mai departe aceste cugetări, îi auzi, de după perdea, pe cădii cum se minunau:

          — Maşallah! Niciodată nu am auzit vorbe atâta de frumoase precum cele spuse de această copilă plină de har; da tare am vroi acuma să auzim câte ceva şi despre celelalte două Porţi!

          Atunci Nozhatu, cu o trecere ales de dibace, spuse:

          — Într-o altă zi, am să vorbesc despre osârdia pe celelalte trei căi ale omului; întrucât este ceasul să vă vorbesc şi despre cea de a doua poartă. Această a Doua Poartă este cea a purtărilor alese şi a şlefuirii minţii. Poarta aceasta, o, emire al vremilor, este cea mai lungă dintre toate, întrucât ea este Poarta Desăvârşirilor. Nu pot s-o străbată în toată întinderea ei decât numai aceia care au asupra capului lor o binecuvântare din naştere. Am să vă deştern numai câteva parimii alese.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi doua noapte spuse:

          Am să vă procitesc numai câteva parimii alese.

          Într-o zi, unul dintre musaipii califului Moavia49 veni să-i dea de veste că mucalitul cel şchiop, Aba-Bahr ben-Kais50, este la uşă şi aşteaptă să fie primit de calif. Atunci califul spuse:

          — Pofteşte-l degrabă să intre.

          Şi Aba-Bahr cel şchiop intră, iar califul Moavia îi zise:

          — O, Aba-Bahr, vino mai aproape, ca să mă desfătez mai bine de vorbele tale.

          Pe urmă îi spuse:

          — O, Aba-Bahr, ce părere ai tu despre mine?

          Şchiopul răspunse:

          — Eu? Păi, meseria mea, o, emire al drept-credincioşilor, este de a rade capetele, de a potrivi mustăţile, de a curăţa şi de a dichisi unghiile, de a despăra subsuorile, de a rade vântrele, de a lustrui dinţii şi, la nevoie, de a lua sânge din gingii; da niciodată nu fac nimic din toate astea în ziua de vineri, întrucât ar fi o păcătuire.

          Atunci califul Moavia îi zise:

          — Şi care-i părerea ta despre tine?

          Iar Aba-Bahr şchiopul spuse:

          — Pun un picior dinaintea celuilalt şi, încetişor, îl fac să înainteze, urmărindu-l cu ochiul.

          Califul întrebă atunci:

          — Şi ce părere ai despre mai-marii tăi?

          El răspunse:

          — Când intru, le dau bineţe fără a face vreo temenea, şi aştept să-mi întoarcă bineţea.

          Atunci califul îl întrebă:

          — Şi care îţi este părerea despre soţia ta?

          Ci Aba-Bahr strigă:

          — Cruţă-mă de răspunsul acesta, o, emire al drept-credincioşilor!

          Şi califul zise:

          — Ba te juruiesc să-mi răspunzi, o, Aba-Bahr!

          El spuse:

          — Soţia mea, ca toate muierile, a fost zămislită din coasta cea mai de pe urmă, care-i o coastă de soi rău şi scălâmbă de tot.

          Califul spuse:

          — Şi cum faci când vrei să te bucuri de ea?

          El răspunse:

          — Îi vorbesc dulce, ca s-o bine-veselesc; pe urmă o potopesc cu pupături cam mai peste tot, şi pătimaş, ca s-o înfierbânt bine; şi, când ajunge precum mă înţelegi, o, emire al drept-credincioşilor, o răstorn şi gata. Şi-atunci, după ce smicurul de nacră s-a învrâstat bine în temeliile ei, strig: „O, Doamne, fă ca sămânţa aceasta să fie învăluită de binecuvântări, şi nu o ciopli într-un tipar păcătos; ci închipuieşte-o pe tiparul frumuseţii!” La urmă, mă scol şi dau fuga să-mi fac spălările cele de datină; iau apa în mâinile amândouă şi o aduc să curgă pe trupul meu; şi, într-un sfârşit, dau slavă lui Allah pentru milele lui!

          Atunci califul strigă:

          — Chiar că ai răspuns desfătător. Încât vreau să te aud că îmi ceri ceva.

          Şi Aba-Bahr şchiopul zise:

          — Numai că dreptatea să fie deopotrivă pentru toţi!

          Şi plecă. Iar califul Moavia spuse:

          — Dacă în toată ţara Irakului nu ar fi decât înţeleptul acesta, ar fi îndeajuns!

          Tot aşa, sub domnia califului Omar ibn-AlKhattab, vistiernic era bătrânul Moaikab…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi treia noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu spuse:

          Sub domnia califului Omar ibn-Al-Khattab, vistiernic era bătrânul Moaikab. Or, fiul cel mic al lui Omar veni într-o zi la Moaikab, însoţit de doica lui. Şi Moaikab îi dărui copilului o drahmă de argint. Caci, la puţină vreme după aceea, califul porunci să fie chemat vistiernicul şi îi zise:

          — O, sfeterisitorule! ce-ai făcut?

          Şi Moaikab, care era un om nepătat, strigă:

          — Da ce-am făcut oare, o, emire al drept-credincioşilor?

          Şi Omar îi spuse:

          — O, Moaikab, drahma de argint pe care i-ai dat-o fiului meu este un furt săvârşit de la tot norodul musulman!

          Şi Moaikab şi-a dat seama că săvârşise o greşeală, şi toată viaţa lui nu a mai contenit să se minuneze:

          — Unde se mai află pe pământ un om atâta de minunat ca Omar? 51

          Asemenea se povesteşte că Omar, califul, ieşise odată să se preumble noaptea, însoţit de preacinstitul Aslam Abu-Zeid. Şi văzu în depărtare un foc care ardea, şi se duse într-acolo, socotind să fie de folos, şi văzu o biată femeie care hrănea un foc de lemne sub o cratiţă; şi avea alături de ea doi copilaşi prăpădiţi care gemeau jalnic. Şi Omar zise:

          — Pacea fie asupra-ţi, o, femeie! Ce faci tu aici, singură, în noapte şi frig?

          Ea răspunse:

          — Doamne, încălzesc olecuţă de apă ca să le-o dau s-o bea copiilor mei, care mor de foame şi de frig; da într-o zi Allah are să-i ceară socoteală califului Omar pentru sărăcia la care am fost aduşi! Şi califul, care era îmbrăcat în haine străvestite, fu mişcat peste poate, şi îi zise:

          — Păi tu socoti, o, femeie, că Omar ştie de sărăcia ta şi nu ţi-o alină?

          Ea răspunse:

          — Atunci de ce mai este Omar calif, dacă nu ştie nimic de sărăcia norodului său şi a fiecărui supus de-al său?

          Atunci califul tăcu şi îi spuse lui Aslam Abu-Zeid:

          — Iute, hai!

          Şi zori iute-iute până ce ajunse la capanul casei sale; şi intră în hambar şi scoase un sac cu faină dintre sacii cu făină, precum şi un chiup plin cu untură, şi îi spuse lui Abu-Zeid:

          — Ajută-mă să le aburc în spinare, o, Abu-Zeid!

          Da Abu-Zeid sări a se împotrivi şi zise:

          — Lasă-mă să le car eu în spinare, o, emire al drept-credincioşilor!

          El răspunse domol:

          — Da tot tu, Abu Zeid, ai să cari şi povara păcatelor mele la ziua învierii de Apoi?

          Şi îl sili pe Abu-Zeid să-i pună în spinare sacul cu făină şi olul cu untură. Şi califul zori spornic, încărcat aşa, până ce ajunse la femeia săracă; şi luă făină şi luă untură şi le puse în cratiţa de pe foc şi, cu chiar mâinile sale, găti hrana aceea, şi se aplecă el însuşi asupra focului ca să sufle în el; şi, cum avea o barbă mare, fumul lemnelor îşi tăia cale prin despicăturile bărbii. Şi când demâncarea fu gata, Omar le-o întinse femeii şi copilaşilor, care mâncară până se saturară, pe măsură ce Omar le-o răcorea suflând în ea. Atunci Omar le lăsă sacul cu făină şi chiupul cu seu, şi plecă spunându-i lui Abu-Zeid:

          — O, Abu-Zeid, acuma, că am văzut focul acesta, lumina lui m-a luminat!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi patra noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu a urmat astfel:

          Şi tot califul Omar, întâlnind într-o zi un rob, care mâna la păscut turma stăpânului său, îl opri ca să cumpere de la el o capră. Da păstorul îi spuse:

          — Nu sunt caprele mele.

          Atunci califul îi spuse păstorului:

          — Rob minunat, am să te cumpăr chiar pe tine şi am să te slobozesc!

          Şi îl cumpără pe păstor de la stăpânul lui şi îl dezrobi, întrucât Omar îşi spusese în sine: „Nu întâlneşti în fiece zi un om cinstit!”

          Într-o altă zi, Hafsa52, fiica lui Omar, veni să-l caute şi îi spuse:

          — O, emire al drept-credincioşilor, am aflat că în poghiazul pe care tocmai l-ai făcut ai dobândit mulţi bani, încât, pe temeiul rudeniei noastre, vin să-ţi cer şi eu câţiva.

          Şi Omar îi spuse:

          — O, Hafsa, Allah m-a stătorit ca paznic al bunurilor musulmanilor; şi toţi banii aceştia sunt bunul obştesc al musulmanilor. Nu am să mă ating de ei pentru cheful tău şi pentru nemotenia mea cu tine: şi în felul acesta nu voi păgubi obştea norodului meu!

          Aici Nozhatu, de după perdea, auzi strigătele de minunare ale ascultătorilor ei nevăzuţi, mulţumiţi până peste poate. Şi încetă o clipită a vorbi; pe urmă spuse:

          — Acum am să vorbesc despre Cea de a treia poartă, care este Poarta Virtuţilor.

          Şi o voi face prin câteva pilde scoase din viaţa tovarăşilor Prorocului (pacea şi rugăciunea fie asupra-i!) şi a oamenilor cei drepţi dintre musulmani.

          Ni se povesteşte că Hassan Al-Bassri a spus: „Nu e nimeni căruia, înainte de a-şi da sufletul, să nu-i pară rău de trei lucruri din lumea aceasta: că nu s-a bucurat din plin de ceea ce a strâns în timpul vieţii; că nu a putut să atingă ceea ce a nădăjduit cu statornicie; şi că nu şi-a putut împlini nici un dor îndelung râvnit.”

          Şi careva îl întrebă într-o zi pe Safian53:

          — Un om bogat poate să fie şi virtuos?

          Iar Safian răspunse:

          — Poate să fie, şi anume atunci când se dovedeşte răbdător în năprăsniciile soartei, şi atunci când îi mulţumeşte omului faţă de care a fost darnic spunându-i: „O, frate al meu, îţi sunt îndatorat că am săvârşit dinaintea lui Allah o faptă înmiresmată!”

          Iar atunci când Abdallah ben-Şedad văzu că i se apropie moartea, porunci să vină fiul său Mohammad lângă el şi îi spuse:

          — Iacătă, o, Mohammad, poveţele mele din urmă: poartă-te cu smerenie faţă de Allah, şi în singurătatea ta, şi în lume; fii pururea neviclenit în spusele tale; şi proslăveşte-l totdeauna pe Allah pentru milele lui şi mulţumeşte-i, întrucât mulţumită cheamă alte binefaceri. Şi să ştii bine, fiul meu, că fericirea nu stă în bogăţiile adunate, ci în smerenie; întrucât Allah îţi va dărui toate! 54

          Asemenea ni se povesteşte că atunci când preacucernicul Omar ben-Abd El Aziz55 ajunse cel de al optulea calif omeiad, îi strânse pe toţi cei din neamul omeiazilor, care erau tare bogaţi, şi îi sili să-i dea toate avuţiile şi toate bunurile lor, şi porunci ca acestea să fie vărsate pe dată în vistieria obştească. Ei toţi atunci se duseră la Fatima, fiica lui Meruan, mătuşa califului, faţă de care Omar avea multă cinstire, şi o rugară să-i scape de bucluc. Şi Fatima se duse la calif, într-o noapte, şi şezu jos tăcută pe chilim. Şi califul îi zise:

          — O, mătuşă, grăieşte!

          Ci Fatima răspunse:

          — O, emire al drept-credincioşilor, tu eşti stăpânul, şi nu aş putea să ridic glasul eu întâi. Şi-apoi nimica nu îţi este ascuns, nici măcar pricina venirii mele aici.

          Atunci Omar ben-Abd El-Aziz spuse:

          — Allah Preaînaltul l-a trimis pe prorocul său Mahomed (asupra-i fie pacea şi ruga!) ca să fie un balsam pentru toată făptura şi o mângâiere pentru toţi cei ce vor veni după noi. Atunci Mahomed (asupra-i fie pacea şi ruga!) strânse şi luă tot ceea ce socoti trebuitor, şi le lăsă oamenilor un râu la care să-şi astâmpere setea până la sfârşitul veacurilor56. Iar eu, califul, am fost însărcinat cu datoria de a nu lăsa cumva râul să se abată ori să se piardă în pustie!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi cincea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu, de după perdea, în vreme ce beizadea Şarkan, cei patru cadii şi negustorul o ascultau, urmă astfel:

          Iar eu, califul, am fost însărcinat cu datoria de a nu lăsa cumva râul să se abată ori să se piardă în pustie!

          Atunci mătuşa sa Fatima îi spuse:

          — O, emire al drept-credincioşilor, am priceput tâlcul vorbelor tale, iar vorbele mele sunt de prisos.

          Şi se duse la Bani-Omeiazii care o aşteptau şi le spuse:

          — O, urmaşi ai lui Omeia, nici habar nu aveţi cât de mare vă este norocul de a-l avea de calif pe Omar ibn-Abd El-Aziz!

          Şi tot neprihănitul calif Omar ibn-Abd El-Aziz este cel care, simţind apropierea morţii, i-a adunat împrejuru-i pe toţi copiii săi şi le-a spus:

          — Mireasma sărăciei este plăcută Domnului.

          Atunci unul dintre cei de fată, Mosslim ibn-Abd El-Malek, îi zise:

          — O, emire al drept-credincioşilor, cum poţi să-ţi laşi copiii în sărăcie, când tu eşti părintele lor şi păstorul norodului, şi când ai putea să-i înavuţeşti luând din vistierie? Oare nu ar fi mai bine aşa, decât să laşi toate acele bogăţii urmaşului tău la domnie?

          Atunci califul, întins pe patul de moarte, fu cuprins de mare supărare şi de mare uimire, şi spuse:

          — O, Mosslim, cum aş putea să le dau asemenea pildă de stricăciune, în clipele mele de pe urmă, când toată viaţa le-am cerut să urmeze calea cea dreaptă? O, Mosslim, am fost de faţă, în viaţa mea, la îngropăciunea unuia dintre înaintaşii mei, unul dintre fiii lui Meruan, şi ochii mei au văzut nişte lucruri şi le-au priceput. Şi atunci m-am jurat straşnic că nu am să fac niciodată cum a făcut el în viaţa lui, dacă am să ajung vreodată să fiu calif!

          Şi chiar acest Mosslim ben-Abd El-Malek ne istoriseşte următoarele: „Într-o zi, spune el, tocmai adormisem, la întoarcerea de la înmormântarea unui şeic, un schivnic, când avusei un vis în care mi se arătă acel preacinstit şeic, îmbrăcat cu totul în haine mai albe ca iasomia; şi se preumbla printr-un loc de desfătări scăldat de ape curgătoare şi răcorit de o adiere beată de popasurile ei prin portocalii înfloriţi. Şi îmi zise: „O, Mosslim, ce n-ar face cineva în viaţă pentru un asemenea sfârşit?„„

          Şi s-a perindat până la mine că, sub domnia lui Omar ibn-Abd El-Aziz, un om a cărui îndeletnicire era de a mulge oile, ducându-se la un păstor prieten de-al lui, văzu în mijlocul turmei doi lupi pe care îi crezu a fi câini, şi fu speriat rău de înfăţişarea lor sălbatică, şi îi zise păstorului:

          — Ce faci cu câinii ăştia cumpliţi?

          Şi păstorul îi spuse:

          — O, lăptarule, aceia nu sunt câini, ci lupi îmblânziţi. Şi nu fac nici un rău turmei, întrucât eu sunt capul care diriguieşte. Iar când capu-i sănătos, şi trupu-i sănătos.

          Şi, într-o zi, califul Omar ibn-Abd El-Aziz, din vârful unui amvon întocmit din noroi uscat, tinu norodului adunat o predică ce se mărginea numai la trei poveţe. Şi încheie cu vorbele acestea:

          — Abd El-Malek a murit, şi au murit şi înaintaşii, şi urmaşii lui. Şi eu, Omar, ca ei toţi, am să mor şi eu.

          Atunci Mosslim îi zise:

          — O, emire al drept-credincioşilor, amvonul acesta nu este vrednic de un calif, şi nu are nici baremi un lanţ drept parmalâc. Îngăduie-ne măcar să întindem un lanţ drept parmalâc!

          Şi califul îi spuse cu glas domol:

          — O, Mosslim, oare ai vrea ca Omar, la Ziua Judecăţii, să poarte la gât o bucată din lanţul acela?

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi şasea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu a spus apoi:

          Tot califul acela a spus într-o zi: „Nu jinduiesc ca Allah să mă izbăvească de moarte, întrucât moartea este cea de pe urmă binefacere pentru un drept-credincios!”

          Iar Khaled ben-Safuan s-a dus într-o zi la califul Heşam, care şedea în cort înconjurat de calemgiii şi de slujitorii săi; şi când ajunse dinaintea lui îi spuse:

          — Allah să te încunune cu milele sale, o, emire al drept-credincioşilor, şi să nu picure în huzurul tău nici un strop de amărăciune. Şi iacătă că am a-ţi spune nişte poveţe, nicidecum noi, dar împodobite cu preţul tâlcurilor bătrâneşti!

          Şi califul Heşam îi zise:

          — Spune ce ai de spus, o, Ibn-Safuan!

          El spuse:

          — A fost, o, emire al drept-credincioşilor, un sultan printre sultanii de dinainte-ţi, şi într-un an dintre anii petrecuţi pe pământ, sultanul acela le spuse celor ce şedeau jos împrejurul său: „O, voi toţi, se află printre voi vreunul care să fi văzut vreun sultan de-o seamă cu mine ca îmbelşugare, sau darnic pe potriva dărniciei mele?” Or, printre cei de faţă se afla şi un ins svetuit întru hagialâc şi dăruit cu adevărata înţelepciune, care spuse: „O, doamne, ne-ai pus o întrebare de o însemnătate deosebită, la care aş cuteza să-ţi cer îngăduinţa a răspunde.” El spuse: „Poţi s-o faci!” Omul spuse: „Slava în care te afli şi îmbelşugarea ta sunt oare trainice, ori sunt trecătoare ca toate cele?” El răspunse: „Trecătoare”. Omul spuse: „Atunci cum de poţi să pui o întrebare atâta de grea pentru un lucru atâta de trecător şi de care vei fi chemat să dai seama într-o zi?” Sultanul răspunse: „Adevăr grăieşti, o, preacinstite! Ce mi se cade acuma să fac?” Omul spuse: „Să te smereşti”. Atunci sultanul îşi puse jos cununa şi îmbrăcă straie de hagiu şi plecă la Cetatea cea Sfântă. „Da, tu, o, calife al lui Allah, urmă Ibn-Safuan, ce cugeţi să faci?” Şi califul Heşam fu mişcat până peste marginile tulburării şi plânse peste poate, într-atâta de îndelung încât îşi umezi barba toată. Şi se duse în saraiul său să se încuie acolo ca să cugete.

          În clipita aceea, de după perdea, cadiii şi negustorul se minunară:

          — Ya Allah! ce minunată-i!

          Atunci Nozhatu se opri şi spuse:

          — Poarta aceasta a Virtuţii cuprinde o sumedenie atâta de mare de pilde, încă şi mai desăvârşite, încât îmi este peste putinţă să vi le povestesc dintr-odată, o, stăpânii mei! Ci Allah ne va mai îngădui încă zile lungi, şi voi putea atunci să vă lămuresc pe deplin!

          Pe urmă Nozhatu tăcu.

          În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, îşi amână povestitul pe mâine.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu, cu vorbele acelea, tăcu.

          Atunci cei patru cădii se minunară:

          — O, emire al vremilor, chiar că această copilă este minunea veacului de-acum şi a tuturor veacurilor. Cât despre noi, niciodată nu am văzut pe cineva care să-i fie pe potrivă, nici n-am auzit din spuse să se fi aflat pe potrivă în vreun răstimp dintre răstimpuri!

          Şi, grăind astfel, se ridicară în tăcere şi sărutară pământul dintre mâinile emirului Şarkan, şi plecară pe calea lor.

          Atunci Şarkan îşi chemă slujitorii şi le spuse:

          — Se cade să zoriţi a face cele de trebuinţă pentru nuntă şi să gătiţi tot felul de bucate şi de bunătăţuri pentru ospăţ.

          Şi slujitorii zoriră a-i urma poruncile şi gătiră numaidecât tot ce li se ceruse. Iar Şarkan le opri la nuntă pe soţiile emirilor şi ale vizirilor care veniseră să asculte pildele tinerei Nozhatu, şi le pofti să intre în alaiul miresei.

          Încât, de cum veni asr-ul, ospăţul începu şi mesele fură aşternute şi se aduseră toate cele în stare să mulţumească poftele şi să bucure ochii. Şi toţi musafirii mâncară şi băură până la saţ. Atunci Şarkan ceru să vină cântăreţele cele mai vestite din Damasc şi toate almeele din sarai. Şi nunta făcu să răsune sala de ospăţ, şi voioşia umplu toate piepturile. Şi tot saraiul, când se lăsă noaptea, fu luminat, de la foişor până la porţile dinspre afară, precum şi toate cărările, şi pe dreapta şi pe stânga, ale grădinii. Iar emirii şi vizirii veniră, de îndată ce Şarkan ieşi din hammam, să-şi aştearnă închinăciunile între mâinile lui, precum şi urările lor de belşug.

          Şi pe când Şarkan şedea pe podina anume înălţată pentru proaspeţii căsătoriţi, iată că deodată intrară femeile din sarai, domol, pe două rânduri, cu proaspăta mireasă Nozhatu sprijinită de cele două nănaşe ale sale. Şi, după datinile îmbrăcatului, o duseră pe Nozhatu în odaia de nuntă şi o dezbrăcară şi vrură să purceadă la gătirea trupului; da văzură că gătitul trupului chiar că era de prisos pentru acea oglindă neprihănită şi pentru pielea aceea tămâioasă. Atunci nănaşele îi dădură tinerei Nozhatu poveţele pe care le dau fetelor nănaşele în noaptea nunţii, şi îi urară tot soiul de desfătări, şi, după ce o îmbrăcară numai cu o cămăşuţă subţirică, o lăsară singură, în pat.

          Atunci Şarkan îşi făcu intrarea în odaia de nuntă. Şi era departe de a presupune că acea copilă minunătoare ar fi sora lui, Nozhatu; iar ea la fel, habar nu avea că emirul Damascului ar fi fratele ei, Şarkan.

          Încât în noaptea aceea, Şarkan o luă în stăpânire pe tânăra Nozhatu; iar desfătările lor, ale amândurora, fură până peste măsură; şi treaba fu făcută atâta de bine, încât Nozhatu pe loc rămase însărcinată. Şi nu pregetă să-i spună şi lui Şarkan.

          Atunci Şarkan fu bucuros până peste poate şi, când veni dimineaţa, porunci doctorilor să scrie ziua aceea fericită a sarcinii; şi se sui să şadă în scaunul de domnie, spre a primi firitiselile emirilor, ale vizirilor şi ale mai-marilor săi din împărăţie.

          La sfârşit, Şarkan chemă să vină calemgiul şi îi porunci să scrie, precum îi grăia, tatălui său, sultanului Omar Al-Neman, că se însurase cu o fată cumpărată de la un negustor şi înzestrată cu frumuseţe, cu înţelepciune şi cu toate desăvârşirile ştiinţei şi ale învăţăturii; că o slobozise, ca să şi-o facă soţie legiuită; că, din cea dintâi noapte, rămăsese grea cu el, şi că el avea de gând s-o trimită în curând la Bagdad să-l vadă pe sultanul Omar Al-Neman, părintele lui, pe soră-sa Nozhatu şi pe frate-său Daul'makan. Pe urmă, după ce scrisoarea fu scrisă, Şarkan o pecetlui şi o înmână unui olăcar sprinten, care porni numaidecât spre Bagdad şi, peste douăzeci de zile, aduse răspunsul sultanului Omar Al-Neman. Şi răspunsul acela era întocmit astfel…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi opta noapte spuse:

          Şi răspunsul acela iacătă-l: „După pomenirea numelui lui Allah57:

          Această carte este din partea deznădăjduitului, a sărmanului, a năpăditului de durere şi de jale, a celui care şi-a pierdut comoara sufletului şi copiii, a nenorocitului de sultan Omar Al-Neman, către preaiubitul său fiu Şarkan.

          O, copilul meu, află de nenorocirile mele, şi să ştii că, după plecarea ta la Damasc, mi se părea casa că atâta de greu îmi apasă sufletul, încât, nemaiputând de mâhnire, am plecat la vânătoare ca să sorb răsuflare curată şi să încerc a-mi risipi oleacă aleanul.

          Şi am stat astfel la vânătoare vreme de o Lună, după care m-am întors la saraiul meu şi am aflat că fratele tău Daul'makan şi sora ta Nozhatu plecaseră la Hedjaz, cu hagiii ce se duceau la Mecca cea Sfântă. Şi se prilejuiseră astfel de lipsa mea ca să fugă; întrucât nu vrusesem să-i îngăduiesc lui Daul'makan, din pricina vârstei lui crude, să purceadă în hagialâc anul acesta; da îi făgăduisem să plec cu el anul ce vine. Şi el nu a vrut să mai rabde, şi a fugit, cu sora lui, după ce au luat de-abia cu ce să-şi acopere cheltuielile de drum. Şi nu mai am despre ei nici o ştire. Întrucât hagiii s-au întors fără fraţii tăi, şi niciunul nu a putut să-mi spună ce s-a făcut cu ei. Şi iacătă că acuma m-am îmbrăcat pentru ei în haine de jale, şi mă înec în lacrimile şi durerea mea.

          Şi să nu zăboveşti, o, fiul meu, să-mi dai ştiri despre tine. Şi îţi trimit urarea mea de pace asupra ta şi a tuturor celor ce sunt cu tine!”58

          Or, la câteva luni de la primirea scrisorii, Şarkan se hotărî să istorisească nenorocirea părintelui său soţiei sale, pe care nu vroise s-o tulbure până atunci, dată fiind sarcina ei. Dar acuma, după ce născuse o fetiţă, Şarkan intră la ea şi începu dintru-ntâi s-o sărute pe fetiţă. Iar soţia lui îi spuse:

          — Fetiţa tocmai are şapte zile împlinite; ţi se cade, aşadar, după datină, astăzi, că este cea de a şaptea zi, să-i dai un nume!

          Atunci Şarkan luă fetiţa în braţe şi, cum o privea, văzu la gâtul ei, atârnată cu un lanţ de aur, una dintre cele trei geme vrăjite ale Abrizei, domniţa cea nefericită de la Chezareea.

          La vederea ei, Şarkan fu cuprins de o tulburare atâta de mare încât strigă:

          De unde ai tu gemma aceasta, o, roabo?

          — Atunci Nozhatu, la vorba de roabă, se simţi sugrumată de mânie şi strigă:

          — Sunt stăpâna ta şi stăpâna tuturor celor ce locuiesc în saraiul acesta! Cum de cutezi să-mi zici roabă, când eu sunt sultana ta? A, taina mea nu se poate păstra mai mult! Da, eu sunt sultana ta, sunt fiica sultanului! Eu sunt Nozhatu'zaman, fiica sultanului Omar Al-Neman!

          Când auzi vorbele acestea, Şarkan…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi noua noapte spuse:

          Când auzi vorbele acestea, Şarkan fu cuprins de un tremur în tot trupul şi îşi lăsă capu-n jos, zdrobit şi plin de uluire; pe urmă îngălbeni tot mai tare şi se prăbuşi fără de simţire. Iar când îşi veni în fire, încă nu izbutea să creadă faptul, şi o întrebă pe Nozhatu:

          — O, stăpână a mea, eşti tu chiar fata sultanului Omar Al-Neman?

          Ea răspunse:

          — Sunt fata lui.

          Atunci el îi spuse:

          — Gemma cea scumpă îmi şi este un semn de adeverire; da mai dă-mi şi alte dovezi.

          Şi Nozhatu îi istorisi lui Şarkan toată povestea ei. Da-i fără de folos s-o mai spunem încă o dată.

          Atunci Şarkan se încredinţă de-a binelea şi îşi zise în sineşi: „Ce am făcut, şi cum de am putut să mă însor cu chiar sora mea? Încât, dat fiind că nu se află alt mijloc de a mântui totul, nu-mi rămâne decât să-i găsesc un alt soţ; şi aşa că am s-o dau soţie vreunuia dintre cămăraşii mei şi, în împrejurarea că lucrul ar ajunge să se dea în vileag, am să mijlocesc să se împrăştie vorba că ne-am despărţit înainte de a mă fi culcat cu ea.” Pe urmă Şarkan se întoarse către soră-sa şi îi spuse:

          — O, Nozhatu, află la rându-ţi că eşti sora mea, întrucât eu sunt fiul lui Omar Al-Neman, sunt emirul Şarkan, despre care fără de îndoială că tu nu ai auzit vorbindu-se la saraiul tatălui nostru!

          Când auzi vorbele lui, Nozhatu scoase un ţipăt mare şi se prăbuşi fără de simţire. Pe urmă, când îşi veni în sine, începu să se plesnească peste obraji şi să se jeluiască şi să plângă; şi spuse:

          — Iacătă că am căzut într-o vină amarnică! Ce e de făcut acuma? Şi ce să răspund tatălui meu şi mamei mele când au să mă întrebe: „De unde ai fetiţa?”

          Şarkan îi răspunse:

          — Am în gând că chipul cel mai bun de a rândui totul este de a te da de soţie cămăraşului meu cel mare; întrucât astfel vei putea s-o creşti lesne pe fetiţa noastră în casa lui, ca şi cum ar fi chiar fata lui, şi nimeni n-ar avea cum să dibăcească povestea. Aşa că să fii încredinţată, o, Nozhatu, că acesta-i mijlocul cel mai bun de a scăpa din necaz. Pun pe dată să fie chemat cămăraşul nostru cel mare, până a nu ni se da în vileag taina.

          Pe urmă Şarkan începu s-o aline pe soră-sa şi s-o sărute duios pe cap. Atunci ea îi spuse:

          — E bine aşa, o, Şarkane! Da spune-mi ce nume alegi acuma pentru fiica noastră, că nu mai e vreme?

          Şi Şarkan spuse:

          — Am să-i zic Puterea-Ursitei! 59

          Şi Şarkan zori a porunci să fie chemat cămăraşul cel mare, i-o dădu pe Nozhatu de soţie, şi le trimise la el şi pe ea şi pe pruncă, copleşindu-l şi cu tot felul de daruri. Şi cămăraşul cel mare o luă pe Nozhatu şi pe fiica ei în casa lui, şi nu pregetă s-o copleşească şi el cu cinstiri şi cu filotimii, iar pe fetiţă s-o încredinţeze în grija doicilor şi a slujitoarelor.

          Iac-aşa! Iar Daul'makan, fratele domniţei Nozhatu, şi hammamgiul cel de treabă se găteau să plece la Bagdad cu caravana de la Damasc.

          Or, într-acestea, sosi un al doilea olăcar de la sultanul Omar Al-Neman, aducând a doua scrisoare pentru emirul Şarkan. Şi iată cuprinsul scrisorii: „După pomenirea lui Allah:

          Această carte este pentru a-ţi spune, o, fiul meu mult iubit, că eu rămân a fi pradă durerii şi a gusta amărăciunea de a mă afla despărţit de bieţii mei copii.

          Şi apoi! De cum vei primi scrisoarea mea, vei sili a-mi trimite haraciul pe anul acesta al ţării Şamului, şi te vei prilejui de caravană spre a mi-o trimite şi pe tânăra ta soţie pe care mult doresc s-o văd şi mai ales tare râvnesc să-i pun la încercare ştiinţa şi ascuţimea minţii. Întrucât se cade a-ţi spune că tocmai a sosit în saraiul meu, venind din ţara rumilor, o preacinstită bătrână însoţită de cinci fetişcane cu sânii rotunzi şi cu fecioria neprihănită. Şi aceste cinci fetişcane ştiu tot ceea ce un om poate să ştie în ştiinţe şi în cunoaşterile omeneşti. Iar graiul este neînstare a zugrăvi harurile copilelor şi înţelepciunea bătrânei, întrucât au toate desăvârşirile. Încât m-am îndrăgit de ele cu o dragoste netăgăduită şi am binevoit a le ţine sub stăpânirea mea în saraiul şi în împărăţia mea, la îndemâna-mi; că nici un domn de pe pământ nu are asemenea podoabe la saraiul lui. Aşa că am întrebat-o pe bătrână care este preţul de vânzare, şi mi-a răspuns: „Nu aş putea să le vând decât la preţul hameiului pe un an care îţi vine din ţara Şamului şi de la Damasc. „Iar eu, pe Allah! Nu am găsit deloc că atare preţ ar fi ridicat, ba chiar l-am găsit nevrednic de ele; întrucât fiecare dintre cele cinci copile, în parte, preţuieşte cu mult mai mult decât atâta. Aşa că m-am învoit cu preţul de cumpărare şi le-am poftit să sălăşluiască în saraiul meu, în aşteptarea trimiterii apropiate a haraciului pe un an, pe care îl aştept cât mai repede de la osârdia ta, o, copilul meu! Întrucât aici bătrâna este nerăbdătoare şi are grabă să se întoarcă în ţara ei.

          Şi mai cu seamă, fiul meu, să nu uiţi a mi-o trimite, totodată, şi pe tânăra ta soţie, a cărei ştiinţă are să ne fie de folos spre a cântări isteciunea celor cinci fetişcane. Şi îţi făgăduiesc, dacă tânăra ta soţie va răzbi să le biruiască în ştiinţă şi în agerimea de minte, că am să ţi le trimit pe copile ca peşcheş pentru tine şi, pe deasupra, am să-ţi dau în dar haraciulpe un an al cetăţii Bagdadului.

          Şi pacea fie asupra-ţi şi asupra tuturor celor din casa ta, o, fiul meu!”

          După ce Şarkan citi scrisoarea de la tatăl său…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezecea noapte spuse:

          După ce citi scrisoarea de la tatăl său, Şarkan pofti să vină îndată cumnatul său, cămăraşul, şi îi spuse:

          — Trimite numaidecât după roaba cea tânără pe care ţi-am dat-o de soţie.

          Şi după ce Nozhatu veni, Şarkan îi spuse:

          — O, sora mea, citeşte scrisoarea aceasta de la tatăl nostru şi spune-mi ce socoţi.

          Şi Nozhatu, după ce citi scrisoarea, răspunse:

          — Ceea ce socoţi tu este totdeauna bine socotit, şi gândul tău este cel mai bun. Dar, dacă mă întrebi, ţi-aş spune că dorinţa mea cea mai arzătoare este de a-mi vedea părinţii şi ţara, şi te-aş ruga să mă laşi să plec, împreună cu soţul meu, cămăraşul cel mare, ca să pot să-i povestesc păţania mea părintelui meu şi să-i spun tot ce mi s-a întâmplat cu beduinul, şi cum beduinul m-a vândut unui negustor, şi cum negustorul m-a vândut ţie, şi cum tu m-ai dat de soţie cămăraşului, după ce te-ai despărţit de mine fără a ne avea.

          Şi Şarkan îi răspunse:

          — Aşa să fie!

          Atunci Şarkan îl chemă pe cămăraş, care habar nu avea că ar fi cumnat cu emirul, şi îi spuse:

          — Va să pleci la Bagdad în capul caravanei care-i duce tatălui meu haraciul de la Damasc, şi o vei lua cu tine pe soţia ta, roaba cea tânără pe care ţi-am dăruit-o.

          Şi cămăraşul răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Atunci Şarkan porunci să se gătească pentru cămăraş un polog mare pe o cămilă frumoasă; puse să se gătească încă un palanchin şi pentru Nozhatu, şi înmână cămăraşului o scrisoare către sultanul Omar Al-Neman, şi îşi luă bun-rămas de la ei, după ce o opri la el la sarai pe micuţa Puterea-Ursitei şi după ce se încredinţase că fetiţa încă mai avea la gât, spânzurată cu un lanţ de aur, una dintre cele trei gemme de preţ ale nefericitei Abriza. Şi o încredinţă pe fetiţă doicilor şi slujnicelor de la sarai; şi după ce Nozhatu se încredinţă pe deplin că fetiţa nu va duce lipsă de nimic, plecă împreună cu soţul ei cămăraşul. Şi amândoi se aşezară fiecare pe câte o cămilă de goană şi se duseră să treacă în capul caravanei.

          Or, taman în noaptea aceea hammamgiul şi Daul'makan, care ieşiseră să-şi facă preumblarea până la saraiul ocârmuitorului Damascului, văzuseră cămilele, catârii şi pe purtătorii de făclii. Şi atunci Daul'makan îl întrebase pe unul dintre slujitori:

          — Ale cui sunt toate poverile acestea?

          Şi omul răspunse:

          — Este haraciul cetăţii Damascului pentru sultanul Omar Al-Neman.

          Atunci Daul'makan întrebă:

          — Şi cine este căpetenia caravanei?

          Omul spuse:

          — Este cămăraşul cel mare, soţul roabei celei tinere şi care-i tare iscusită la ştiinţe şi la înţelepciuni.

          Atunci Daul'makan începu să plângă îmbelşugat, întrucât i se deşteptase amintirea surorii sale Nozhatu, a casei şi a ţării lui; şi îi spuse hammamgiului cel bun:

          — Ah, fratele meu! eu plec cu caravana!

          Iar hammamgiul spuse:

          — Şi eu merg cu tine; întrucât nu aş putea să te las să pleci singur la Bagdad, după ce te-am însoţit de la Ierusalim la Damasc!

          Şi Daul'makan răspunse:

          — O, fratele meu, te iubesc şi te cinstesc!

          Atunci hammamgiul pregăti toate, puse samarul şi o desagă pe măgar, şi nişte merinde în desagă; pe urmă îşi strânse brăcinarele şi îşi suflecă poalele mantiei şi şi le prinse la brâu, şi îl pofti pe Daul'makan să se suie pe măgar. Atunci Daul'makan îi spuse:

          — Suie-te în spatele meu.

          Ci hammamgiul se feri, spunându-i:

          — Ba nici vorbă, o, stăpâne al meu! Că vreau să fiu întru totul în slujba ta.

          Şi Daul'makan spuse:

          — Se cade baremi să încaleci ca să te odihneşti un ceas la spatele meu, pe măgar!

          El răspunse:

          — Dacă o fi cumva să mă ostenesc tare, am să încalec să mă odihnesc la spatele tău.

          Atunci Daul'makan îi spuse:

          — O, fratele meu, chiar că acum nu pot să-ţi spun nimic; da, la sosirea noastră la părinţii mei, vei vedea, nădăjduiesc, cum voi şti să-ţi răsplătesc ostenelile şi credincioşia.

          Şi cum caravana, prilejuindu-se de reveneala nopţii, purcedea la drum, hammamgiul pe jos şi Daul'makan pe măgar o urmară, pe când marele-cămăraş şi soţia lui, Nozhatu, înconjuraţi de alaiul lor, ţineau capul caravanei, călare fiecare pe câte o cămilă de soi.

          Şi merseră toată noaptea, până la răsărit de soare. Şi, cum căldura ajunsese prea mare, marele-cămăraş porunci să se facă popas la umbra unui pâlc de palmieri. Şi descălecară spre a se odihni şi ca să adape cămilele şi vitele de povară. După care porniră iar şi merseră încă vreme de cinci nopţi, după care ajunseră la o cetate unde poposiră trei zile; pe urmă îşi văzură iarăşi de drum, până când nu mai fură decât la oarecare depărtare de cetatea Bagdadului: ceea ce se presupunea după adierea ce venea dintr-acolo şi care nu putea să vină decât numai de la Bagdad…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi una noapte spuse:

          Când Daul'makan adulmecă adierea aceea dinspre ţara sa, răbufnelile ei îi umplură pieptul de amintirea surorii sale Nozhatu, a tatălui său şi a mamei sale, şi se gândi pe dată la lipsa surorii lui, şi la durerea părinţilor lui când au să-l vadă că se întoarce fără Nozhatu; şi plânse, şi se simţi apăsat până peste poate, şi prociti aceste stihuri:

          Făptură scumpă! Oare niciodată nu vom mai fi alături amândoi?

          A despărţirii noapte blestemată va birui de-a pururi peste noi?

          Ah, scurte-au fost acele ceasuri blânde când stam alături de cei ce ni-s dragi!

          Ah, lungi mai sunteţi zile de osânde, Când jugul despărţirii grele-l tragi!

          Vino, hai vino, şi mă ia de mână!

          Ca lumânarea trupu-mi s-a topit sub nemiloasa flacără păgână a dorului de care-s mistuit!

          Vino, şi nu-mi vorbi despre uitare nu-mi cere, pe Allah! Să mă alin.

          Pe lume nu am altă alinare decât la pieptu-mi iarăşi să te ţin!

          Atunci hammamgiul cel de treabă îi spuse:

          — Copilul meu, destul ai plâns aşa. Şi-apoi cugetă că şedem aproape de tot de cortul cămăraşului şi al soţiei sale.

          El răspunse:

          — Lasă-mă să plâng şi să-mi procitesc stihurile care mă alină şi care pot să-mi stingă oleacă pojarul din inimă.

          Şi, fără a-l mai asculta pe hammamgiu, îşi întoarse faţa către Bagdad, sub strălucirea lunii. Şi cum, la ceasul acela, Nozhatu, la rându-i, întinsă în cort, nu putea să doarmă, cu gândurile toate la cei lipsă, şi visătorea mâhnită, cu lacrimile în ochi, auzi nu departe de cort glasul care cânta cu jale stihurile acestea:

          Fulgerul fericirii-a strălucit o clipă doar, şi-apoi, în urma lui, Adâncul nopţii-i şi mai neclinit.

          Pocalul dulce, din care băui al desfătării vin nepreţuit, Mi s-a schimbat în cupă de amar.

          Şi-al inimii huzur fără habar mi se pierdu în zările deşarte când chipul mult cumplitei soarte ni se ivi în drum, şi simt că mor răpus de chinul aprigului dor.60

          Şi, sfârşind cântecul, Daul'makan se prăbuşi fără de simţire.

          Cât despre tânăra Nohzatu, soţia cămăraşului, după ce ascultă cântecul ce se ridica în noapte, se sculă tulburată şi îl chemă pe hadâmbul ce dormea la uşa cortului, veni fuga pe dată şi întrebă:

          — Ce doreşti, o, stăpâna mea?

          Ea îi spuse:

          — Repede-te să-l cauţi pe insul care a cântat stihurile, şi adu-mi-l aici!

          Atunci hadâmbul îi spuse:

          — Păi eu dormeam şi nu am auzit nimic! Şi n-aş putea să-l găsesc noaptea acum, decât dacă aş trezi toate slugile noastre, care dorm.

          Ea îi spuse:

          — Trebuie! Acela pe care îl vei găsi treaz este neîndoielnic cel al cărui glas l-am auzit.

          Atunci hadâmbul nu cuteză să mai stăruiască şi ieşi să-l caute pe insul cu glasul.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de-a şaptezeci şi doua noapte spuse:

          Atunci hadâmbul nu cuteză să mai stăruiască şi ieşi să-l caute pe insul cu glasul. Da degeaba se uită el în toate laturile şi se vânzoli în toate părţile, că nu găsi alt ins treaz, decât pe bătrânul hammamgiu, întrucât Daul'makan zăcea pierit. Şi-apoi hammamgiul cel de treabă, la vederea hadâmbului, care în lumina lunii părea tare burzuluit, se temu ca nu cumva Daul'makan să fi tulburat somnul soţiei cămăraşului, şi tăcu chitic. Dar hadâmbul îl şi ochise; şi îi zise:

          — Oare nu cumva tu ai cântat stihurile pe care le-a auzit stăpână-mea?

          Atunci hammamgiul fu pe deplin încredinţat că soţia cămăraşului fusese tulburată, şi sări:

          — A, nu! n-am fost eu!

          Hadâmbul spuse:

          — Păi da cine atunci? Arată-mi-l, că neîndoielnic că trebuie să-l fi auzit şi să-l fi văzut, de vreme ce nu dormeai.

          Şi hammamgiul, tot mai speriat pentru Daul'makan, spuse:

          — Ba nu, habar n-am cine e şi n-am auzit nimic.

          Hadâmbul spuse:

          — Pe Allah! minţi cu neruşinare şi n-ai să mă faci să cred, de vreme ce eşti treaz şi stai aici, că n-ai auzit nimic!

          Atunci hammamgiul spuse:

          — Am să-ţi mărturisesc cinstit. Cel care cânta stihurile era un drumeţ care a trecut mai adineaori pe colea, călare pe o cămilă. Şi m-a trezit cu afurisitul lui de glas! Şi prăpădi-l-ar Allah!

          Atunci hadâmbul începu a clătina din cap într-un chip nicidecum încredinţat şi se întoarse, bombănind, să-i spună stăpână-sei:

          — A fost un zbrehui de drumeţ care-i de mult departe pe cămila lui.

          Nozhatu, mâhnită de neizbândă, se uită la hadâmb şi nu mai spuse nimic.

          Ast timp, Daul'makan îşi veni în fire din leşinul lui; şi, deasupra capului, văzu luna în slava cerului; iar în sufletu-i se stârni adierea vrăjitoare a amintirilor de demult; iar în inimă-i cântau glasurile păsărelelor fără de număr şi mlădierile naiurilor cele nevăzute ale minţii; şi fu cuprins de un dor nestăpânit de a-şi revărsa în cântece imboldurile lăuntrice care îl făceau parcă să zboare. Şi îi spuse hammamgiului:

          — Ascultă!

          Ci hammamgiul îl întrebă:

          — Ce vrei să faci, copilul meu?

          El spuse:

          — Să procitesc nişte stihuri minunate, care au să-mi potolească inima!

          Hammamgiul spuse:

          — Păi tu habar n-ai de ce s-a întâmplat, şi că numai slujindu-mă de un potop de mâgliseli pe lângă hadâmb am izbutit să ne mântuim de la o pieire neabătută?

          Şi Daul'makan întrebă:

          — Ce tot îndrugi tu, şi ce hadâmb?

          Hammamgiul răspunse:

          — O, stăpâne al meu, hadâmbul soţiei cămăraşului a venit aici, cu un nas îmbufnat, pe când tu erai leşinat; şi tot vântura o bâtă mare din lemn de migdal; şi s-a apucat să-i iscodească la chip pe toţi cei ce dormeau; şi, cum nu m-a găsit decât pe mine treaz, m-a întrebat, cu glas mânios, dacă eu eram cel care ridicase glasul. Da eu i-am răspuns: „A, nu! deloc. A fost numai un beduin care trecea pe drum!” Şi hadâmbul nu prea se vădi a-mi da crezare deplină, întrucât, până a pleca, îmi spuse: „Dacă s-o întâmpla să-i auzi glasul, să-l înhaţi pe insul acela spre a mi-l da pe mână, ca să pot să-l duc la stăpână-mea! Şi ai a răspunde de treaba aceasta!” Aşa că vezi, o, stăpâne al meu, că numai cu mare caznă am izbutit să-l amăgesc pe acel arap prepuielnic.

          Când auzi cuvintele acestea, Daul'makan se îndârji şi strigă:

          — Şi cine este insul care ar cuteza să mă oprească să-mi cânt mie însumi stihurile care îmi plac? Vreau să cânt toate stihurile care îmi sunt dragi, şi să se întâmple ce s-o întâmpla! Şi-apoi de ce m-aş mai teme, acuma când suntem aproape de ţara mea? De-aci înainte nimic nu ar mai izbuti să mă tulbure!

          Atunci bietul hammamgiu îi spuse:

          — Văd bine acuma că vrei să te pierzi!

          El răspunse:

          — Trebuie numaidecât să cânt!

          Hammamgiul spuse:

          — Nu mă sili să mă despart de tine, întrucât mai bine plec decât să te văd că păţeşti vreo belea! Au tu uiţi, copilul meu, că iată a şi trecut un an şi jumătate de când eşti cu mine şi că niciodată nu ai avut nimic de ce să mă învinuieşti? Pentru ce vrei acuma să mă sileşti a pleca? Gândeşte-te că toată lumea de aici este sleită de osteneală şi doarme în tihnă. Fie-ţi milă, nu te apuca să ne tulburi cu stihurile tale, care, de altminteri, mărturisesc, sunt de toată mândreţea!

          Caci Daul'makan nu mai putu să se stăpânească, şi, cum adierea de deasupra lor cânta în palmierii stufoşi, dăuli din toate beregăţile lui:

          O, unde sunt acele vremi senine din umbra casei noastre părinteşti, Cu zilele de voioşie pline, Cu nopţile de zâmbet şi poveşti?

          O, timpule! Acuma toate-s duse:

          Şi-acele zile ca un joc uitat, Şi-acele nopţi cu stelele apuse pe cerul soartei noastre-nnourat.

          Ah, unde sunteţi vremi de-odinioare, Cândfericit era Daul'makan, Umăr la umăr cu slăvită floare a lumilor, cu Nozhatu'zaman!61

          Şi, isprăvind cântecul, scoase trei gemete mari şi căzu leşinat. Atunci hammamgiul cel cumsecade se sculă şi se grăbi să-l acopere cu mantia sa.

          Cât despre Nozhatu, când auzi stihurile acestea în care erau pomenite şi numele ei şi numele fratelui ei, şi care îi aminteau aşa de bine toate nenorocirile ei, o înnăbuşiră suspinele, pe urmă îl chemă degrabă pe hadâmb şi îi strigă:

          — Vai de tine! Omul care a cântat întâia oară iacătă că a cântat iarăşi, întrucât tocmai l-am auzit colea, aproape de tot! Or, pe Allah! Dacă nu mi-l aduci pe dată, mă duc să-l caut pe soţul meu în cortul lui, şi are să te ciomăgească şi să te alunge. Acuma ia suta asta de dinari şi dă-i-o celui care a cântat, şi înduplecă-l cu blândeţe să vină aici; şi dacă nu va vroi, nu stărui mai mult, da caută să afli unde stă şi ce face şi din ce ţară este; şi întoarce-te repede să-mi spui. Şi mai cu seamă nu zăbovi!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi treia noapte spuse:

          Şi mai cu seamă nu zăbovi!

          Atunci hadâmbul ieşi din cortul stăpânei sale, să-l caute pe cel ce cântase; şi începu să păşească printre picioarele celor adormiţi şi să-i dezvelească la faţă pe toţi, rând pe rând; da nu găsi pe nimeni care să fi fost treaz. Atunci se duse la hammamgiu, care şedea fară mantie şi cu capul dezvelit, şi îl înşfacă de mână şi îi strigă:

          — Numai tu eşti cântăreţul!

          Ci hammamgiul, speriat, se lepădă:

          — Nu, pe Allah! nu sunt eu, o, căpetenie de hadâmbi!

          Hadâmbul spuse:

          — Nu am să te las până nu mi-l arăţi pe cel ce a cântat stihurile! Întrucât nu mai cutez să mă întorc fără el la stăpâna mea!

          La asemenea vorbe, bietul hammamgiu fu cuprins de o frică mare pentru Daul'makan, şi începu să se văicărească, şi îi spuse hadâmbului:

          — Pe Allah! Te încredinţez că acel cântăreţ este unul care trecea pe drum! Şi nu mă mai chinui atâta, că vei da seamă la Judecata lui Allah! Nu sunt decât un om amărât care vine din cetatea lui Avraam, prietenul lui Allah!

          Ci hadâmbul îi spuse:

          — Fie! da hai atunci cu mine să-i spui astea cu gura ta stăpânei mele, care nu-mi dă crezare!

          Atunci hammamgiul îi spuse:

          — O, slujitorule mare şi minunat, crede-mă, întoarce-te liniştit în cort; şi dacă glasul are să se mai facă auzit iarăşi, să-mi ceri seama, de data aceea nesmintit. Şi numai eu, de-o fi aşa, voi fi vinovatul!

          Pe urmă, spre a-l potoli pe hadâmb şi a-l îndupleca să plece, îi spuse vorbe tare linguşitoare şi îi făcu un potop de măguliri şi îl sărută pe creştet.

          Atunci hadâmbul se lăsă încredinţat şi îl lăsă; dar, în loc să se întoarcă la stăpână-sa, dinaintea căreia nu mai cuteza să se înfăţişeze, făcu un ocol şi se întoarse să se aciuiască la pândă, nu departe de hammamgiu.

          Ast timp, Daul'makan îşi veni în fire din leşinul lui; şi hammamgiul îi spuse:

          — Scoală-te acuma, să-ţi povestesc ce am păţit din pricina stihurilor tale!

          Şi îi povesti întâmplarea. Caci Daul'makan, care îl asculta fără luare-aminte, îi spuse:

          — Uf, nu vreau să mai ştiu de nimic şi nu mai am de ce să-mi sugrum în mine simţămintele, acuma mai cu seamă când suntem aproape de ţara mea!

          Atunci hammamgiul, înfricoşat, îi spuse:

          — O, copilul meu, destul ai ascultat de imboldurile cele rele! Cum de ai atâta negrijă, când eu sunt plin de spaimă pentru tine şi pentru mine? Allah fie asupra-ţi! mă rog ţie fierbinte să nu mai cânţi stihuri înainte de a fi ajuns de-a binelea în ţara ta! Copilul meu, chiar că niciodată nu te-am crezut atâta de încăpăţânat! Apoi cugetă că soţia cămăraşului are de gând să pună să fii pedepsit, întrucât îi eşti pricină de nesomnie, când ea este ostenită de drum şi sastisită; şi l-a trimis până acum în două rânduri pe hadâmbul ei să te caute!

          Caci Daul'makan, fără a lua-aminte la spusele hammamgiului, pentru a treia oară îşi ridică glasul şi, din tot sufletul lui, cântă stihurile acestea:

          Ajunge! Sunt sătul de-atâtea cuvinte mari de amăgire ce-mi răscolesc furtuni în suflet şi-mi pun nesomnul în privire!

          Mi-au spus: „Cum te-ai schimbat!” Ei nu ştiu de ce. Mi-au spus!

          „E din iubire. „Ci eu întreb: „Iubirea poate să ducă astfel la pieire?”

          Mi-au spus: „Iubire el” Ci, iată, le spun: „Eu nu mai vreau iubire, Eu nu mai vreau aprinsa-i cupă, nici otrăvită ei mâhnire.

          Vreau doar acele rosturi blânde ce par de dincolo de fire, Care să-i fie bietei inimi balsamul sfânt de izbăvire!

          Dar abia isprăvi Daul'makan de cântat stihurile acestea, că deodată dinainte-i se şi ivi hadâmbul. La vederea lui, bietul hammamgiu fu atâta de înspăimântat, încât o luă la fugă cât putu de sprinten şi începu, de departe, să se iţească la ceea ce avea să se întâmple.

          Atunci hadâmbul se duse temenindu-se la Daul'makan şi îi zise:

          — Pacea fie asupra-ţi!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, sfioasă, tăcu.

          Şi când fu cea de a şaptezeci şi patra noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul a zis:

          — Pacea fie asupra-ţi!

          Atunci Daul'makan răspunse:

          — Şi asupra-ţi fie pacea şi mila lui Allah şi binefacerile sale!

          Şi robul spuse:

          — O, stăpâne al meu, iacătă că, pentru a treia oară, stăpâna mea m-a trimis să te caut, întrucât vrea să te vadă.

          Caci Daul'makan răspunse:

          — Stăpâna ta! Şi cine este căţeaua aceea care are neobrăzarea să trimită după mine? Prăpădi-o-ar Allah, şi pe ea, şi pe soţul ei odată cu ea!

          Şi, neîndestulat de acea răbufnire, Daul'makan se porni să-l ocărască pe hadâmb fără de ostoi, o bună bucată de vreme. Iar hadâmbul nu vroi să răspundă nimic, întrucât stăpână-sa îl dădăcise straşnic să nu-l ia pe cântăreţ decât cu blândeţe şi să nu-l aducă la ea decât cu bunăvoia lui. Încât hadâmbul făcu tot ce fu în stare spre a-i spune vorbe linguşitoare şi a-i îndulci mânia; îi spuse, printre altele:

          — Copilul meu, rugămintea pe care ţi-o fac nu o fac spre a te supăra ori spre a-ţi aduce vreun necaz, ci numai ca să te înduplec a binevoi să-ţi îndrepţi paşii cei mărinimoşi către noi, spre a vorbi cu stăpâna mea care doreşte fierbinte să te vadă. Şi-apoi ea are să ştie cum să răsplătească frumos bunătatea ta faţă de ea!

          Atunci Daul'makan se înmuie şi se înduplecă să se scoale şi să-l însoţească pe hadâmb la cort, pe când bietul hammamgiu, tremurând tot mai amarnic de frică pentru Daul'makan, se hotărî a se ţine după el de departe, cugetând în sineşi: „Ce păcat de tinereţea lui! De bună seamă că mâine, la răsăritul soarelui, are să fie spânzurat!” Pe urmă îl fulgeră un gând cumplit care îl umplu de spaimă mai rău ca oricând, căci îşi zise: „Ba cine ştie dacă Daul'makan, ca să se dezvinovăţească, nu are să dea vina acuma pe mine şi să spună că eu sunt cel care a cântat stihurile! Uf! Asta ar fi tare mişeleşte din parte-i!”

          Or, în acest timp, Daul'makan şi hadâmbul purceseră a se strecura anevoie printre oamenii adormiţi şi printre vite, şi ajunseră la intrarea de la cortul domniţei Nozhatu. Atunci hadâmbul îl rugă pe Daul'makan să aştepte şi intră numai el să-i dea de ştire stăpână-sei, spunându-i:

          — Iacătă că ţi-l aduc pe insul cu pricina. Şi-i un ins tinerel de tot, tare frumos la chip şi cu o trupeşie care îl dovedeşte de viţă înaltă şi aleasă.

          La asemenea vorbe, Nozhatu simţi cum i se sporesc bătăile inimii şi îi spuse hadâmbului:

          — Pofteşte-l să şadă jos colea lângă cort şi roagă-l să ne mai cânte oleacă din stihurile lui, ca să-l aud de aproape. Şi pe urmă să cauţi a-i afla numele şi ţara.

          Atunci hadâmbul ieşi şi îi spuse lui Daul'makan:

          — Stăpâna mea te roagă să-i cânţi câteva stihuri de-ale tale, şi ea are să stea să te asculte în cort. Şi de asemeni doreşte să-ţi ştie numele, şi ţara, şi starea.

          El răspunse:

          — Din toată inima bucuroasă şi ca un prinos datorat! Da cât despre numele meu, de mult s-a şters, precum mi s-a uscat inima şi mi s-a mistuit trupul. Şi povestea mea este vrednică a fi scrisă cu andrelele în colţul din lăuntru al ochiului. Şi am ajuns precum beţivul care atâta s-a dedat la vinaţuri încât a ajuns beteag pe viaţă! Şi sunt ca un lunatic! Şi sunt ca un scufundat în nebunie!

          Când Nozhatu, din cort, îi auzi vorbele, începu să suspine şi îi spuse hadâmbului:

          — Întreabă-l dacă a pierdut pe cineva drag, ca de pildă o mamă, un tată ori un frate!

          Şi hadâmbul ieşi şi îl întreabă pe Daul'makan cum îi poruncise stăpână-sa. El răspunse:

          — Vai, da, am pierdut toate astea şi, pe deasupra, o soră care mă iubea şi de care nu mai am nici o ştire, întrucât ursita ne-a despărţit!

          Şi, la vorbele acestea pe care i le aduse hadâmbul, Nozhatu spuse:

          — Deie Allah ca tânărul acesta să poată dobândi o alinare la nenorocirile lui şi să se adune la un loc cu cei care îi sunt dragi!

          Pe urmă îi spuse hadâmbului…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi cincea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu, soţia cămăraşului, îi spuse hadâmbului:

          — Du-te acuma de-l roagă să ne cânte câteva stihuri despre amarul despărţirii.

          Şi hadâmbul se duse să-i spună rugămintea, precum îi poruncise stăpână-sa. Atunci Daul'makan, şezând jos nu departe de cort, îşi sprijini obrazul în palmă şi, cum luna lumina oamenii adormiţi şi vitele, glasul lui junghie tăcerea:

          În stihurile mele cu sunet fermecat, Amarul despărţirii destul l-am tot cântat, Şi crunta-i biruinţă o prefirai destul, Şi neagra-nstrăinare de care sunt sătul.

          Acum eu, cel ce-n pulberi de aur ştiu să scriu minunea meşterită a stihului nurliu, N-am să mai cânt mâhnire şi chin ca până-aci -

          Doar bucuria sfântă şi dorul de-a trăi, Grădini îmbălsămate de trandafiri în floare, Gazele cu ochi negri, şi plete curgătoare, -

          Măcar că până astăzi grădină şi-adăpost huzururilor mele durerea doar le-a fost, Obrajii ei în negre şi grele-nchipuiri mi-au fost mereu grădină de-amarnici trandafiri, Şi mi-au fost numai sânii-i şi rodii dulci şi pere, Iar carnea ei amară şi rouă-n zori şi miere.

          Ci de aci-nainte, fără a mai putea să-mi stea în cale jalea cu-nlănţuirea-i grea, Îmi voi petrece viaţa tihnită în huzur, Alături de fecioare, rotindu-mi împrejur, Gingaş ca nişte ramuri subţiri şi mlădioase, Cu nuri fară prihană, ca nişte dulci prinoase de dulci mărgăritare din apa mării scoase, În zvoană de lăute şi de ţimbale line, Paharnicu-având grija de cupe a fi pline, În crâng de iasomie şi trandafir rotat.

          Şi voi sorbi mireasmă de trup înmiresmat, Şi jarul de pe buze, grijind cu dinadins să fie buza moale şi roşie aprins.

          Iar ochii-mi odihni-i-voi pe pleoapele nurlii.

          Şi vom şedea jos roată în jurul apei vii ce va-nvăli grădina în susure-argintii.

          Când Daul'makan isprăvi de cântat cântarea aceasta desăvârşită, Nozhatu, care îl ascultase vrăjită, nu se mai putu opri şi, ridicând înfrigurată perdeaua cortului, îşi îţi capu afară şi îl privi pe cântăreţ, la lumina lunii. Şi scoase un ţipăt mare, întrucât îl cunoscu pe fratele ei. Şi se repezi afară, cu braţele întinse, strigând:

          — O, fratele meu! O, Daul'makan!

          La vederea ei, Daul'makan se uită la tânăra femeie şi o cunoscu şi el pe soră-sa Nozhatu. Şi se aruncară unul în braţele celuilalt sărutându-se, pe urmă căzură amândoi leşinaţi.

          Când văzu astea, hadâmbul rămase până peste poate de uluit şi cu gura căscată; şi se repezi să ia din cort o pătură mare şi o întinse peste ei, în semn de cinstire şi spre a-i pune la fereală faţă de trecătorii întâmplători. Şi aşteptă, căzut pe gânduri, ca ei să se deştepte din leşin.

          Curând, chiar că Nozhatu se deşteptă cea dintâi, şi pe urmă Daul'makan. Iar Nozhatu, din clipita aceea, uită de toate necazurile ei trecute şi fu în bucuria bucuriilor, şi prociti aceste stihuri:

          Jurasei, soartă, că durerea mea nu va avea în veci de veci sfârşit -

          Şi iacătă acum că te-am silit, Să calci ce-ai juruit cu vorbă grea!

          Căci fericirea-n pieptu-mi se deşartă:

          E lângă mine cel care mi-e drag -

          Sumete-ţi poala hainei prepeleag, Să ne slujeşti de-aci-nainte, soartă!

          Auzind acestea, Daul'makan o strânse pe soră-sa la piept, şi lacrimile bucuriei se revărsară de sub pleoapele lui, şi prociti stihurile acestea:

          Se varsă fericirea în mine şi o strâng!

          De-atâta bucurie ah, ochii-mi iarăşi plâng.

          Vai, ochilor! La plânset amar v-aţi nărăvit:

          Plângeam ieri de durere, Plâng azi de fericit!

          Atunci Nozhatu îl pofti pe fratele ei la ea în cort şi îi spuse:

          — O, fratele meu, povesteşte-mi acuma tot ce ai păţit, pentru ca la rându-mi să-ţi istorisesc şi eu povestea mea!

          Ci Daul'makan îi spuse:

          — Povesteşte-mi tu mai întâi toată povestea ta!

          Atunci Nozhatu îi istorisi lui frate-său tot ce i se întâmplase, pe de şart. Da nu ar fi de nici un folos să mai spunem şi noi încă o dată. Pe urmă adăugă:

          — Cât despre soţul meu, cămăraşul, numaidecât am să-l aduc ca să-l cunoşti; şi are să-i placă de tine, că e un om tare de treabă. Da mai întâi grăbeşte de-mi povesteşte tot ce ţi-a fost dat să păţeşti din ziua când te-am lăsat bolnav în hanul din Cetatea Sfântă.

          Atunci Daul'makan nu pregetă să-i împlinească voia; apoi îşi încheie povestea spunându-i:

          — Da mai cu seamă, o, Nozhatu, nu aş izbuti niciodată să-ţi spun îndeajuns cât de bun a fost cu mine hammamgiul acela, încât a cheltuit, ca să mă îngrijească, toţi banii pe care şi-i pusese de-o parte, şi m-a slujit noapte şi zi, şi s-a purtat cu mine cum nu se poartă nici un tată, ori un frate, ori un prieten tare credincios, şi a împins lepădarea de sine până la a se lipsi de hrană ca să mi-o dea mie, şi de măgarul lui ca să mă suie pe mine călare, în vreme ce el îl mâna sprijinindu-mă; şi, într-adevăr, dacă mai sunt în viaţă, lui i-o datorez!

          Atunci Nozhatu spuse:

          — De-o vrea Allah, avem să ştim noi cum să-i răsplătim facerile de bine, pe cât are să ne stea în putinţă!

          Apoi Nozhatu îl chemă pe hadâmbul care veni fuga şi sărută mâna lui Daul'makan şi rămase în picioare dinaintea lui; atunci Nozhatu îi spuse:

          — Bunule slujitor cu chip de bună vestire, întrucât tu ai fost cel dintâi care mi-ai adus ştirea cea bună, să păstrezi pentru tine punga pe care ţi-am dat-o cu cei o sută de dinari câţi se află în ea. Da dă fuga repede să-l vesteşti pe stăpânul tău că doresc să-l văd!

          Atunci hadâmbul, tare bucurat de toate, grăbi a se duce să-l vestească pe stăpânul său cămăraşul, care nu zăbovi a sosi în cortul soţiei sale. Şi fu uimit până peste poate văzând la ea un tânăr străin, şi încă în toi de noapte. Caci Nozhatu se grăbi a-i istorisi povestea lor de la început până la sfârşit şi adăugă:

          — Iac-aşa, o, preacinstite cămăraş, în loc de a te căsători prin mine cu o roabă, precum credeai, te-ai căsătorit cu chiar Fiica sultanului Omar Al-Neman, Nozhatu'zaman! Şi iată-l pe fratele meu Daul'makan!

          Când auzi povestea aceasta nemaipomenită de al cărei adevăr nu avu a se îndoi nici o clipită, cămăraşul fu bucuros peste măsură de a se şti ajuns ditamai ginerele sultanului Omar Al-Neman; şi gândi în sineşi: „Asta are să mă ajute să ajung pe puţin cârmuitor al vreunui vilaiet dintre vilaiete!” Pe urmă veni ploconindu-se la Daul'makan şi îi aşternu temenelile şi firitiselile lui pentru izbăvirea din toate necazurile şi pentru întâlnirea cu suroră-sa. Şi pe dată vroi a da poruncă slugilor să mai ridice un cort, ca să sălăşluiască în el oaspetele cel proaspăt; caci Nozhatu îi spuse:

          — Acuma-i de prisos, întrucât nu mai suntem decât la o depărtare mică de ţara noastră; şi-apoi, cum e vreme lungă de când eu şi fratele meu nu ne-am văzut, vom fi tare bucuroşi să rămânem amândoi în acelaşi cort şi să ne săturăm privindu-ne unul pe altul, până a ajunge acasă.

          Iar cămăraşul răspunse:

          — Să se facă după dorinţele tale!

          Pe urmă ieşi ca să-i lase să-şi descarce inimile în voie, şi le trimise făclii, sorbeturi, poame şi tot soiul de zumaricale, cu care avusese grijă să încarce doi catâri şi o cămilă, înainte de a pleca de la Damasc, spre a le împărţi ca daruri celor de la Bagdad drept răspuns la urările de bun-venit. Şi îi trimise lui Daul'makan trei rânduri de haine dintre cele mai falnice, şi puse să i se pregătească o cămilă de soi, cu două cocoaşe, înfotăzată cu o teltie cu găitane lungi de toate culorile, pe urmă începu să se preumble în lung şi în lat pe dinaintea cortului său, cu pieptul umflat de mulţumire, şi cu gândul la cinstirea care îi venea de la Allah, şi la însemnătatea lui de acum, şi la fălnicia lui viitoare.

          Pe urmă, când se făcu dimineaţă, cămăraşul grăbi a se duce în cortul soţiei să i se închine iarăşi cumnatului său. Şi Nozhatu îi spuse:

          — Nu trebuie să uităm de hammamgiu, nici a-i spune hadâmbului să-i pregătească un cal bun, şi să aibă grijă de el, slujindu-l şi la prânz şi la cină. Şi mai cu seamă nu trebuie să se depărteze de noi!

          Atunci cămăraşul dădu poruncile de trebuinţă hadâmbului, care răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi chiar că se grăbi să ia cu el câţiva oameni din liota cămăraşului şi se duse cu ei să-l caute pe hammamgiu. Şi, într-un sfârşit, îl găsi tocmai la coada caravanei, tremurând de frică şi pe cale de a-şi întărniţa măgarul ca să fugă cât mai iute din locul acela unde îi fusese prins tânărul prieten Daul'makan. Încât, la vederea hadâmbului şi a robilor care deteră deodată fuga spre el şi îl împresuraseră, simţi că moare, şi chipu-i se şofrăni, şi genunchii i se bâţâiră, şi toate vinele îi tremurară de spaimă. Şi nu se mai îndoi că Daul'makan, ca să se dezvinovăţească, nu l-ar fi dat răzbunării soţiei cămăraşului. Căci pe dată hadâmbul îi strigă:

          — O, mincinosule!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi şasea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul i-a strigat hammamgiului înfricoşat:

          — O, mincinosule! pentru ce mi-ai spus că nu numai că nu ai cântat tu stihurile, da că nici habar nu aveai cine le cântase? Or, cântăreţul, acuma ştim limpede, era chiar tovarăşul tău. Aşa că să ştii bine că, de aici până la Bagdad, nu am să te mai slăbesc un pas; şi ai să urmezi, când avem să sosim, aceeaşi soartă ca şi soţul tău.

          La vorbele hadâmbului, hammamgiul se porni să se jeluiască şi gândi în sineşi: „Iacătă că am să pat taman ceea ce am vrut să ocolesc!” Iar hadâmbul le spuse robilor:

          — Luaţi-i măgarul şi daţi-i calul acesta!

          Şi robii, în pofida lacrimilor bietului hammamgiu, luară măgarul, iar pe el îl siliră să încalece pe un cal falnic dintre caii cămăraşului. Pe urmă hadâmbul le spuse tainic:

          — De-a lungul călătoriei veţi fi străjile acestui hammamgiu; şi fiecare fir de păr pierdut de pe capul lui va fi pieirea unuia dintre voi! Aşa că purtaţi-vă faţă de el cu toată grija şi fiţi cu luare-aminte până şi la nevoia lui cea mai mică!

          Încât, dacă se văzu păzit aşa de toţi robii aceia, hammamgiul nu se mai îndoi de moartea sa; pe urmă îi spuse hadâmbului:

          — O, mărinimoase căpitane, mă juruiesc ţie că tânărul nu îmi este nici frate, nici rudă, întrucât eu sunt singur pe lume, şi sunt biet slujitor la hammam. Da l-am găsit pe tânărul acela întins gata să moară pe gunoaiele şi pe lemnele de la uşa hammamului, şi l-am strâns de pe jos în numele lui Allah! Şi nu am făcut nimic care să îndrituiască vreo pedeapsă!

          Pe urmă începu să plângă şi să cugete un potop de cugetări, care mai de care mai zbuciumate, pe când caravana înainta, iar hadâmbul mergea alături de el şi se veselea pe seama lui, spunându-i din vreme în vreme:

          — Aţi tulburat somnul stăpânei noastre cu afurisitele voastre de stihuri, şi tu, şi tânărul acela; şi nu aveai deloc înfăţişarea speriată la vremea aceea!

          Da la fiecare popas, hadâmbul nu uita să-l poftească pe hammamgiu să mănânce cu el din aceeaşi strachină şi să bea cu el vin din acelaşi ulcior, după ce bea el mai întâi. Ci, în pofida tuturor acestora, lacrima nu se usca din ochiul hammamgiului, care era mai năuc ca oricând şi nu mai avea nici o ştire despre prietenul său Daul'makan, de care hadâmbul se ferea ca de foc să-i pomenească ceva.

          Cât despre Nozhatu, şi Daul'makan, şi cămăraş, aceştia nu conteniră a drumeţi în capul caravanei pe drumul Bagdadului. Şi nu le mai rămăsese decât numai o zi de mers până să ajungă la ţinta atâta de râvnită. Şi, în dimineaţa cea din urmă, după cel din urmă conac de noapte, cum se pregăteau să-şi urmeze calea, văzură deodată că se ridică dinaintea lui un colb gros care întuneca tot cerul şi făcea noapte împrejurul lor. Atunci cămăraşul încercă să-i liniştească şi le spuse să stea pe loc, iar el îşi luă cu sine mamelucii, în număr de cincizeci, şi porni către vălul de pulbere.

          Or, după un răspăs scurt de vreme, colbul se limpezi dinainte-le, şi ochilor lor li se ivi o oaste mare, cu flamurile şi prapurii în vânt, şi mergând în rânduri de bătălie la sunetul tobelor. Şi pe dată din oaste se desprinse o ceată de voinici, care porni către ei în goana cailor; şi fiecare mameluc de-al cămăraşului fu împresurat de câte cinci oşteni călări.

          La priveliştea aceea, cămăraşul, tare uluit, îi întrebă:

          — Cine sunteţi de vă purtaţi aşa faţă de mine?

          Ei răspunseră:

          — Da voi cine sunteţi, şi de unde veniţi, şi unde vă călătoriţi?

          Cămăraşul răspunse:

          — Sunt cămăraşul cel mare al emirului Damascului, beizadea Şarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, stăpânul Bagdadului şi al ţării Horanului. Şi emirul Şarkan m-a trimis la tatăl său, la Bagdad, să-i duc haraciul de la Damasc şi peşcheşurile.

          La vorbele lui, toţi oştenii deodată îşi scoaseră ştergarele şi îşi acoperiră ochii şi începură să plângă cu suspine. Iar cămăraşul rămase mirat până peste poate.

          Şi, după ce sfârşiră de plâns, căpetenia oştenilor înaintă spre cămăraş şi îi spuse:

          — Vai, unde este sultanul Omar Al-Neman! Sultanul Omar Al-Neman a murit! Şi a murit otrăvit! O, vai de noi!

          Pe urmă adăugă:

          — Da tu, o, preacinstite cămăraş, vino cu noi şi avem să te ducem la Dandan, vizirul cel mare, care se află aici, în mijlocul oastei; şi are să-ţi dea el toate amănuntele despre nenorocire.

          Atunci cămăraşul nu se putu ţine să nu plângă şi el, şi strigă:

          — Of, ce drum al nenorocirii ne-a fost dat să batem!

          Pe urmă se lăsă îndrumat la vizirul cel mare Dandan, care pe dată îi îngădui primirea cerută. Şi cămăraşul intră în cortul vizirului Dandan, care îl pofti să şadă jos. Şi îi povesti vizirului solia cu care era însărcinat şi îi deamănunţi darurile pe care le aducea pentru sultanul Omar Al-Neman.

          Caci, la spusele lui, care îi aminteau de stăpânul şi sultanul său, vizirul cel mare Dandan începu să plângă, pe urmă îi spuse cămăraşului:

          — Află deocamdată că sultanul Omar Al-Neman a murit otrăvit, şi pe dată am să-ţi istorisesc amănuntele. Da mai întâi am să-ţi dezvăluiesc cum stau acum lucrurile. Iacătă: după ce sultanul s-a săvârşit întru îndurarea lui Allah şi întru mila lui cea fără de margini, norodul s-a sculat să afle pe cine se cădea să aleagă ca urmaş în scaunul de domnie; şi cetele ar fi ajuns să se încaiere, dacă mai-marii şi navabii nu le-ar fi oprit. Şi până la urma au ajuns să cadă la înţelegere să ceară sfatul celor patru cădii de frunte ai Bagdadului şi să se ţină de hotărârea acestora. Şi cei patru cădii cercetaţi hotărâră că urmaşul la domnie se cade să fie emirul Şarkan, cârmuitorul Damascului. Şi de îndată ce am fost înştiinţat de hotărârea lor, am trecut în fruntea oastei spre a merge la Damasc la emirul Şarkan, să-i vestesc moartea părintelui său şi alegerea lui la domnie. Şi sunt dator să-ţi spun, o, preacinstite cămăraş, că la Bagdad este şi o ceată prielnică alegerii tânărului Daul'makan. Da nimenea nu ştie, de multă vreme, ce s-a făcut cu el, nici despre el, nici despre soră-sa Nozhatu'zaman. Că iacătă-s cinci ani în curând de când au plecat la Hedjaz şi de când nu au mai venit veşti despre ei.

          La spusele vizirului cel mare Dandan, cămăraşul, soţul sultăniţei Nozhatu, măcar că tare mâhnit de moartea sultanului Omar, se bucură până peste margini bucuriei gândind la prilejul pe care îl avea Daul'makan de a ajunge sultan al Damascului şi al Korasanului. Aşa că se întoarse către vizirul cel mare Dandan şi îi spuse…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că marele cămăraş s-a întors către vizirul cel mare Dandan şi i-a spus:

          — Cu adevărat, povestea pe care mi-ai istorisit-o este tare ciudată şi de mirare. Şi, la rându-mi, întrucât mi-ai dovedit încredere deplină, îngăduie-mi să-ţi dau o ştire ce are să-ţi bucure inima şi să-ţi curme grijile. Află, dar, o, vizirule, că Allah ne-a netezit toate căile, aducându-ni-l îndărăt pe coconul Daul'makan şi pe soră-sa Nozhatu'zaman!

          La vorbele acestea, vizirul Dandan fu cuprins de o bucurie peste măsură şi strigă:

          — O, preacinstitule cămăraş, grăbeşte să-mi istoriseşti amănuntele unei ştiri atâta de neaşteptate şi care mă face mulţumit până peste poate!

          Atunci cămăraşul îi istorisi toată povestea fratelui şi a surorii, şi nu uită a-i ştirici că Nozhatu ajunsese soţia lui.

          Atunci vizirul Dandan se temeni dinaintea cămăraşului şi îşi deşternu firitiselile sale şi se mărturisi supus credincios al lui. Pe urmă porunci să se strângă toţi emirii, şi capii de oaste, şi mai-marii împărăţiei care erau acolo, şi le împărtăşi cum stau lucrurile. Şi pe dată veniră să sărute pământul dintre mâinile cămăraşului şi îi deşternură firitiselile şi temenelile lor, şi se bucurară peste măsură de întorsătura lucrurilor, minunându-se de lucrarea Ursitei care urzea atari minunăţii.

          După care cămăraşul şi vizirul cel mare Dandan şezură jos, fiecare în câte un jeţ mare aşezat pe o podină, şi îi strânseră împrejur pe navabi, pe emiri şi pe ceilalţi viziri, şi ţinură sfat asupra împrejurării. Şi sfatul dură vreme de un ceas, iar hotărârea fu luată într-un glas, de a-l ridica pe Daul'makan urmaş în scaunul de domnie al sultanului Omar Al-Neman, în loc de a mai merge la Damasc după emirul Şarkan. Şi vizirul Dandan se ridică pe dată din jeţul lui spre a-şi arăta cinstirea faţă de preacinstitul cămăraş care ajunsese astfel insul cel mai de vază din împărăţie şi, spre a şi-l face binevoitor, îi dărui peşcheşuri falnice şi îi ură spor şi belşug; şi aşijderea făcură toţi vizirii, şi emirii, şi navabii. Iar vizirul Dandan, în numele tuturora, spuse:

          — O, preacinstite cămăraş, nădăjduim că, din mila bunătăţii tale, noi toţi avem a ne păstra slujbele şi sub domnia sultanului cel nou. Iar noi la rându-ne avem a zori să ajungem înaintea voastră la Bagdad spre a întâmpina cum se cuvine pe tânărul nostru sultan, pe când tu vei merge să-i vesteşti alegerea făcută din voia noastră vegheată.

          Şi cămăraşul le făgădui oblăduire tuturora şi păstrarea cinurilor, şi îi lăsă, spre a se întoarce la corturile lui Daul'makan, pe când vizirul Dandan şi oastea toată se întorceau la cetatea Bagdadului. Da mai înainte nu pregetă a-l pune pe vizirul Dandan să-i dea slugi şi cămile încărcate cu corturi falnice şi cu tot soiul de podoabe şi de haine domneşti şi de chilimuri.

          Şi, bătând drumul către cortul domniţei Nozhatu şi al lui Daul'makan, cămăraşul simţea cum sporeşte în el preţuirea pentru soţia sa Nozhatu, şi îşi zicea în sineşi: „Ce drum binecuvântat şi de bună norocire!” Şi, când ajunse, nu vroi nicidecum să intre la soţia lui fără a-i cere mai întâi îngăduinţă, care îngăduinţă de altminteri îi fu numaidecât dată.

          Atunci cămăraşul intră în cort şi, după temenelile îndătinate, le povesti tot ce văzuse şi auzise, şi despre moartea sultanului Omar şi despre alegerea lui Daul'makan, în dauna lui Şarkan. Pe urmă adăugă:

          — Şi-acuma, o, mult-milostive sultan, nu îţi mai rămâne decât să primeşti domnia, fără de şovăire, de teamă ca, în împrejurarea că te lepezi, să nu păţeşti vreun necaz din partea celui ce va fi ales în locul tău!

          La vorbele acestea, măcar că era tare îndurerat în suflet de moartea tatălui său, sultanul Omar, şi cu toate că şi el şi Nozhatu erau numai plânset, Daul'makan spuse:

          — Primesc porunca Ursitei, întrucât nu se poate să scapi de ea, iar vorbele tale sunt pline de cădenie şi de înţelepciune.

          Şi adăugă:

          — Caci, o, preacinstite cumnate, care să fie purtarea mea faţă de fratele meu Şarkan, şi ce se cuvine să fac eu pentru el?

          Cămăraşul spuse:

          — Nu este decât numai o dezlegare dreaptă, şi anume aceea de a împărţi domnia între voi amândoi, tu să fii sultanul Bagdadului, iar fratele tău Şarkan să fie sultanul Damascului. Rămâi aşadar tare în hotărârea aceasta şi nu are să urmeze din ea decât numai pace şi bună-înţelegere.

          Iar lui Daul'makan îi plăcu sfatul lui cumnatu-său, cămăraşul.

          Atunci cămăraşul luă haina împărătească pe care vizirul Dandan i-o dăduse şi îl îmbrăcă pe Daul'makan cu ea şi îi înmână spada cea mare a domniei şi sărută pământul dintre mâinile lui şi apoi plecă. Şi se duse pe dată să caute un loc mai înalt unde porunci să se ridice cortul domnesc pe care îl căpătase de la vizirul Dandan. Şi era un cort mare, acoperit cu o boltă înaltă, din pânză căptuşită pe dinăuntru cu mătase de toate culorile şi cu închipuituri de pomi şi de flori. Şi le porunci chilimarilor să aştearnă chilimuri mari pe jos, după ce bătuciră bine pământul şi îl stropiră de jur împrejurul cortului. Şi grăbi a se duce să-l roage pe sultan să vină să se odihnească acolo în noaptea aceea. Iar sultanul dormi până dimineaţa.

          Or, de-abia mijiră zorii că se şi auzi în depărtare zvoana tamburelor de război şi a surlelor. Şi în curând se văzu ieşind dintr-un nor de praf oastea Bagdadului, în capul căreia călca vizirul Dandan care venea să-l întâmpine pe sultan, după ce orânduise toate la Bagdad. Atunci sultanul Daul'makan…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi opta noapte spuse:

          Atunci sultanul Daul'makan, înveşmântat cu hainele domneşti, se sui să stea în scaunul de domnie ridicat în mijlocul cortului, sub bolta cea înaltă, şi îşi puse pe genunchi paloşul cel mare de domn, pe care îşi sprijini mâinile amândouă şi, nemişcat, aşteptă. Şi, de jur împrejurul lui, veniră să se rânduiască mamelucii de la Damasc şi străjerii cei vechi ai cămăraşului, cu paloşele în mâini, pe când cămăraşul însuşi sta în picioare de-a dreapta jeţului împărătesc, cu supuşenie.

          Şi numaidecât, urmând poruncile date de cămăraş, şuvoiul temenelilor purcese. Atunci, pe cărarea de mătase ce ducea la cortul domnesc, intrară capii oastei, zece câte zece, după rânduiala cinurilor, începând cu cinurile cele mărunte; şi, zece câte zece, puseră jurământul de credinţă între mâinile sultanului Daul'makan şi sărutară în tăcere pământul. Şi nu mai rămase decât rândul celor patru cădii de frunte şi al vizirului cel mare Dandan. Şi cei patru cădii de frunte intrară şi puseră jurământul de credinţă şi sărutară pământul dintre mâinile sultanului Daul'makan. Dar când intră şi vizirul cel mare Dandan, sultanul Daul'makan se ridică din jeţ în cinstea lui, şi păşi el însuşi dinainte-i şi îi spuse:

          — Binevenit fie părintele nostru al tuturora, preacinstitul şi preavrednicul mare vizir, acela ale cărui fapte sunt înmiresmate cu înţelepciune înaltă şi ale cărui orânduieli sunt izvodite gingaş cu mâini pricepute!

          Atunci vizirul cel mare Dandan puse jurământul de credinţă pe Coran şi pe Islam şi sărută pământul dintre mâinile sultanului.

          Şi pe când cămăraşul ieşea ca să dea poruncile de cuviinţă, şi să pregătească ospăţul, şi să pună să se întindă mesele, şi să se gătească bucatele cele mai alese, şi să întocmească slujbele paharnicilor, sultanul îi spuse vizirului cel mare:

          — Înainte de toate, se cade, spre a sărbători suirea mea în scaunul de domnie, să se facă daruri bogate oştenilor şi tuturor căpeteniilor lor; şi drept aceea pune să li se împartă tot haraciul pe care l-am adus cu noi din cetatea Damascului, fără de nici o zgârcenie. Şi se cade să li se dea să mănânce şi să bea pe săturate. Şi numai după aceea, o, mare vizir al meu, să vii să-mi istoriseşti pe de şart moartea tatălui meu şi pricina acelei morţi.

          Şi vizirul Dandan se supuse poruncilor sultanului, şi lăsă trei zile de slobozie oştenilor ca să se veselească, şi îi prevesti pe capii lor că sultanul nu vroia să primească pe nimeni de-a lungul acelui răstimp de trei zile. Atunci oastea toată făcu urări de viaţă lungă sultanului şi de spor domniei sale, iar vizirul Dandan se întoarse în cort. Caci sultanul, ast timp, se dusese la soră-sa Nozhatu şi îi spusese:

          — O, sora mea, ai aflat de moartea părintelui nostru, sultanul Omar, dar nu ştii încă pricina morţii lui. Haide, aşadar, cu mine, ca s-o auzim povestită de chiar gura vizirului Dandan.

          Şi o aduse pe Nozhatu sub bolta cortului, şi porunci să se ridice o perdea mare de mătase între ea şi cei de faţă; iar el şezu în scaunul domnesc, pe când Nozhatu, singură, îşi luă locul îndărătul perdelei de mătase.

          Atunci Daul'makan îi spuse vizirului Dandan:

          — Acuma, o, vizire al părintelui nostru, istoriseşte-ne amănuntele morţii celui mai strălucit dintre sultani.

          Iar vizirul Dandan spuse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi istorisi moartea aceea precum urmează:

Povestea cu sultanul Omar Al-Neman și cu cei doi fii ai săi, minunații Șarkan și Daul'Makan

Atunci Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că în cetatea Bagdadului, după domnia multor califi şi înainte de cea a multor altora, a fost un sultan pe care îl chema Omar Al-Neman1. Era de o putere năprasnică şi îi biruise pe toţi hosroii cu putinţă şi îi îngenunchease pe toţi chezarii2 câţi vor fi fost. Şi-aşa era de pojarnic, încât focul care dă căldură îi era de prisos! Cât nimenea nu putuse să-i fie pe potrivă în luptele de întrecere de pe meidanele de călărie şi aprig cât, dacă îl cuprindea mânia, nările lui vărsau pară de scântei. Cucerise toate daturile şi îşi întinsese stăpânirea peste toate cetăţile de scaun. Supusese, cu ajutorul lui Allah, toată omenirea şi îşi împinsese armiile-i biruitoare până pe pământurile cele mai îndepărtate. Ţinea sub domnia lui şi Răsăritul şi Apusul şi, printre alte multe ţări, Indul, Sindul, Chitaiul, Iemenul, Hedjazul, Habişul, Pământurile Negre, Siria, Rumul, meleagurile de la Diarbekar, precum şi toate ostroavele de pe mări şi toate râurile cele vestite câte se află pe pământ, precum Seihunul şi Djeihunul3, Nilul şi Eufratul. Trimisese olăcari până la marginile pământului spre a-i aduce ştiri apriate despre faptele şi despre şireteniile din împărăţia sa; şi toţi olăcarii s-au întors să-i aducă vestea că lumea întreagă îi este supusă şi că toţi craii primesc cu cinstire să i se închine. La rându-i, şi el îşi deşternu asupra lor a tuturora milele dărniciei şi îi scaldă în valurile mărinimiei sale; şi făcu să se înstăpânească între ei înţelegerea cea dulce şi încrederea; întrucât mărinimos era, şi cu suflet mare, într-adevăr.

          Încât din toate părţile curgeau spre scaunul lui de domnie darurile şi peşcheşurile, precum şi haraciurile pământului în larg şi în lung. Întrucât stăpân drept era, şi iubit foarte, într-adevăr.

          Or, sultanul Omar Al-Neman avea un fiu pe care îl chema Şarkan4. Şi pe Şarkan îl chema aşa întrucât se răzvădise ca o minune dintre minunile de pe acele vremi, şi îi întrecuse cu voinicie până şi pe vitejii cei mai cutezători, doborâţi de el în luptele de întreceri, şi mânuia de-a mirărilea şi lancea, şi paloşul, şi săgeata, încât părintele lui îl iubea cu o dragoste până peste poate şi fără de pereche, şi îl socotea urmaşul său în scaunul de domnie al împărăţiei. Era lucru neîndoielnic, într-adevăr, că acel uluitor Şarkan, de-abia ajuns la vârsta de bărbat de douăzeci de ani, cu ajutorul lui Allah, văzuse cum se închină toate capetele dinaintea faimei lui, într-atâta de împodobit era cu vitejie şi cutezanţă, şi într-atâta strălucea de slava isprăvilor lui. Că şi spărsese multe băştii, şi supusese multe olaturi, şi îşi deşternuse faima pe tot întinsul lumii; şi sporea fără de contenire în mândră fală şi în puternicie.

          Caci sultanul Omar Al-Neman nu mai avea nici un alt copil decât pe Şarkan. Dreptu-i că, precum îngăduiesc Cartea şi Sunnaua avea patru neveste legiuite; dar numai una dintre ele fusese rodnică, pe când celelalte trei erau sterpe. Şi-apoi, în afară de cele patru soţii legiuite, care sălăşluiau chiar în sarai, sultanul Omar mai avea trei sute şaizeci de cadâne, tot atâtea câte zile are anul copft5; şi fiecare dintre acele femei era de alt neam. Şi dăruise fiecăreia câte un iatac anume şi aparte; iar acele iatacuri aparte erau rânduite în douăsprezece clădiri, precum lunile anului, şi toate erau zidite în chiar curtea saraiului; şi fiecare dintre cele douăsprezece clădiri adăpostea câte treizeci de cadâne, fiecare în iatacul ei; astfel că erau trei sute şaizeci de iatacuri osebite. Or, sultanul Omar hărăzise, în toată dreptatea, câte o noapte din an fiecăreia dintre cadânele sale, pe rând; şi se desfăta astfel numai o noapte pe an cu fiecare cadână, pe care nu o mai vedea decât în anul următor. Şi sultanul Omar nu conteni să se poarte aşa de-a lungul unui lung răspăs de vreme; şi, de altminteri, de-a lungul vieţii lui toate. Drept aceea ajunsese vestit pentru înţelepciunea sa minunată şi pentru bărbăţia sa.

          Or, într-o zi, cu îngăduinţa Atoatechivernisitorului, una dintre cadânele sultanului Omar rămase grea; iar plodirea ei fu numaidecât aflată de tot saraiul; şi ajunse vorba şi la sultan, care se voioşi până peste marginile voioşiei şi strigă:

          — Vrear-ar Allah ca toată seminţia şi toată plodirea mea să fie întocmite numai din copii de parte bărbătească!

          Pe urmă porunci să se scrie într-un catastif ziua plodirii, şi începu s-o potopească pe cadâna aceea cu toate felurile de cinstiri şi de daruri. Într-acestea, Şarkan, fiul sultanului…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se apropie dimineaţa şi, sfioasă, îşi amână povestitul pe a doua zi.

          Dar când fu cea de a patruzeci şi cincea noapte spuse:

          Într-acestea, Şarkan, fiul sultanului, află şi el vestea despre plodirea cadânei şi căzu într-o mâhnire mare, mai cu seamă gândind că noul venit ar putea să-i primejduiască moştenirea la scaunul de domnie; şi hotărî în sineşi să-l sugrume fără de şovăire pe copilul cadânei, dacă va fi un copil de parte bărbătească. Iac-aşa cu Şarkan!

          Caci cât despre cadână, aceasta era o tânără roabă grecoaică pe care o chema Safia. Fusese trimisă peşcheş sultanului Omar de către domnul grecilor de la Chezareea6, cu o sumedenie de alte lucruri falnice. Dintre toate roabele tinere din sarai, ea era de departe cea mai frumoasă, de bună seamă, şi cea mai nurlie la chip, şi cea mai gingaşă la boiu, şi cea mai blagoslovită în şolduri şi în umeri. Pe lângă astea, era dăruită şi cu o deşteptăciune rară, şi cu haruri nu prea de obşte; şi ştia, de-a lungul nopţilor pe care sultanul Omar le petrecea acum cu ea, să-i spună nişte vorbe tare dulci, ce-i zădărau simţurile şi îl desfătau până în mădularele toate, vorbe pârdalnice şi afumate, tare pojarnice şi deşucheate. Şi nu mai conteni până ce veni sorocul de a plodi. Se sui atunci în scaunul de rodire, pradă durerilor de plodire, şi începu să se roage la Allah cu scrâşnire, şi Allah o ascultă, fără şovăire şi cu grăbire7.

          La rându-i, sultanul Omar poruncise unui hadâmb să vină să-i vestească numaidecât naşterea pruncului, precum şi dacă era băiat ori fată; iar Şarkan, la rându-i, nu pregetă să-i poruncească unui alt hadâmb tot asemenea. Aşa că, de cum Safia născu, moaşele şi luară copilul şi îl cercetară şi, văzând că era fată, se grăbiră să dea de ştire tuturor celor de faţă, precum şi hadâmbilor, spunând:

          — E fată! Şi chipu-i e mai strălucit ca luna!

          Atunci hadâmbul sultanului zori să ducă vorbă stăpânului său; iar hadâmbul lui Şarkan alergă şi el să vestească ştirea; şi Şarkan se bucură până peste poate.

          Dar de-abia plecară hadâmbii, că Safia le şi spuse moaşelor:

          — Uf! aşteptaţi! simt că lăuntrurile mele mai cuprind încă ceva.

          Pe urmă fu iarăşi apucată de „ah” -uri şi de „uf” -uri şi de durerile facerii; apoi, cu ajutorul lui Allah, născu într-un sfârşit un al doilea prunc. Şi moaşele se aplecară iute şi cercetară plodul, iar acesta era un plod de parte bărbătească, asemănător cu luna plină, cu o frunte strălucind de albă şi cu nişte obraji trandafiri înfloriţi, încât se bucurară foarte roabele, însoţitoarele şi toate cele poftite acolo; şi, îndată după uşurarea Safiei, toate muierile într-un glas umplură saraiul cu ţipete lungi de bucurie pe glasul cel mai ascuţit, şi în asemenea chip, încât toate celelalte cadâne auziră, şi pricepură, şi se ugiliră de zavistie şi de ciudă.

          Cât despre sultanul Omar Al-Neman, de cum află ştirea, îi mulţumi lui Allah, în bucuria lui, şi se sculă şi alergă la iatacul Safiei, şi se duse lângă ea şi îi luă capu-ntre mâinile lui şi o sărută pe frunte. Pe urmă se plecă peste noul născut şi îl sărută; şi pe dată roabele toate bătură voioase din dairale, iar lăutăresele ciupiră strunele cele dulci sunătoare, şi cântăreţele cântară cântecele precumu-i datina.

          După care sultanul porunci ca nou-născutul să se numească Daul'makan, iar fata Nozhatu'zaman8. Şi toţi se temeniră şi răspunseră cu ascultare şi cu supunere.

          Pe urmă sultanul alese doicile şi slujnicele pentru cei doi sugari, precum şi roabele şi însoţitoarele; pe urmă porunci să se aducă la toată lumea din sarai vinuri, băuturi, şi parfumuri, şi multe alte lucruri pe care limba ar fi neînstare să le pomenească.

          Când aflară ştirea despre naşterea aceea îngemănată, locuitorii Bagdadului împodobiră şi luminară cetatea şi dădură dovezi mari de mulţumire. Pe urmă veniră emirii, vizirii şi mai-marii împărăţiei şi îşi deşternură închinăciunile şi firitiselile dinaintea sultanului Omar Al-Neman, pentru naşterea fiului său Daul'makan şi a fiicei sale Nozhatu. Iar sultanul le mulţumi şi îi dărui cu haine de fală, şi îi potopi cu hatâruri şi cu mile, şi le făcu tuturor celor de faţă peşcheşuri mari, atât celor de vază cât şi celor de rând din gloată. Şi nu conteni astfel până ce se scurseră patru ani. Şi în toată vremea aceasta nu lăsa să treacă măcar o zi fără a trimite să i se aducă ştiri despre Safia şi despre copii; şi nu lipsi a-i trimite Safiei o grămadă de giuvaieruri, de odoare, de haine, de mătăsuri, şi de aur, şi de argint, şi de minunăţii; şi avu grijă mai ales să încredinţeze creşterea copiilor şi vegherea lor celor mai credincioşi şi celor mai pricepuţi dintre slujitorii săi.

          Şi-aşa! Iar Şarkan, care se afla departe să se războiască şi să se înfrunte, să cuprindă cetăţi şi să strălucească în bătălii, să lupte şi să biruie pe voinicii cei mai viteji, nu aflase din gura hadâmbului său decât despre naşterea soră-sii Nozhatu! Iar despre naşterea fratelui său Daul'makan, întâmplată după plecarea hadâmbului, nimeni nu se gândise să-l vestească.

          Într-o bună zi, pe când sultanul Omar Al-Neman şedea pe scaunul său de domnie, cămăraşii de la sarai intrară şi sărutară pământul dintre mâinile lui şi spuseră:

          — O, Măria Ta, iacătă că ne vin nişte trimişi de la riga Afridun, domnul rumilor şi al Constantiniei celei Mari9. Şi năzuiesc a fi primiţi de tine ca să-i asculţi şi să-şi aştearnă plecăciunile între mâinile tale. Aşa că, dacă vrei să le dai îngăduinţa, avem să-i poftim a intra; de nu, nevoinţa ta faţă de ei va fi fără de crâcnire!

          Iar sultanul dădu îngăduinţa.

          După ce trimişii intrară, sultanul îi întâmpină cu bunăvoinţă, îi pofti să se apropie, le ceru ştiri despre sănătatea lor şi îi întrebă despre temeiul venirii lor. Ei atunci sărutară pământul dintre mâinile sale şi spuseră:

          — O, preamărite şi preaslăvite doamne, cu suflet preaînălţat şi mărinimos fără de margini, află că acela care ne-a trimis către tine este domnul nostru Afridun10, stăpânul ţării Greciei, şi al Ioniei, şi al tuturor armiilor din părţile creştineşti, şi a cărui cetate de scaun este cetatea de la Constantinia. El ne-a dat sarcina să te prevestim că are să purceadă un război amarnic asupra unui asupritor crunt, domnul Hardobiu, stăpânul Chezareei. Pricina războiului este următoarea: o căpetenie de triburi arăbeşti a găsit, într-o ţară de curând cucerită, o comoară din leaturile duse, de pe vremea lui El-Iskandar Cel-Cu-Două-Coarne11; comoara aceea cuprindea odoare fără de socoată şi a căror preţuire nici baremi nu ar fi cu putinţă; printre multe alte minunăţii, cuprindea şi trei geme rotunde, mari cât ouăle de struţ, frumoase şi albe, nestemate fără de meteahnă şi fără de cusur, şi care întreceau ca frumuseţe şi ca preţ toate nestematele de pe pământ şi din ape. Acele trei geme scumpe erau străpunse prin mijlocul lor, spre a fi înşiruite pe un şiret şi a sluji de gherdan. Aveau cioplite pe ele, în slove ioneşti12, nişte însemne tainice; da se ştia că purtau în ele virtuţi multe, dintre care unul dintre cele mai mărunte rosturi era de a feri pe oricine le-ar fi purtat de toate bolile şi mai cu seamă de friguri şi de fierbinţeli. Mai ales nou-născuţii erau ocrotiţi de acele puteri. Încât căpetenia arăbească, dacă oblici atari minunate rosturi, şi dacă se ispiti de toate celelalte însuşiri tainice, gândi că acela era pentru el prilejul cel mai bun de a dobândi hatârurile domnului nostru, şi se socoti numaidecât să-i trimită în dar cele trei geme scumpe, precum şi o mare parte din comoara vrăjită. Aşa că porunci să se pregătească două corăbii, una încărcată cu odoare şi cu cele trei geme scumpe, menite ca peşcheş domnului nostru Afridun, iar alta încărcată cu inşi meniţi să însoţească acea comoară de preţ şi s-o apere de lovirile hoţilor sau ale vrăjmaşilor. Dar căpetenia de arabi era încredinţată că nimeni nu va cuteza să lovească, fie în el de-a dreptul, fie în lucrurile trimise de el şi menite preaputernicului domn al nostru Afridun, mai cu seamă că drumul ce aveau să-l urmeze corăbiile era pe mare, la capătul căreia se afla Constantinia. Încât, de cum fură gata de plecare, cele două corăbii puseră pânzele spre ţărmul nostru. Dar într-o zi în care poposiseră la un chei, nu departe de ţara noastră, deodată nişte oşteni greci de-ai supusului nostru Hardobiu, domnul din Chezareea, îi potopiră şi îi jăpciuiră de toate bogăţiile câte le aveau, comorile adunate şi lucrurile minunate şi, printre altele, şi cele trei geme scumpe; pe urmă îi omorâră pe toţi şi puseră stăpânire pe corăbii. Când faptul ajunse la ştirea domnului nostru, acesta trimise pe dată asupra lui Hardobiu un trup de oaste care fu nimicit; trimise atunci al doilea trup, care fu aşijderea nimicit. Atunci domnul nostru Afridun fu cuprins de o mânie mare şi jură că are să se aşeze el însuşi în fruntea tuturor armiilor sale strânse la un loc şi că nu are să se întoarcă până ce nu va spulbera cetatea Chezareea, nu va vântui toată împărăţia lui Hardobiu şi nu va nărui din temelii până în creştet toate târgurile de sub oblăduirea lui. Or, acuma, o, sultane plin de slavă, venim să căutăm ajutorinţă de la tine şi să cerşim prielnica şi puternica ta sprijuinţă. Şi, ajutându-ne cu silele şi cu oştenii tăi, nu ai decât a-ţi spori slava şi a te falnici în vitejii. Şi iată că domnul nostru ne-a încărcat cu grele daruri de toate felurile, spre cinstirea mărinimiei tale, şi te roagă neabătut să-i faci hatârul de a le privi cu ochi buni şi de a le primi cu inimă largă!

          Cu vorbele acestea, solii tăcură, şi se temeniră, şi sărutară pământul dintre mâinile sultanului Omar Al-Neman.

          Şi iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a patruzeci şi şasea noapte spuse:

          Şi iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei:

          Erau cincizeci de fete fecioare, mândreţele cele mai mândre dintre fetele din Grecia. Erau apoi cincizeci de băieţi, aleşi dintre cei mai chipeşi din ţara rumilor; şi fiecare dintre acei băieţi minunaţi era îmbrăcat cu un caftan bogat, cu mâneci largi, numai din mătase în băteli de zarafir cu închipuiri zugrăvite, şi cu brâu de aur cu înflorituri de argint, sub care se îmbina o fustanea din două foi nepotrivă, tot numai din zarafir şi din catifea; şi fiecare dintre ei avea la urechi câte un cercel de aur în care spânzura câte un mărgăritar alb şi rotund, preţuind mai bine de o mie de miscali13 de aur. Iar fetele, de altminteri, purtau şi ele asupra lor odoare fără de socoată.

          Aşa cu cele două peşcheşuri de frunte. Da erau şi alte daruri, de o bogăţie mare, care întru nimic nu făceau de ocară darurile înşiruite.

          Încât sultanul Omar Al-Neman le primi nu fără desfăt, şi porunci să li se dea solilor toate cinstirile cuvenite. Pe urmă hotărî să se adune toţi vizirii săi spre a avea părerea lor despre cererea de ajutorare a domnului Afridun al Constantiniei. Atunci se ridică dintre ei un bătrân falnic, preacinstit de toţi şi iubit aşijderea; era vizirul cel mare, şi îl chema Dandan14. Aşadar vizirul cel mare Dandan spuse:

          — Dreptu-i, o, sultane al slavei, că acel rigă Afridun, stăpânul Constantiniei celei Mari, este un creştin, ghiaur şi necredincios legii lui Allah şi a Prorocului său (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) şi neamul lui este neam de ghiaur. Iar acela asupra căruia ne cere ajutorinţă este aşijderea un necredincios şi un ghiaur. Încât daravelile lor nu îi privesc decât numai pe ei şi nu ar avea de ce să-i tulbure şi să-i atingă pe drept-credincioşi. Dar eu, oricum, te îndemn să dăruieşti ajutorinţa ta domnului Afridun şi să-i trimiţi o oaste mare, în fruntea căreia să-l pui pe fiul tău Şarkan, care tocmai s-a întors din războielile lui falnice. Şi chibzuinţă aceasta pe care ţi-o înfăţişez este bună pe două temeiuri: cel dintâi este că domnul rumilor iacătă că ţi-a trimis solii săi încărcaţi cu darurile pe care le-ai primit, iar el îţi cere sprijin şi ocrotinţă; cel de al doilea este că, întrucât nu avem a ne teme cu nimic de riga acela mărunt de la Chezareea, ajutorându-l pe Afridun să-şi biruiască vrăjmaşul, vei trage din fapta aceasta nişte dobânzi strălucite şi vei fi socotit ca adevăratul biruitor. Iar asemenea ispravă se va afla în toate ţările şi va răzbate până la Magreb15. Şi atunci craii Apusului au să caute prietenia ta şi au să-ţi trimită sodom de peşcheşuri de toate soiurile, şi daruri fără de asemuire.

          După ce ascultă vorbele vizirului său cel mare Dandan, sultanul Omar Al-Neman arătă o mulţumire mare, le găsi mult vrednice de încuviinţare şi îl cinsti cu un caftan de fală, spunându-i:

          — Eşti cu adevărat bine rostuit spre a fi chibzul şi sfatul sultanilor! încât este de toată nevoia ca tu să te afli în fruntea oastei, în rândul dintâi; iar cât despre fiul meu Şarkan, el are să căpitănească numai oastea de acoperire.

          Apoi sultanul Omar porunci să vină fiul său Şarkan, îi spuse toată povestea, îi istorisi ce spuseseră trimişii şi ce sfat dase vizirul cel mare Dandan, şi îl îndemnă să-şi facă rostuirile de plecare şi să nu uite a le împărţi oştenilor milele obişnuite şi darurile, după ce îşi va fi ales acei oşteni unul şi unul dintre cei mai buni din toată oastea, şi îşi va fi întocmit astfel un pâlc de zece mii de călăreţi, cu tot tacâmul, şi tari la necazuri şi la osteneli. Iar Şarkan se supuse cuviincios vorbelor părintelui său Omar Al-Neman, şi se sculă pe dată şi alese dintre oştenii săi zece mii de călăreţi plini de fălnicie, cărora le împărţi din belşug aur şi bogăţii, şi le spuse:

          — Vă dau acum trei zile întregi de odihnă şi de slobozenie!

          Iar cei zece mii de viteji sărutară pământul dintre mâinile lui, şi ieşiră, potopiţi de daruri, să se întremeze şi totodată să se întocmească de plecare.

          Şarkan intră atunci în chelarul în care se aflau haznalele vistieriei, mormanele de arme şi de zephanele16, şi alese armele cele mai frumoase, cu încrustături de aur şi cu scrisuri pe fildeş şi pe abanos, şi luă tot ce cheful şi pofta îl ispitiră. Pe urmă se duse la grajdurile saraiului, în care se aflau laolaltă caii cei mai frumoşi din Nedjed şi din Arabia, care fiecare îşi purta agăţată la gât înscrisa spiţei neamului, într-o pungă de piele înhorboţită cu mătase şi cu zarafir şi împodobită cu nestemate de peruzea. Acolo alese caii din neamurile cele mai vestite, iar pentru sine luă un cal cu părul luciu, cu ochii bulbucaţi, cu copitele tari, cu coada groasă şi falnică, şi cu urechile gingaşe ca ale gazelelor. Şi calul acela era un peşcheş făcut lui Omar Al-Neman de către un şeic al unei preaputernice seminţii de arabi; şi era un cal din soiul seglaui-jedran.17

          Iar când cele trei zile se scurseră, oştenii se strânseră, în bună rânduială, afară din cetate; şi ieşi de asemenea şi sultanul Omar Al-Neman spre a-şi lua rămas-bun de la fiul său Şarkan şi de la vizirul cel mare Dandan. Şi se duse la Şarkan, care sărută pământul dinainte-i, şi îi dărui şapte haznale18 pline ochi cu galbeni, şi îl povăţui să ceară totdeauna sfatul înţeleptului vizir Dandan. Iar Şarkan ascultă cuviincios şi făgădui părintelui său întocmai. Atunci sultanul se întoarse către vizirul Dandan şi i-l dădu în seamă pe fiul său Şarkan şi pe oştenii lui Şarkan.

          Iar vizirul sărută pământul dintre mâinile sultanului şi răspunse:

          — Ascult şi mă supun.

          Pe urmă Şarkan, sub ochii sultanului şi ai vizirului, sări pe calul său seglaui-iedran, şi porunci să treacă pe dinainte-i capii cei mai de seamă ai oştii sale, precum şi cei zece mii de călăreţi. Pe urmă sărută mâna sultanului Omar Al-Neman şi, însoţit de vizirul Dandan, dădu pinteni calului. Şi purceseră înainte, şi plecară în duruitul tamburelor de război şi în viforul de tilinci şi de trâmbiţe. Iar deasupra lor se învâlvorau steagurile şi bairacurile şi se zbăteau în vânt prapurii şi flamurile.

          Iar solii slujeau de călăuze. Şi plecară la drum şi merseră astfel cât ţinu ziua aceea, apoi toată ziua următoare, şi celelalte zile, şi aşa vreme de douăzeci de zile. Şi nu se opreau decât noaptea, pentru odihnă. Şi, într-un sfârşit, ajunseră într-o vale largă, acoperită de păduri şi plină de ape susurânde. Şi, întrucât era pe înnoptate, Şarkan porunci popas, şi vesti că masul are să fie de trei zile. Şi călăreţii descălecară şi ridicară corturile şi se revărsară în toate părţile, şi în dreapta şi în stânga. Iar vizirul Dandan puse să i se aşeze cortul chiar la mijlocul văii, şi lângă el alături corturile trimişilor domnului Afridun de la Constantinia.

          Ast timp, Şarkan aşteptă ca toţi oştenii să se împrăştie şi le porunci străjerilor lui să-l lase singur şi să se ducă la vizirul Dandan. Pe urmă dădu frâu slobod bidiviului şi purcese să cerceteze valea toată, şi astfel să pună în fapt sfaturile tătâne-său, care îl povăţuise vajnic să-şi ia toate scutelile când se vor apropia de ţara rumilor, neprieteni ori prieteni. Şi nu conteni, mereu călare în şaua calului, să bată valea de jur împrejur, până ce se scurse sfertul dintâi al nopţii. Atunci somnul i se pogorî greu peste pleoape, şi Şarkan nu mai fu în stare să meargă în goană. Şi, cum avea deprinderea să doarmă de-a călare, îşi lăsă calul la pas şi adormi.

          Calul urmă să meargă aşa până pe la nămiez de noapte şi, deodată, în mijlocul unei sihăstrii împădurite, se opri şi bătu cu copita în pământ. Iar Şarkan se trezi şi se pomeni între copacii pădurii, care la ceasul acela erau învăluiţi de lumina lunii. Şi Şarkan se tulbură până peste poate, văzându-se în inima acelui loc pustiu; şi rosti cu glas tare vorba care îmbărbătează: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Preaînaltul!” Şi pe dată îşi simţi sufletul uşurat şi nemaiînfricoşat de fiarele codrului, pe când dinainte-i luna vrăjită lumina poiana; şi aşa de frumoasă se făcea poiana, încât părea una dintre poienile raiului. Şi Şarkan auzi, parcă pe undeva pe aproape, nişte vorbe dulci până peste fire, şi un glas desăvârşit de frumos, şi nişte râsete. Şi ce râsete! Muritorii, de le-ar fi auzit, şi-ar fi pierdut minţile de dorul de a le sorbi de pe chiar gura aceea, şi apoi să moară.

          Atunci Şarkan sări jos de pe cal şi se strecură printre copaci, în căutarea glasurilor; şi merse până ce ajunse pe malul unui râu argintiu, cu apa jucăuşă, şi curgătoare, şi susurândă; şi la cântecul acela al apei răspundeau glasul limpede al păsărilor, şi bocetele ameţite ale gazelelor, şi îngânatul rostit de toate jivinele; şi toate laolaltă alcătuiau un cântec lin şi plin de vrajă. Şi locul însuşi era înborboţit şi presărat cu flori şi cu ierburi, precum spune poetul:

          Nu e frumos pământul, o, bucuria mea, Decât sub mândrul florilor covor!

          Şi nici izvorul nu-i frumos decât când este logodit cu flori.

          Mărire celui care-a izvodit Pământ şi flori, şi apă de izvoare, Şi care, dragostea mea, te-a sădit între izvoare şi-n potop de floare.

          Şi Şarkan se uită şi văzu pe malul dimpotrivă înălţându-se luminată de lună faţa unei mănăstiri albe, străjuită de un turn măreţ ce spinteca văzduhurile. Şi mănăstirea aceea îşi scălda piciorul în apele vii ale izvorului; şi, dinaintea ei, se întindea o pajişte pe care şedeau zece fecioare ce o înconjurau pe cea de a unsprezecea. Cât despre cele zece fete, erau ca nişte lune, înveşmântate în nişte haine uşoare, şi largi, şi dulci, şi toate erau fecioare şi răpitoare, precum de altminteri spun şi stihurile poetului:

          Neprihănite trupuri de fecioare revarsă-n toată pajiştea lumini, Iar pajiştea de-un freamăt lung tresare.

          Cu mijloc şui, cu paşi mărunţi şi lini, O, fete sfinte, treceţi vrăjitoare pe sub copacii de visare plini;

          Iar pajiştea-i o lungă-nfiorare.

          Cad peste umeri despletite plete cum cad ciorchinii de pe viţa bună.

          Bălaie, negre – valuri deşuchete pe umeri de zăpadă se adună.

          Ah, fermecate, vrăjitoare fete, Cu ochi adânci, ca de-o ispită grea, Zvârlind asupra-mi cu amară sete săgeţile de foc – pieirea mea!

          Cât despre cea pe care o înconjurau cele zece tinere roabe albe, aceea era ca luna plină, aidoma. Sprâncenele-i erau meşteşugit arcuite, fruntea-i precum lucirea dintâi a dimineţii, pleoapele-i înhorboţite cu nişte gene catifelate şi întoarse, iar zulufii-i de la tâmple erau răsuciţi în cârlionţi vrăjitori; şi în totului tot era atâta de desăvârşită în haruri precum o zugrăveşte poetul în stihurile acestea:

          Semeaţă mă priveşte, dar cu ce ochi sumeţi!

          Ce dreaptă-i e privirea şi grea de frumuseţi!

          Ah, drepte lăncii crunte, ah, grele, voi, săgeţi!

          Şi iată! Se iveşte uimitelor priviri!

          Obrajii ei sunt floare de nea şi trandafiri!

          Le ştiu şi frăgezimea şi dulcile sclipiri!

          Şi iată-i cârlionţul cel negru, răsucit pe albul frunţii: noapte ce-nvăluie tihnit seninul dimineţii pe cerul năzărit.

          Şi ea era aceea al cărei glas îl auzise Şarkan. Şi ea vorbea acuma şi le spunea pe arăbeşte, râzând întruna, roabelor celor tinere ce se aflau dinainte-i:

          — Pe Mesia! ceea ce faceţi voi, pezevenchelor, e o treabă nu tocmai desfătătoare, ba chiar siloasă. Dacă vreuna dintre voi se mai înhăitează la ea, am s-o leg cu chiar cingătoarea sa şi am s-o bat la poponeţ!

          Pe urmă râse şi grăi:

          — Ia să vedem, copilelor, care dintre voi ar putea să mă biruiască în luptă! Cele care se îmbie nu au decât să se scoale şi să vină, până a nu asfinţi luna şi a nu se ivi dimineaţa!

          Atunci una dintre fete se ridică şi vru să încerce a lupta cu stăpână-sa; dar fu doborâtă repede; pe urmă o a doua, şi o a treia, şi toate aşijderea. Şi, cum puiandra birui şi, drept preţ al biruinţei, urma să facă cu fetişcanele ceea ce avea să facă, deodată, din pădure, se ivi o femeie bătrână care veni la ceata muchelefă a tinerelor luptătoare şi, vorbindu-i tinerei biruitoare, îi spuse:

          — Ce vrei să faci, o, păcătoaso şi deşucheato, cu fetele astea? Şi cugeţi oare că ai dobândit vreo biruinţă grozavă doborând nişte copile nevolnice? Dacă chiar ştii să lupţi, iacătă-mă dinainte-ţi! Sunt bătrână, da tot mai pot să-ţi vin de hac! Haide, dară! La luptă!

          Atunci tânăra cea biruitoare, măcar că se umpluse de mânie, se stăpâni şi zâmbi şi îi spuse babei:

          — O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor19! pe Mesia! Chiar vrei să lupţi cu mine, ori numai ai vrut să şuguieşti?

          Bătrâna răspunse:

          Ba deloc! e de adevărat.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a patruzeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor zise:

          — Ba deloc! e de adevărat!

          Atunci frumoasa biruitoare zise:

          — O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor, dacă chiar eşti în putere să lupţi, braţul meu are să ţi-o dovedească!

          Zise, şi sări la baba pe care mânia o sugrumase la atari vorbe şi căreia toate firele de păr de pe trup i se zbârliseră ca ghimpii de arici. Şi bătrâna zise:

          — Pe Mesia! Nu avem să luptăm amândouă decât goale goluţe!

          Şi bătrâna zbrehuie se dezbrăcă grabnic de toate hainele şi îşi scoase nădragii pe care îi zvârli hăt încolo, şi numai se încinse peste mijloc cu o năframă, deasupra de buric; şi se arătă astfel în toată scârbavnica ei urâţie, şi semăna cu un şarpe tărcat cu negru şi cu alb. Pe urmă se înturnă către copilandră şi îi spuse:

          — Ce mai aştepţi de nu faci ca mine?

          Atunci fetişcana îşi întinse mâinile şi, una câte una, îşi scoase cu gingăşie hainele, iar la urmă de tot şalvarii de mătase neprihănită. Şi-atunci, de dedesubt, cioplite din marmură, coapsele i se iviră în slava lor, deasupră-le cu muncelul cel dulce, şi strălucitor, şi rotunjit, şi falnic, şi cu pintenul cel înmiresmat de gropiţe trandafirii, revărsând o miroznă de musc, ca un strat de dediţei; şi cu pieptul împodobit cu două rodii gemene, rotunjite împărăteşte şi încununate cu bumbii lor.

          Şi deodată cele două luptătoare se înlănţuiră îndoindu-se.

          Iac-aşa! Şi Şarkan privea de-o parte urâţenia bătrânei, şi râdea; şi, de cealaltă, desăvârşirile copilei luptătoare cea cu mădulare ispitite. Şi îşi ridică fruntea spre cer şi ceru fierbinte de la Allah biruinţa tinerei asupra bătrânei.

          Şi iacătă că, de la cea dintâi înlănţuire, tânăra luptaşă se desfăcu lesne şi, cu mâna stângă, o apucă pe bătrână pe după gât şi îşi înfipse mâna dreaptă în despicătura dintre coapsele ei, şi o săltă în sus şi o zvârli la picioarele sale pe pământ, unde baba căzu amarnic pe spate, zvârcolindu-se. Şi, din căzătură, picioarele i se răscrăciră în sus şi dezvăluiră în toată hâzenia amănuntele împăroşate ale pielii ei bătucite. Atunci baba trase două răsuflături năprasnice, una ridicând un nor de pulbere, iar cealaltă suind ca un stâlp de fumegai către cer. Iar luna din slavă lumina priveliştea toată!

          Atunci Şarkan fu cuprins de un râs năvalnic şi înfundat, de se prăvăli pe spate. Dar se sculă la loc şi îşi zise: „Chiar că babei i se cuvine numele de Muma-Prăpădurilor! Este, precum văd, o creştină, de altminteri, ca şi tânăra biruitoare şi ca şi celelalte zece fetişcane.” Pe urmă veni ceva mai aproape de locul luptei şi văzu pe luptătoarea cea tânără cum aruncă un zaimf de mătase subţire peste golătatea bătrânei şi cum o ajută să-şi pună iarăşi hainele pe ea şi cum îi zice:

          — O, stăpână a mea, iartă-mă, căci dacă m-am luptat cu tine am făcut-o spre a-ţi cinsti voia; dar tot ce a mai urmat nu a fost din vina mea; şi, dacă ai căzut, asta-i întrucât mi-ai alunecat din mâini. Şi, mulţumită lui Allah, nu ai nici o vătămătură.

          Da bătrâna nu răspunse nimic şi, plină de buimăcie, se depărtă iute şi pieri în mănăstire. Şi pe pajişte nu se mai afla decât pâlcul celor zece copile care o înconjurau pe stăpâna lor cea tânără.

          Iar Şarkan îşi zise în cugetul său: „Oricum ar fi ursita, ea slujeşte pururea la ceva! A fost scris ca eu să adorm pe cal şi să mă trezesc tocmai aici, şi anume spre norocul meu. Întrucât nădăjduiesc că luptaşa cea nurlie şi cu vine desăvârşite, precum şi aceste zece soaţe ale ei, nu mai puţin îmbătătoare, au să slujească de păşune pojarului din jindul meu!” Şi încalecă pe calul său seglaui-jedran şi îl îndemnă către pajişte; şi îşi ţinea ridicată sabia trasă din teacă; şi calul ţâşni sprinten ca săgeata slobozită dintr-un arc strunit de o mână voinică. Şi iacătă-l pe Şarkan strigând pe pajişte:

          — Allahu akbar! 20

          La vederea lui, fetişcana se ridică iute, o luă la fugă către malul apei, care era lată de şase coţi şi, dintr-o săritură sprintenă, fu pe malul celălalt, dreaptă pe cele două picioare ale ei. Şi, cu glas dulce, ţipă:

          — Da cine eşti tu de cutezi să vii aşa să ne tulburi joaca tainică, şi care nu te sfieşti să-ţi repezi asupră-ne spada ridicată, ca un ostăşoi din ostăşime? Spune-ne numaidecât de unde vii şi unde te duci; şi să fii cinstit în vorbele tale, întrucât minciuna ţi-ar fi păgubelnică; şi să ştii limpede că eşti într-un loc de unde a mai ieşi teafăr este un lucru tare îndoielnic, întrucât este destul să dau numai un strigăt pentru ca numaidecât să sară în ajutorul nostru patru mii de oşteni creştini, însoţiţi de căpeteniile lor! Aşa că spune-ne ce vrei. Iar dacă doar te-ai rătăcit prin pădure, avem să te ajutăm să-ţi găseşti iarăşi drumul. Grăieşte!

          Când auzi vorbele mândrei luptaşe, Şarkan îi spuse:

          — Sunt un străin, un musulman dintre musulmani. Nu m-am rătăcit nicidecum, ba dimpotrivă! Sunt chiar pe urmele unei prăzi de carne tânără, vrednică a răcori pojarul dorului meu, în noaptea aceasta, la lumina lunii! Şi tocmai iacătă zece roabe tinere care, pe Allah! tare îmi sunt pe chef, şi pe care am să le îndestulez straşnic întru totul. Şi, dacă vor fi mulţumite, le voi lua cu mine la ortacii mei.

          Atunci fetişcana spuse:

          — Ostăşoi neruşinat! află că păşunea de care vorbeşti nu este încă gata să cadă în mâinile tale! Şi, de altminteri, nu asta-i ţinta ta şi, în pofida sfatului meu, iacătă că minţi!

          El răspunse:

          — O, hanâmă, atunci fericit cel care poate să se mulţumească, drept orice bucurie, numai cu Allah, şi care nu mai are în el nici o altă râvnă!

          Ea spuse:

          — Pe Mesia! ar trebui să chem încoace oştenii şi să-i pun să te prindă! Da mă ţine inima să fiu miloasă cu soarta celor străini, mai cu seamă când sunt, ca tine, tineri şi ispititori. Vorbeşti de o păşune pentru dorurile tale – bine! mă învoiesc! da numai dacă te dai jos de pe cal şi dacă te juri, pe credinţa ta, că nu ai să te slujeşti de armele tale împotriva noastră, şi că te învoieşti să te prinzi într-o luptă dreaptă cu mine. Dacă ai să mă pui la pământ, eu şi toate aceste copile vom fi ale tale, şi vei putea chiar să mă şi duci pe calul tău. Dar dacă tu vei fi cel biruit, vei fi tu rob la poruncile mele. Jură-te aşadar pe credinţa ta!

          Şi Şarkan gândi în sineşi: „Copila asta habar n-are de tăria voiniciei mele şi că lupta ei cu mine este anapoda!” Pe urmă îi spuse:

          — Îţi făgăduiesc, copilo, că nu am să mă ating de armele mele, şi că nu am să lupt cu tine decât în chipul în care vei vroi tu să lupţi. Dacă voi fi biruit, am galbeni destui spre a-mi plăti răscumpărarea; dar dacă eu voi fi biruitorul, atunci a te avea pe tine va fi o pradă vrednică de un împărat! Aşa că mă jur ţie pe volniciile Prorocului! – asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!

          Iar copila spuse:

          — Jură-te şi pe Acela care a pus sufletele în trupuri şi a dat oamenilor pravilele sale.

          Şi Şarkan făcu jurământul.

          Atunci copila îşi luă iarăşi avânt şi, cu o săritură sprintenă, sări peste apă şi se întoarse pe mal, în pajişte. Şi, râzând, îi spuse lui Şarkan:

          — Chiar că mi-ar părea rău să te văd că pleci, o, stăpâne; da este spre binele tău: pleacă, dar! întrucât iată că zorii şi oştenii vor veni, şi ai să cazi în mâinile lor. Căci cum ai să poţi să ţii piept oştenilor mei, tu, cel pe care numai una dintre roabele mele te-ar încovoia şi te-ar pune jos? Şi, cu vorbele acestea, tânăra luptaşă vru să plece spre mănăstire, fără a înnădi lupta de care vorbise.

          Atunci Şarkan rămase nedumerit până peste fire şi, ca s-o oprească pe copilă, îi zise:

          — O, stăpână a mea, dacă vrei, dă păcatelor lupta cu mine; da fie-ţi milă, nu pleca şi nu mă lăsa aici singur-singurel, pe mine, străinul cel plin de inimă!

          Atunci ea zâmbi şi îi spuse:

          — Şi ce vrei, o, tinere străin? Grăieşte, şi dorinţa ţi se va împlini!

          El răspunse:

          — Oare, după ce am călcat pe pământul tău, o, stăpână a mea, şi m-am îndulcit de dulceaţa gingăşiei tale, cum să plec fără a-ţi fi gustat bucatele ospeţiei? Şi iacătă-mă ajuns un rob dintre robii tăi!

          Ea răspunse, stăruind în zâmbire:

          — Drept spui, tinere străin, numai o inimă crudă şi lipsită de mărinimie se leapădă de oaspeţi. Aşa că fă-mi cinstea, doamne, de a primi găzduirea mea, iar locul tău va fi pe capul şi în ochii mei! Încalecă deci pe calul tău şi mergi alături de mine urmând malul apei: din ceasul de-acum eşti oaspetele meu!

          Atunci Şarkan se umplu de bucurie şi încălecă pe calul său şi păşi la drum alături de fetişcană, urmat de toate celelalte, până ce ajunseră împreună la un pod durat din lemn de plop şi care se ridica şi se cobora cu ajutorul unor lanţuri şi al unor scripeţi, şi se aştern ea peste apă dinaintea porţii celei mari a mănăstirii. Atunci Şarkan descălecă de pe cal, iar copila o chemă pe una dintre însoţitoarele sale şi îi spuse în graiul grecesc:

          — Ia calul şi du-l la grajduri, şi dă poruncă să nu-l lase să ducă lipsă de nimic.

          Atunci Şarkan îi spuse copilei:

          — O, sultană a frumuseţii, iată că ai ajuns să-mi fii un lucru sfânt, şi de două ori sfânt, datorită frumuseţii tale şi datorită găzduirii tale. Nu vrei, fără a mai face un pas înainte, să te întorci din cale şi să mergi cu mine în ţara musulmanilor, în cetatea mea, Bagdadul, unde ai să vezi destule lucruri minunate şi atâţia viteji fermecaţi? Şi atunci vei şti cine sunt eu. Hai, copilă creştină, vino la Bagdad!

          La vorbele acestea ale lui Şarkan, frumoasa îi spuse:

          — Pe Mesia! Te credeam cu mintea întreagă, o, flăcăule. Aşadar, răpirea mea o râvneşti? Şi anume la Bagdad vrei să mă duci, în cetatea aceea unde să cad în mâinile sultanului cumplit Omar Al-Neman, care are la aşternutul său trei sute şaizeci de cadâne ce sălăşluiesc în douăsprezece saraiuri, întocmai după numărul de zile şi de luni ale anului? Şi să-i slujesc o noapte poftele, ca apoi să fiu dată uitării? Şi astfel să se bucure el sălbăticeşte de tinereţea mea? Că sunt îngăduite la voi asemenea năravuri, o, musulmanule! Aşa că să nu mai vorbeşti în felul acesta şi să nu nădăjduieşti cumva că ai să mă îndupleci. De-ai fi tu însuşi Şarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, ale cărui oşti ştiu că se află pe pământul nostru, şi tot nu ţi-aş da ascultare! Ştiu, într-adevăr, că zece mii de viteji de la Bagdad, în frunte cu Şarkan şi cu vizirul Dandan, încalcă la ceasul acesta fruntariile ţării noastre mergând să se împreune cu oastea lui Afridun de la Constantinia. Şi, dacă aş vrea, m-aş duce numai eu singură în inima taberei lor şi cu chiar mâna mea i-aş ucide şi pe Şarkan şi pe vizirul Dandan: întrucât sunt vrăjmaşi nouă. Iar acum hai cu mine, o, străinule!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a patruzeci şi opta noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fetişcana îi spuse lui Şarkan, pe care ea nici gând să-l ştie ca atare:

          — Şi acum hai cu mine, o, străinule!

          Iar Şarkan, dacă auzi cele spuse, se mohorî până peste poate aflând de vrăjmăşia mărturisită de copilă împotriva lui, a vizirului Dandan şi a tuturor alor săi. Şi hotărât că, dacă nu ar fi ascultat decât de pornirea lui cea cruntă, s-ar fi dat în vileag şi ar fi înşfăcat-o pe puicană; dar fu oprit de datorinţele ospeţiei şi mai cu seamă de fermecătoria frumuseţii fetei şi prociti stihurile:

          Chiar dacă frumuseţea te-mpinge în păcat, O mie de temeiuri te scot nevinovat.

          Atunci fata străbătu agale puntea şi se îndreptă către mănăstire. Iar Şarkan păşea pe urma ei, şi se uita la spatele ei, şi îi vedea şoldurile falnice cum suie şi coboară ca valurile mării. Şi îi părea rău că nu era acolo şi vizirul Dandan, ca să se minuneze împreună cu el de fălnicia aceea. Şi cugetă la stihurile acestea pe care şi le prociti:

          Priveşte-i coapsa de argint, senină, Şi-n ochii tăi uimiţi va să se-arate ca răsărind pe zare luna plină.

          Priveşte-i şoldurile legănate, Şi ochii tăi vedea-vor cum se-mbină rotundurile falnice-mpreună, Ca-n slavă două jumătăţi de lună.21

          Şi ajunseră la o intrare mare, cu arcuituri subţiri din marmură străvezie. Şi intrară şi ajunseră într-o sală lungă ce se întindea pe sub zece bolţi sprijinite pe pilaştri de alabastră. Şi în mijlocul fiecărei bolţi atârna o lampă făcută din piatră de cleştar, strălucitoare ca soarele. Acolo ieşiră dinaintea stăpânei lor zece slujnice tinere aducând făclii aprinse, din care se revărsau miresme îmbălsămate. Şi slujnicele aveau frunţile încinse cu panglici înghirlandate cu năstrăpate de toate culorile. Şi deschiseră calea şi îi însoţiră pe cei doi tineri până în sala cea mare a mănăstirii. Iar Şarkan văzu nişte perne strălucite orânduite frumos pe lângă pereţi, de jur împrejurul sălii; iar la uşi şi pe pereţi nişte perdele mari, având deasupră-le fiecare câte o cunună de aur; şi pe jos peste tot era pardosit cu marmuri de preţ, în culori gingaş potrivite; iar în mijlocul sălii se afla un havuz în care apa curgea prin douăzeci şi patru de guri de aur; şi apa cădea susurând cu scânteieri de marmuri şi de argint. În fundul sălii era un pat aşternut cu mătase cum nu se află decât în saraiurile domneşti.

          Atunci copila îi spuse lui Şarkan:

          — Suie-te, doamne, în patul acesta, şi dedă-te tihnei.

          Iar Şarkan se sui în pat, hotărât să se dedea întru totul.

          Iar ea ieşi din sală şi îl lăsă pe Şarkan singur cu tinerele roabe cele cu frunţile înghirlandate cu năstrăpate.

          Şi, întrucât ea zăbovea a se întoarce, Şarkan le întrebă pe fete unde plecase. Ele răspunseră:

          — Păi s-a dus să se culce. Şi iacătă-ne dinaintea ta spre a te sluji, după poruncile ei.

          Iar Şarkan nu ştiu ce să mai creadă. Atunci fetele îi aduseră, pe nişte tăvi mari chindisite, toate soiurile de bunătăţi de toate felurile; iar el mâncă bine, până ce se sătură. Pe urmă i se aduse un ibric de aur şi un lighean de aur înrâurat cu argint; şi lăsă să-i curgă pe mâini apa înmiresmată cu trandafiri şi cu flori de portocal. Şi totodată începu a se îngrijora pentru oştenii săi, pe care îi lăsase singuri în vale, şi a se dojeni amarnic că uitase de sfaturile părintelui său; iar grija lui sporea încă şi din pricină că nu mai ştia nimic despre gazda cea tânără din sarai şi despre locul unde se afla. Şi îşi prociti atunci stihurile poetului:

          De toată mintea am rămas sărac.

          Năuc, mă-ntreb: „Ce vreau? Şi ce să fac?”

          Zac în iubire ca într-un blestem.

          Rob şi nevolnic am ajuns, şi gem.

          Durerea toată cum s-o spun, şi cui?

          Allah mă aibă întru mila lui!

          După ce isprăvi de procitit stihurile, Şarkan adormi şi nu se mai trezi decât dimineaţa. Şi văzu că intră în sală o liotă de frumuseţi, alcătuită din douăzeci de copile ca nişte lune, care o înconjurau pe stăpâna lor; iar ea se afla în mijlocul lor precum luna între stele. Era îmbrăcată în haine de mătase împodobite cu înflorituri şi cu chipuri, împărăteşte; mijlocul ei părea încă şi mai suleget, iar şoldurile-i şi mai falnice sub cingătoarea ce le ţinea ferecate; şi era o cingătoare de aur bătut, giuvaiergit numai în nestemate; şi astfel, cu acele şolduri şi cu acel mijlocel, copila era ca un potop de cleştar străveziu în care se revărsa, prin inima lui, o ramură subţire de argint. Sânii-i erau încă şi mai vrăjitori şi îmbolditori. Cât despre părul ei, şedea strâns într-o înfirătură de mărgăritare gingaşe împletite cu toate neamurile de pietre scumpe. Şi ea însăşi, înconjurată de cele douăzeci de copile de-a dreapta şi de-a stânga, care duceau poalele rochiei sale, păşea, minunată toată, legănându-se.

          La priveliştea aceea, Şarkan îşi simţi minţile cum îşi iau zborul de tulburare; şi uită şi de oştenii săi, şi de vizir, şi de poveţele tătâne-său, şi se ridică drept pe cele două picioare ale lui, străfulgerat de atâtea vrăji, şi prociti stihurile:

          Mlădie ca un ram, cu şolduri pline şi sâni făloşi, stă gata să se-ncline;

          Toţi nurii-ar vrea să şi-i închidă-n sine, Dar inima-mi ca-ntr-un pojar o ţine.

          În juru-i ceata ei de-nsoţitoare e un gherdan de dulci mărgăritare.

          Atunci fetişcana veni lângă el aproape şi îl privi lung, lung. Pe urmă deodată îi spuse:

          — Eşti Şarkan! Nu mai am nici o îndoială. O, Şarkane, fiu al lui Omar Al-Neman, o, viteazule, o, falnicule, iacătă că străluminezi acest lăcaş şi îl preacinsteşti! Spune, o, Şarkane, ţi-a fost noaptea tihnită şi bună? Vorbeşte-mi! Şi mai cu seamă nu te mai preface, că minciunile nu sunt harurile crăimilor şi mai cu seamă ale celui mai mare dintre crăimi!

          Când auzi vorbele acestea, Şarkan pricepu că nu i-ar sluji întru nimic să tăgăduiască, şi răspunse:

          — O, tu, cea mai dulce, sunt Şarkan ibn-Omar Al-Neman. Sunt cel ce îndură ursita care l-a aruncat fară de apărare şi l-a ucis cu totul în mâinile tale! Fă din mine cum ţi-e placul şi cheful, o, necunoscut-o cu ochi negri!

          Atunci necunoscuta îşi plecă o clipă ochii în pământ şi cugetă; pe urmă, uitându-se la Şarkan, îi spuse:

          — Alină-ţi sufletul şi îndulceşte-ţi privirile! Oare uiţi că eşti oaspetele meu şi că între noi s-a gustat pâinea şi sarea? Şi uiţi, pe deasupra, că între noi s-a şi petrecut o temeinică înţelegere prietenească? Aşa că de-acum înainte eşti sub ocrotirea mea şi te bucuri de credincioşia mea. Aşa că fii fără de teamă, întrucât, pe Mesia! Dacă tot pământul s-ar repezi asupra ta, nu vei fi atins până ce sufletul meu nu va fi ieşit din trup, în apărarea ta!

          Zise, şi veni să şadă cu duioşie lângă el şi începu să tăifăsuiască, cu un zâmbet tare dulce. Pe urmă o chemă pe una dintre roabele ei şi îi vorbi în limba grecească; şi roaba ieşi, spre a se întoarce însoţită de nişte slujnice care aduceau pe capul lor nişte tablale mari pline cu bucate de toate felurile, şi de alte slujnice care aduceau tot soiul de şipuri şi de oluri cu băuturi. Caci Şarkan şovăi a se atinge de bucate; iar copila luă seama şi îi spuse:

          — Şovăieşti, o, Şarkane, şi cugeţi că e vreo hainie. Au tu nu ştii că aş fi putut, încă de ieri, să-ţi răpesc viaţa?

          Pe urmă, ea cea dintâi îşi întinse mâna şi luă câte o înghiţitură de pe fiecare tavă. Iar Şarkan se ruşină de prepunerile sale, şi, începu să mănânce, şi ea laolaltă cu el, şi aşa până se săturară. Pe urmă, după ce se spălară pe mâini, cerură să fie aduse florile şi băuturile, în vase mari de aur, de argint şi de cleştar; şi erau de toate culorile şi de cele mai bune soiuri. Atunci copila umplu un pocal de aur şi îl bău, ea mai întâi; pe urmă îl umplu iarăşi şi i-l întinse; şi el îl bău. Ea îi spuse:

          — O, musulmanule, iacătă cum astfel viaţa este uşoară şi plină de desfătare!

          În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a patruzeci şi noua noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că frumoasa necunoscută i-a spus lui Şarkan:

          — O, musulmanule, iacătă cum astfel viaţa este uşoară şi plină de desfătare!

          Pe urmă amândoi băură mai departe, până ce aburul băuturii începu să zburde în mintea lor, şi până ce dragostea se înţepeni bine în inima lui Şarkan. Atunci fata îi spuse uneia dintre însoţitoarele ei dragi, pe nume Boabă-de-Mărgean:

          — O, Boabă-de-Mărgean, fugi şi adu-ne lăutele bucuriei!

          Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Lipsi o clipită, şi se întoarse însoţită de nişte copile care aduceau o lăută dşilicănească22, o harfa persienească, un nai tătăresc, şi un canun23 egipţian. Şi fetişcana luă lăuta, îi înstrună cu pricepere căluşul şi, îngânată de cele trei copile care şezură jos pe chilimuri, ciupi o clipită strunele tremurătoare şi, cu un glas plin de desfătări, şi mai dulce ca adierea, şi mai ispitit, şi mai curat ca apa de izvor, cântă:

          Ştii tu câţi sunt cei care poartă în inimile-nsângerate săgeţile privirii tale-nfipte-adânc, Ştii tu câţi sunt?

          O, fericite sunt acele inimi fermecate, Robite ţie prin iubirea-n care plâng -

          Ştii câte sunt? 24

          Şi, când sfârşi cântecul, copila tăcu. Atunci, cu un glas şi mai lin, una dintre fetele care cântau din lăută urmă în limba grecească un cântec pe care Şarkan nu îl pricepu. Iar tânăra ei stăpână răspundea, când şi când, la fel de lin. Şi ce duios era cântecul acela pe două glasuri, şi tânguios, de părea că iese din chiar inimile lăutelor! Iar copila îi spuse lui Şarkan:

          — O, musulmanule, ai priceput cântecul nostru?

          El răspunse:

          — Chiar că nu am priceput nimic; da şi numai sunetul şi duioşia lui m-au tulburat până peste poate, şi sclipirea dinţilor voştri zâmbitori, şi mângâierea degetelor voastre pe alăute m-au vrăjit peste măsură!

          Ea zâmbi şi spuse:

          — Dar, o, Şarkane, dacă ţi-aş zice un cântec arăbesc, ce-ai mai face atunci, ce-ai mai face?

          El răspunse:

          — Aş pierde, de bună seamă, şi ce mi-a mai rămas din judecată!

          Ea atunci schimbă glasul şi bătaia lăutei, o ciupi uşor şi cântă stihurile poetului:

          Amar e-al despărţirii negru ceas!

          Oare mai pot eu să-l îndur cumva?

          Trei căi se-arată înaintea mea:

          Să pier, să plec, sau pradă să mă las -

          Şi toate trei sunt chin şi spaimă grea.

          Cum să aleg, ce drum să mai aleg, Eu, cea topită toată de iubire pentru-o făptură mai presus de fire care-mi supune sufletul întreg şi mă târăşte-n neagră înrobire?

          După ce ascultă cântecul, şi cum mai şi băuse straşnic, Şarkan se ameţi de-a binelea şi se pierdu cu totul. Când îşi veni în fire, copila nu mai era acolo. Atunci le iscodi pe roabe, care îi răspunseră:

          — S-a suit în iatacul ei să se culce, întrucât iacătă că s-a făcut noapte.

          Iar Şarkan, măcar că tare nedumerit, spuse:

          — Allah s-o aibă în paza lui!

          A doua zi dimineaţa, tânăra roabă de taină, Boabă-de-Mărgean, veni să-l ia, de cum se trezi, spre a-l duce chiar la iatacul stăpânei sale. Şi, de cum trecu pragul, Şarkan fu primit în sunete de lăute şi în cântecele cântăreţelor care îi urau bun venit. Iar el intră pe uşa grea de fildeş învrâstat cu mărgăritare şi cu nestemate; şi văzu o sală mare, aşternută toată numai cu mătăsuri şi cu chilimuri de Khorassan, şi luminată de ferestre înalte ce cădeau spre nişte grădini umbroase şi spre nişte ape curgătoare; iar pe lângă pereţi se afla un şir de făpturi dăltuite în piatră, îmbrăcate ca oamenii vii, şi care mişcau din mâini şi din picioare într-un chip de-a mirărilea, şi ale căror lăuntruri erau meşteşugite cu atâta iscusinţă, încât cântau şi vorbeau ca nişte adevăraţi fii de-ai lui Adam.

          Când îl văzu pe Şarkan, stăpâna casei se sculă, şi veni la el, şi îl luă de mână, şi îl pofti să şadă jos lângă ea, şi îl întrebă grijulie cum îşi petrecuse noaptea, şi îi mai puse şi alte întrebări tot aşa, la care el răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se apucară să tăifăsuiască, iar ea îl întrebă:

          — Ştii spuse de-ale poeţilor despre îndrăgostiţi şi despre robii iubirii?

          El zise:

          — Da, o, stăpâna mea, ştiu câteva.

          Ea spuse:

          — Aş vrea să le aud.

          El îi spuse:

          — Iată ceea ce înzestratul şi agerul Kusair25 spunea în privinţa desăvârşit de frumoasei Izzat, de care se îndrăgostise:

          O, niciodată nu voi spune ce farmece are Izzat, Nici dragostea cu care-o-nconjur eu niciodată n-am s-o spun, De-atâtea ori ea mi-a cerut-o, de-atâtea ori eu i-am jurat, Că niciodată nu voi spune ceea ce-n sufletu-mi adun, De-aţi şti, ah, ce comori ascunde fermecătoarea mea Izzat!

          Sihastrul care plânge-n ţărnă, fugind de-al dragostei simun, De-ar auzi cum gungureşte frumoasa ce m-a fermecat, S-ar lepăda de sihăstrie şi-ar alerga ca un nebun, Ah, dacă-ar şti el ce comoară ascunde dulcea mea Izzat, Şi-ar frânge-n faţa ei genunchii uitând de post şi rugăciunii şi copila spuse:

          Chiar că harul grăirii era un har al acelui neprihănit Kusair, care adăuga că:

          Dacă Izzat ar sta vreodată cu soarele la judecată -

          În faţa unui drept şi vrednic judecător – de bună seamă că ea ar fi, ca frumuseţe şi strălucire, lăudată!

          Ci nişte răutăţi cu fustă iată că fără pic de teamă au cutezat să-i ponegrească neîntinata frumuseţe.

          Allah, usucă-le tu limba, de răutăţi să se dezveţe, Şi fă un preş sărman din ele sub tălpile iubitei mele!

          Şi tânăra stăpână a casei spuse iarăşi:

          — Cât de iubită a fost acea Izzat! Iar tu, beizadea Şarkan, dacă ţii minte vorbele pe care frumosul Djamil26 le spunea tot acelei Izzat, ce bun ai fi de ni le-ai prociti!

          Iar Şarkan zise:

          — Chiar că din vorbele lui Djamil către Izzat nu mai ţin minte decât stihurile acestea:

          Ispită mândră, tu doar moartea-mi vrei, Ci dintre toate fetele din trib eu nu visez decât frumosu-ţi chip şi numai dorul tău mi-l fac temei27

          Şi Şarkan adăugă:

          — Şi dacă nu le-ai înţeles, o, stăpâna mea, să ştii că eu sunt chiar aidoma lui Djamil, iar tu ca Izzat faţă de Djamil, vrei să mă vezi cum mor sub ochii tăi!

          La vorbele acestea, copila zâmbi a râde, dar nu spuse nimic. Şi băură mai departe până la răsărit de zori. Ea atunci se ridică şi pieri. Iar Şarkan urmă a-şi petrece şi somnul acela singur-singurel în culcuşul său. Şi când se făcu ziuă, slujnicile veniră să-l ia în zvon de lăute şi în sunete de dufufuri şi, după ce sărutară pământul dinaintea lui, îi spuseră:

          — Fă-ne hatârul de a veni cu noi la stăpâna noastră, care te aşteaptă!

          Atunci Şarkan se ridică şi ieşi cu slujnicele care cântau din lăute şi dărăbăneau din dufufuri, şi ajunse într-o altă încăpere, încă şi mai minunată decât cea dintâi, şi în care se aflau chipuri cioplite şi zugrăveli închipuind jivine şi păsări, şi multe alte lucruri ce întreceau orice poveste. Şi Şarkan fu fermecat până peste poate de toate câte vedea, şi stihurile acestea cântară pe buzele lui:

          Deci voi culege steaua ce se iveşte – între străluminoase fructe de aur mari şi coapte -

          Acolo-n slavă unde destinde braţe mândre săgetătorul peste vrăjite Stele şapte.

          Ea e mărgăritarul străluminând pe zare cărarea argintie a zorilor de zi;

          Ea-i lacrima de aur în slava rotitoare când pajiştea ei largă de sori aprinşi spuzi.

          Ea-i ochiul sfânt de apă în care se topeşte argintul firii floarea-i de foc de pe obraz.

          Ca trandafiru-n care minunea poposeşte -

          E al desăvârşirii nemaivăzut topaz.

          Iar ochii ei, ah, ochii ei vineţi, sunt asemeni sfioasei albăstrele de pe-un tărâm sihastru, Şi însăşi fericirii par a-i fi fraţii gemeni, Cu pleoape adumbrite sub văl de kohl albastru.

          Atunci copila se ridică şi veni să-l ia pe Şarkan de mână şi îl pofti să şadă jos lângă ea şi îi spuse:

          — Beizade Şarkan, fără de îndoială că ştii să joci şah.

          El spuse:

          — De bună seamă, o, stăpână a mea! Caci fie-ţi milă, nu te dovedi ca aceea de care se plânge poetul:

          Vorbesc în van! Iubirea mă răpuse!

          De ce nu pot, de pe vrăjita-i gură, Să-mi stâmpăr setea, şi-ntr-o-nghiţitură să sorb iar viaţă de pe-aceste buze?

          O, da, pricep: ca să-mi facă plăcere, Mă-mpresură cu multa-i gingăşie.

          Ci de-astfel de plăceri îmi arde mie?

          Un joc de şah biet sufletul meu cere?

          Şi cum să-i stau potrivnic eu cel care, Robit de jocul ochilor ei mari, Şi ars de nevăzutul meu pojar, Îi simt privirea până-n mădulare?

          Caci fetişcana, zâmbind, orândui şatrangele şi începu jocul. Iar Şarkan, de fiecare dată când îi venea rândul, în loc să ia aminte la mutarea ei, o privea în ochi şi juca anapoda, mutând calul în locul elefantului şi elefantul în locul calului. Ea atunci începu să râdă şi îi spuse:

          — Pe Mesia! tare iscusit mai joci!

          El răspunse:

          — A, păi acesta-i jocul dintâi. De obicei, acesta nu se ia în seamă!

          Şi orânduiră iarăşi şatrangele. Dar ea îl bătu şi a doua oară, şi a treia, şi a patra, şi a cincea oară. Pe urmă îi zise:

          — Iacătă că eşti biruit întru toate!

          El răspunse:

          — O, sultană a mea, se cuvine să fiu biruit de o potrivnică precum eşti tu!

          Atunci ea porunci să se întindă masa, şi mâncară, şi se spălară pe mâini; pe urmă nu pregetară să bea din toate băuturile. Atunci fata luă harfa; şi, cum era tare dibace la harfa, începu cu un pestref de sunete domoale şi frânte, şi cântă stihurile:

          Nu poţi să scapi de soartă-n nici un chip, Şi de-şi ascunde-ntunecatul chip, Şi de şi-l scoate în vileag – senin, Ori ars de suferinţe şi suspin.

          Aşa că dă-l, iubitule, uitării!

          Şi-atunci când poţi, bea cupa desfătării şi-a vieţii. Eu sunt via frumuseţe menită să aline şi răsfeţe.

          Şi nu e om pe lume când mă vede să mă mai uite, ars de dor şi sete.

          Tăcu apoi; şi numai harfa mai răsuna sub gingaşele degete de cleştar. Iar Şarkan, răpit, se simţea pierdut în doruri nemărginite. Atunci, după un alt pestref, fata spuse iarăşi:

          Doar o iubire prea măruntă poate să-ndure-al despărţirii greu cuvânt.

          Până şi soarele din cer păleşte atunci când se desparte de pământ.

          Dar nici nu apucase să sfârşească bine cântecul, că amândoi auziră o larmă cumplită şi strigăte; şi văzură cum venea o oaste mare de oşteni creştini înarmaţi cu spade trase din teacă şi care strigau:

          — Iacătă-te picat în mâinile noastre, o, Şarkane! Şi iacătă ziua ta de pierzanie!

          Când auzi vorbele acestea, Şarkan prepuse dintru-întâi o vânzare, şi bănuielile lui se îndreptară asupra copilandrei; şi pe când tocmai se întorcea către ea ca s-o învinuiască, o văzu, galbenă toată, cum se repede afară şi, ajungând dinaintea oştenilor, cum le spune:

          — Ce vroiţi?

          Atunci căpetenia lor ieşi înainte şi îi spuse, după ce sărută pământul dintre mâinile ei:

          — O, domniţă plină de faimă, o, stăpână a noastră Abriza, mărgăritarul cel mai ales dintre mărgăritarele apelor, păi tu nu ştii nimic despre acela care se află în mănăstire?

          Atunci Abriza le spuse:

          — Despre cine vorbiţi?

          Ei râseră:

          — Vorbim despre acela căruia i se spune viteazul vitejilor, dărâmătorul serhaturilor, năprasnicul Şarkan ibn-Omar Al-Neman, cel care nu a lăsat nici un turn nedoborât şi nici o baştie nespartă. Or, o, domniţă Abriza, Măria Sa Hardobiu, părintele tău şi stăpânul nostru, a aflat la Chezareea, cetatea sa, din chiar gura bătrânei Muma-Prăpădurilor, că beizadea Şarkan se află aici. Că Muma-Prăpădurilor i-a spus Măriei Sale că l-a văzut pe Şarkan în pădure, îndreptându-se către mănăstire. Încât, o, domniţă a noastră, ce fală pe tine că ai prins în mrejele tale leul şi că astfel eşti temeiul biruinţei ce avem s-o dobândim asupra oştii musulmanilor!

          La vorbele acestea, tânăra domniţă Abriza, fiica lui Hardobiu, stăpânul Chezareei, se uită cu mânie la căpetenia oştenilor şi îi zise:

          — Da pe tine cum te cheamă?

          El răspunse:

          — Robul tău, patriciul Massura ibn-Mausurî ibn-Kaşarda!

          Ea îi spuse:

          — Cum se face că ai îndrăznit, neobrăzatule Massura, să intri în mănăstirea aceasta fără a mă prevesti şi a căpăta învoire?

          El spuse:

          — O, domniţă a mea, nici un paznic nu mi-a tăiat drumul; dimpotrivă, toţi s-au ridicat şi ne-au călăuzit până la uşa iatacului tău. Iar acuma, urmând poruncile părintelui tău, aşteptăm să ni-l dai pe Şarkan, oşteanul cel mai aprig dintre musulmani!

          Atunci domniţa Abriza spuse:

          — Ce tot îndrugi tu? Tu nu ştii că bătrâna Muma-Prăpădurilor este o mincinoasă plină de vicleşug? Pe Mesia! Am într-adevăr aici un bărbat, da-i departe de a fi Şarkanul de care vorbeşti; este un străin care a venit să ne ceară adăpost, iar noi numaidecât i l-am dat cu mărinimie. Şi-apoi, chiar şi dacă străinul ar fi Şarkan, datorinţele faţă de oaspeţi nu îmi poruncesc să-l ocrotesc împotriva întregului pământ? Nu se va spune vreodată că Abriza şi-a vândut oaspetele, după ce între ea şi el s-au împărtăşit pâinea şi sarea! Aşa că nu îţi mai rămâne, o, patriciule Massura, decât să te întorci la Măria Sa, părintele meu; vei săruta pământul dintre mâinile lui şi îi vei spune că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor a minţit şi l-a amăgit!

          Patriciul Massura spuse:

          — Domniţă Abriza, nu pot să mă întorc la domnul nostru Hardobiu, părintele tău, decât cu acela pe care ne-a poruncit să-l prindem.

          Ea spuse, plină de mânie:

          — În ce te bagi tu, ostăşoiule? Tu nu ai decât să lupţi, când poţi şi întrucât eşti năimit să lupţi; dar ia seama să nu te bagi în treburi care nu te privesc! De altminteri, dacă ai cuteza să-l înfrunţi pe Şarkan, dacă străinul acesta ar fi Şarkan, ai plăti cu viaţa ta şi cu viaţa tuturor oştenilor care se află cu tine! Şi iată că am să-l poftesc să vină aici, cu paloşul şi cu pavăza lui!

          Patriciul Massura spuse:

          — Vai de păcatele mele! dacă voi scăpa de mânia ta, nu voi avea cum să scap de ciuda Măriei Sale. Încât, dacă acest Şarkan se va înfăţişă aici, voi pune numaidecât să fie zeberit de către oştenii mei, care îl vor duce, ca pe un prins amărât, între mâinile domnului de la Chezareea, părintele tău!

          Atunci Abriza spuse:

          — Vorbeşti mai mult decât se cade unui ostaş, o, patriciule Massura! Iar vorbele tale sunt pline de închipuire şi de neobrăzare! Tu uiţi că vă aflaţi aici o sută de oşteni împotriva unuia singur? Aşa că, dacă patricia nu ţi-a vântuit orice urmă de vitejie, nu ai decât să lupţi numai tu cu el, piept la piept. Iar dacă vei fi biruit, un altul îţi va lua locul şi îl va înfrunta, şi tot aşa până ce Şarkan va cădea în mâinile voastre! Şi astfel se va dovedi care dintre voi este cel mai viteaz!

          Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a cincizecea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra crăiţă Abriza spuse:

          — Şi vom vedea care din voi este cel mai viteaz!

          Iar patriciul Massura zise:

          — Pe Mesia! Drept spui! Încât am să mă înfăţişez eu mai întâi pe câmpul de luptă!

          Ea zise:

          — Atunci aşteaptă să-i dau de ştire şi să iau răspuns de la el. Dacă se învoieşte, treaba s-a făcut; dacă nu vrea, va fi oricum un oaspete cinstit şi ocrotit!

          Şi Abriza zori a se duce la Şarkan şi a-i da de ştire, ci fără a-i spune cine este ea. Atunci Şarkan pricepu cât de rău gândise despre cinstea copilandrei, şi tare se mai căi, şi pentru două pricini: că gândise urât despre copilă şi că se aruncase nechibzuit în inima tării rumilor. Pe urmă spuse:

          — O, stăpână a mea, nu prea sunt deprins să mă bat aşa, numai împotriva unui războinic, ci împotriva a câte zece războinici deodată; încât eu în felul acesta înţeleg să încing lupta!

          Zise, şi sări drept pe cele două picioare ale lui şi se repezi dinaintea oştenilor creştini. Şi ţinea în mână paloşul şi pavăza.

          Când îl văzu pe Şarkan că vine, patriciul Massura sări asupra lui dintr-o săritură şi îl încolţi cu străşnicie. Caci Şarkan abătu lovitura icnită şi se năpusti ca un leu asupra potrivnicului său şi îi repezi în umăr o izbitură atâta de amarnică, încât paloşul ieşi scânteind prin şold, după ce spintecase pântecele şi măruntaiele.

          La priveliştea aceea, preţuirea lui Şarkan crescu şi mai mult în ochii tinerei domniţe, care îşi zise: „Iată într-adevăr viteazul cu care aş fi putut să mă lupt în pădure!” Pe urmă se întoarse către oşteni şi strigă la ei:

          — Ce aşteptaţi de nu luptaţi mai departe? Nu aveţi de gând să răzbunaţi moartea patriciului?

          Atunci păşi înainte cu paşi mari un uriaş înfricoşător la înfăţişare şi cu chipul clocotind de năprăsnicie; şi era chiar fratele patriciului Massura; dar Şarkan nu-i lăsă răgaz să-şi arate tăria şi îi arse la umăr o lovitură de-i ieşi paloşul scânteind prin şold, după ce îi spintecase pântecele şi măruntaiele. Atunci, unul câte unul, alţi oşteni păşiră înainte; dar Şarkan îi făcea să îndure aceeaşi soartă, iar paloşul lui se juca de-a zburătăceala cu capetele lor. Şi-aşa tăie el cincizeci. Când cei cincizeci care mai rămăseseră văzură dobânda căpătată de tovarăşii lor, se strânseră grămadă şi se năpustiră toţi laolaltă asupra lui Şarkan; da îşi găsiră beleaua! Că îi întâmpină Şarkan cu o inimă mai tare ca piatra, şi îi bătu cum se bate grâul pe arie, şi îi nimici, şi pe ei şi sufletele lor, pe vecie!

          Atunci domniţa Abriza strigă la slujnice:

          — Se mai află alţi bărbaţi în mănăstire?

          Ele răspunseră:

          — Nu se mai află alţi bărbaţi decât numai străjerii de la porţi!

          Atunci domniţa Abriza veni dinaintea lui Şarkan şi îl luă în braţe şi îl sărută cu patimă; pe urmă socoti numărul morţilor şi găsi că sunt optzeci; iar ceilalţi douăzeci de oşteni izbutiseră, în pofida stării lor, să scape şi să se facă nevăzuţi. Şi Şarkan socoti atunci să-şi şteargă paloşul cel însângerat şi, călăuzit de Abriza, se întoarse în mănăstire procitind stihurile acestea de vitejie:

          Într-o zi, turbaţi, tâlharii m-au împresurat cu zvoană.

          Murgii lor cu coamă lungă i-am zvârlit atunci drept hrană leilor pustiei, fraţii mei, cumpliţii lei.

          „Uşuraţi-mă de greul hainelor, flăcăi mişei!”

          Ci în ziua-aceea numai m-am rotit aşa, oleacă, Iar flăcăii-aceia straşnici au rămas pe jos să zacă toţi, de-a lungul şi de-a latul, doborâţi prin praf polog, În pustiul fără margini şi sub soarele de foc.

          Şi, cum ajunseseră în sala cea mare a mănăstirii, tânăra Abriza, zâmbind de bucurie, luă mâna lui Şarkan şi şi-o duse la buze; pe urmă îşi scoase haina şi, de dedesubt, se iviră o cămaşă de sârmă cu zalele bătute strâns şi un paloş de oţel subţire de la ţara Iridului; şi Şarkan, uluit, o întrebă:

          — Ce este, o, stăpână a mea, cu cămaşa aceasta de sârmă şi cu paloşul acesta?

          Ea spuse:

          — O, Şarkane, în dârdora luptei tale m-am îmbrăcat degrabă cu ele ca să alerg în ajutorul tău; dar braţul meu nu ţi-a fost de nici o trebuinţă!

          Pe urmă domniţa Abriza porunci să vină străjerii de la porţile mănăstirii şi le zise:

          — Cum de aţi lăsat să răzbată aici oamenii domneşti, fără îngăduinţa mea?

          Ei spuseră:

          — Încă nu este datina de a se cere o învoire de intrare pentru oamenii domniei, şi mai cu seamă pentru patriciul lor cel mare!

          Abriza spuse:

          — Eu tare vă cam presupun că aţi vrut să mă daţi pierzării şi să fie ucis oaspetele meu!

          Şi îl rugă pe Şarkan să le taie capul; şi Şarkan le tăie capul. Ea atunci le spuse celorlalţi robi ai săi:

          — Li s-ar fi cuvenit şi mai rău decât aşa!

          Pe urmă se întoarse spre Şarkan şi îi spuse:

          — Iacătă, o, Şarkane, că am să-ţi dezvăluiesc ceea ce ţi-a fost ascuns până la ceasul de acum!

          Apoi spuse:

          — Află, o, Şarkane, că eu sunt singurul copil al domnului Hardobiu, stăpânul Chezareei, şi mă cheamă Abriza. Şi o am de duşmană neînduplecată pe bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor, care a fost doica tatălui meu şi este tare ascultată şi temută la domnie. Iar pricina neprieteniei dintre mine şi ea este o pricină pe care îmi vei îngădui să nu ţi-o povestesc, întrucât sunt băgate nişte fete în povestea aceasta, ale cărei amănunte hotărât că ai să le afli cu vremea. Încât nu mă îndoiesc că Muma-Prăpădurilor are să facă totul spre a mă pierde, acuma mai cu seamă, când am fost pricina morţii căpeteniei de patrici şi de oşteni. Şi are să-i spună părintelui meu că m-am dat de partea musulmanilor. Încât pentru mine singura hotărâre de luat, atâta vreme cât Muma-Prăpădurilor mă năpăstuieşte, este de a pleca departe de ţara mea şi de părinţii mei. Şi mă rog ţie a mă ajuta să plec; şi să te porţi cu mine cum m-am purtat şi eu cu tine; că tu eşti întrucâtva pricina celor ce s-au întâmplat.

          La vorbele acestea, Şarkan simţi că-i zboară minţile de bucurie, iar pieptul i se umplu şi toată fiinţa lui îmboboci, şi spuse:

          — Pe Allah! şi cine este cel ce va cuteza să se atingă de tine, atâta vreme cât sufletul mi se mai află în trup? Dar chiar vei putea tu să înduri a trăi departe de tatăl tău şi de ai tăi?

          Ea răspunse:

          — De bună seamă!

          Atunci Şarkan o puse să se jure că va putea, iar ea făcu legământul, apoi adăugă:

          — Acum inima mea s-a liniştit. Da mai am să-ţi cer ceva.

          El spuse:

          — Şi ce îmi ceri?

          Ea spuse:

          — Să te întorci la Bagdad, în ţara ta, cu toţi oştenii tăi!

          El spuse:

          — O, stăpână a mea, tatăl meu Omar Al-Neman nu m-a trimis în ţara rumilor decât ca să-l înfrunt şi să-l biruiesc pe tatăl tău, împotriva căruia domnul Afridun al Constantiniei ne-a cerut ajutor. Întrucât tatăl tău a pus să fie răpită o corabie de bogăţii, de robi tineri şi de trei geme scumpe de care sunt legate nişte puteri vrăjite!

          Atunci Abriza răspunse:

          — Linişteşte-ţi sufletul şi luminează-ţi ochii! întrucât iacătă că am să-ţi spun eu povestea adevărată a vrăjmăşiei dintre noi şi Afridun. Află că noi, grecii, ţinem în fiecare an un praznic, care-i hramul mănăstirii de aici. Şi în fiecare an, de ziua hramului, toţi craii creştini se strâng aici de pe toate meleagurile, precum şi toţi cei de viţă aleasă şi toţi neguţătorii cei mari; şi de asemeni nu pregetă să vină şi nevestele şi fetele domnilor şi ale celorlalţi; iar praznicul ţine şapte zile în şir. Or, într-un an, am venit şi eu în liota de oaspeţi, şi de asemeni era şi fata domnului Afridun al Constantiniei, pe care o cheamă Safia, şi care acuma este cadâna părintelui tău Omar Al-Neman, şi mama copiilor lui. Da la vremea aceea ea încă era copilă. Când, la isprăvitul praznicului, în ziua a şaptea, care era ziua de plecare, Safia zise: „Nu vreau să mă întorc la Constantinia pe drumul de uscat, ci pe apă”. Atunci i s-a rânduit o corabie, şi Safia a coborât pe corabie, împreună cu soaţele sale, şi a pus să se încarce pe corabie toate lucrurile pe care le avea; şi au desfăşurat pânzele şi au plecat. Dar de-abia se depărtase corabia, că vântul potrivnic s-a şi ridicat şi a făcut corabia să se abată de la drumul ei. Şi a vrut ursita ca taman pe acele locuri să se afle o corabie mare, plină cu oşteni creştini de pe insula Kafur, în număr de cinci sute de afrangi28; şi erau toţi înarmaţi şi îmbrăcaţi în fier; şi nu aşteptau decât un prilej ca acela spre a-şi dobândi prada, încă de pe vremea de pe când porniseră a bate marea. Încât, de cum văzură corabia pe care se afla Safia, o încolţiră şi îşi azvârliră căngile asupra ei şi puseră gabja pe ea; pe urmă o târâră legată în urma lor şi ridicară iarăşi pânzele. Caci se stârni o furtună mânioasă care îi aruncă pe toţi la ţărmurile noastre, hârşiţi. Atunci oamenii noştri se aruncară pe ei, îi uciseră pe tâlharii de mare şi puseră gabja la rândul lor pe şaizeci de fetişcane, printre care se afla şi Safia, şi pe toate bogăţiile grămădite pe corabie. Pe urmă veniră să le aducă pe cele şaizeci de copilandre în dar domnului de la Chezareea, părintele meu, şi păstrară bogăţiile pentru ei. Atunci tatăl meu alese pentru el pe cele mai frumoase zece fete, iar pe cele rămase le împărţi celor din alaiul său. Pe urmă, dintre cele zece, alese cinci, cele mai frumoase, şi le trimise ca peşcheş sultanului Omar Al-Neman, părintele tău, şi printre acelea cinci se afla şi Safia, fiica domnului Afridun; da noi nici habar nu aveam, întrucât nici ea, nici nimeni nu ne dezvăluise niciunul, nici numele ei. Şi astfel, o, Şarkane, Safia ajunse cadâna sultanului Omar Al-Neman, părintele tău; şi de altminteri ea i-a fost trimisă împreună cu multe alte lucruri, precum mătăsării, lânării şi horbote greceşti. Caci iacătă că la începutul acestui an tatăl meu primi o scrisoare de la tatăl Safiei, domnul Afridun. Şi în scrisoare erau lucruri pe care chiar că nu pot să ţi Ie rostesc, dar erau spuse şi acestea, pe deasupra: „Acum doi ani, ai luat de la nişte tâlhari de mare şaizeci de copile, între care şi fata mea Safia; şi numai acum aflu, căci tu nu mi-ai dat nimic de ştire, o, rigă Hardobiu! Şi aceasta-i cea mai mare ocară şi cea mai mare ruşine pentru mine, asupra mea şi împrejurul meu. Dacă dar nu vrei să te socot vrăjmaş al meu, eşti dator, de îndată ce vei primi scrisoarea mea, să mi-o trimiţi îndărăt pe fiica mea Safia, neatinsă şi nevătămată. De nu, şi dacă vei zăbovi trimiterea ei, vei fi socotit precum ţi se cuvine, şi pedepse amarnice împotriva ta vor fi luate de mânia şi de duşmănia mea.”

          Încât, după ce tatăl meu citi scrisoarea, fu cuprins de o mare nedumerire şi de o mare tulburare, dat fiind că tânăra Safia fusese trimisă peşcheş părintelui tău Omar Al-Neman şi nu mai era nici o nădejde ca ea să mai fie cumva neatinsă şi nevătămată, dat fiind că şi fusese făcută mamă de către sultanul Omar Al-Neman, într-o clipită de altminteri, şi fără nazuri dintr-una ori din cealaltă parte. Iar noi pricepurăm atunci că aceasta era o mare năpastă. Iar tatăl meu nu avu altă cale de scăpare decât o scrisoare către domnul Afridun, în care îi înfăţişa împrejurarea, cerându-şi multă iertăciune pentru neştiinţa în care fusese în ce o privea pe Safia, şi făcându-i totodată un potop de jurăminte. La primirea scrisorii de la părintele meu, domnul Afridun fu năpădit de o turbare amarnică; se sculă, şi iar şezu jos, şi se frământă, şi spumegă, şi spuse: „Este oare cu putinţă ca fiica mea, cea căreia toţi domnii creştini îi râvnesc cumetria şi mâna, să fi ajuns roabă printre roabele unui musulman, şi ea să se fi plecat poftelor lui, şi să-i fi slujit la aşternut, fără de senet legiuit? Caci, pe Mesia! am să revărs asupra acelui musulman, hăndrălăul cel nesăţios la femei, o plată de care au să vorbească multă vreme şi Răsăritul şi Apusul!” Şi atunci riga Afridun, o, Şarkane, chibzui să trimită soli la părintele tău, cu peşcheşuri bogate, şi să-l facă a crede că ar fi în război cu noi, şi să-i ceară ajutor. Dar în fapt era numai spre a te face să cazi tu, o, Şarkane, şi cei zece mii de călăreţi ai tăi, într-o capcană cu care să-şi mulţumească răzbunarea precugetată. Acuma, în ceea ce priveşte cele trei geme fermecate care sunt înzestrate cu atâtea puteri, ele nu s-au pierdut. Se aflau în stăpânirea Safiei, şi au căzut în mâinile tâlharilor de mare şi apoi în mâinile tatălui meu, care mi le-a dat în dar. Iar eu le am; şi am să ţi le arăt. Dar deocamdată tu trebuie, înainte de orice, să te întorci la călăreţii tăi şi să iei cu ei calea Bagdadului îndărăt, mai degrabă decât să cazi în laţurile domnului de la Constantinia şi înainte ca toate drumurile să vă fie tăiate!

          După ce auzi vorbele acestea, Şarkan luă mâna Abrizei şi-o duse la buze şi zise:

          — Mărire lui Allah întru făpturile sale! El te-a scos în calea mea, ca să fii temeiul mântuirii mele şi al mântuirii tovarăşilor mei. Caci, o, preadulce şi îndatoritoare domniţă, eu nu mai pot să mă despart de tine şi, mai cu seamă după toate câte s-au petrecut, nu aş mai putea să îndur ca tu să rămâi singură-singurică aici, întrucât habar nu am ce ar putea să ţi se întâmple. Hai, Abriza, să mergem la Bagdad!

          Caci Abriza, care avusese răgazul să chibzuiască, îi spuse:

          — O, Şarkane, dă zor să pleci tu mai întâi şi să pui mâna pe solii lui Afridun, care se află în inima corturilor tale, şi să-i sileşti a mărturisi adevărul; şi, în felul acesta, ţi se vor adeveri şi spusele mele. Iar eu, până a nu se scurge trei zile, am să vin după tine şi laolaltă avem să intrăm în Bagdad.

          Pe urmă se ridică şi se duse lângă el şi îi luă între palme capul şi îl sărută; şi Şarkan aşijderea. Şi ea plânse lacrimi puhoi, plânsete de să topească pietrele. Iar Şarkan, văzând acei ochi care plângeau, fu încă şi mai înduioşat şi mai îndurerat, şi plânse asemeni îmbelşugat, şi prociti stihurile:

          Îmi tot ştergeam cu dreapta mohorât, La despărţire, ochii; iar cu stânga o cuprinsesem strâns pe după gât.

          Şi ea-mi şopti sfios, curmându-şi tânga: „Au nu te temi că mă dai de ocară femeilor din trib?

          — Ca despărţirea nu poate fi ocară mai amară, Când taie-n două despărţind iubirea!”

          Şi Şarkan se despărţi de Abriza şi ieşi din mănăstire şi încălecă iarăşi pe bidiviul său pe care două fetişcane îl ţineau de frâu, şi plecă. Trecu podul cu lanţuri de oţel şi se afundă printre copacii pădurii şi, într-un sfârşit, ajunse la luminişul din inima codrului. Şi nici nu apucase el să ajungă bine acolo că şi văzu trei călăreţi dinaintea lui, opriţi dintr-odată din goana cailor. Şi îşi trase paloşul cel fulgerător şi înşfacă pavăza, gata de izbire. Dar deodată îi cunoscu, şi îl cunoscură şi ei, întrucât cei trei călăreţi erau vizirul Dandan şi cei doi emiri de seamă din alaiul său. Atunci cei trei călăreţi puseră sprinteni piciorul la pământ şi veniră cuviincioşi să-i ureze bună pace lui Şarkan, feciorul sultanului, şi îi mărturisiră toată grija în care lipsa lui aruncase oastea. Iar Şarkan le istorisi întâmplarea, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit, precum şi apropiata venire a domniţei Abriza, şi vânzarea măsluită de trimişii lui Afridun; şi le spuse:

          — S-ar prea putea ca ei să se fi prilejuit de lipsa voastră a tustreiora ca să fugă şi să se ducă să-l vestească pe domnul lor de venirea noastră pe pământurile sale. Şi acum cine ştie dacă oastea lor nu o va fi nimicit pe a noastră! Cât mai iute, să dăm fuga în mijlocul luptătorilor noştri!

          Şi pe dată, în goana cailor, ajunseră în valea unde erau aşezate corturile; iar acolo stăpânea rânduiala, dar trimişii pieriseră, într-adevăr. Atunci, degrabă, ridicară tabăra şi purceseră către Bagdad. Şi peste câteva zile ajunseră la cele dintâi fruntării cunoscute; şi-aşa că se văzură la scuteală. Şi toţi mărginenii din partea locului zoriră a veni să aducă merinde pentru ei şi nutreţ pentru cai. Şi se odihniră în locul acela o toană de vreme, şi plecară iarăşi. Şarkan încredinţă vizirului Dandan căpitănia peste toată oastea de dinainte, şi nu opri cu el, ca oaste de încheiere, decât o sută de călăreţi pe care îi alesese tot unul şi unul din lamura tuturor călăreţilor. Şi lăsă oastea să i-o ia înainte cu o zi întreagă; după care purcese şi el la drum, cu cei o sută de viteji ai săi.

          Şi, după ce străbătură ca la vreo doi parasanji29, ajunseră la o posadă îngustă, aşezată între nişte munţi înalţi. Şi de-abia ajunseră acolo că şi văzură la celălalt capăt al posadei o pulbere deasă, ce se apropia iute şi apoi se risipi spre a lăsa să se ivească o sută de călăreţi, năprasnici precum leii şi ascunşi vederii sub platoşele de zale şi sub obrăzarele de oţel. Iar când călăreţii ajunseră atâta de aproape cât să li se audă glasul, strigară:

          — Descălecaţi de pe cai, musulmanilor, şi daţi-vă în mâinile noastre, lepădându-vă de arme şi de cai, că altminteri, pe Mariam şi pe Yuhanna30, sufletele voastre nu au a zăbovi să-şi ia zborul din trupurile voastre!

          La vorbele acestea, Şarkan văzu lumea cum se înnegurează dinainte-i, şi ochii lui zvârliră fulgere de mânie, şi obrajii i se aprinseră, şi strigă:

          — O, câini de creştini, cum de vă ademeniţi a ne ameninţa, după ce aţi avut cutezanţa să păşiţi peste fruntariile noastre şi să ne încălcaţi pământurile! Şi nu numai atâta, dar mai veniţi să ne aruncaţi şi asemenea vorbe! Şi cugetaţi voi acuma că puteţi să scăpaţi teferi din mâinile noastre şi să vă mai vedeţi ţara?

          Zise! Şi le strigă vitejilor săi:

          — O, drept-credincioşilor, repeziţi-vă pe câinii aceştia!

          Şi el cel dintâi, Şarkan, năvăli asupra duşmanului.

          Atunci cei o sută de călăreţi ai lui Şarkan, în goana mare a cailor, năvăliră asupra celor o sută de călăreţi afranji, şi cele două trâmbe de oameni se încleştară, cu inimile mai tari decât stânca; şi oţelele se izbiră cu oţelele, şi paloşele cu paloşele, şi loviturile începură să curgă dărăbănind ca ploaia, şi trupurile se înlănţuiră cu trupurile, şi caii se ridicară în două picioare şi se prăvăliră greunatic peste cai, şi nu se mai auzi nici un alt vuiet decât zăngănitul armelor şi izbitura năprasnică a fierului cu fierul. Şi lupta ţinu aşa până la apropierea serii şi a negurilor nopţii. Numai atunci cele două tabere se despărţiră şi se putu face socoata. Şi Şarkan nu găsi printre oamenii săi pe niciunul care să fi dobândit vreo rană grea. Atunci zise:

          — O, tovarăşilor, ştiţi că eu toată viaţa mea am năierit pe marea bătăliilor vuitoare în care se întreizbesc valurile de paloşe şi de darde; şi am înfruntat destui viteji; da eu încă nu am dat vreodată peste nişte voinici atâta de destoinici, peste nişte oşteni atâta de vajnici şi peste nişte viteji atât de bărbaţi ca potrivnicii de-acum!

          Ei atunci îi răspunseră:

          — Şah Şarkane, vorba ta adevăr grăieşte. Dar, pe deasupra, să ştii că, printre aceşti oşteni creştini, se află căpetenia lor, care este cel mai minunat dintre toţi, şi cel mai viteaz. Şi apoi, ori de câte ori vreunul dintre noi nimerea dinaintea lui, el se abătea ca să nu-l ucidă şi îl lăsa să scape de la moarte!

          La vorbele acestea, Şarkan fu cuprins de mare mirare; pe urmă zise:

          — Mâine avem să ne rânduim şi să-i încolţim, întrucât suntem o sută împotriva a o sută. Şi avem să cerem de la Stăpânul cerului biruinţa!

          Şi, cu hotărârea aceasta, se culcară toţi în noaptea aceea.

          La rându-le, creştinii se strânseră împrejurul căpeteniei lor şi ziseră:

          — Chiar că nu am putut, astăzi, să le venim de hac!

          Iar căpetenia le spuse:

          — Da mâine avem să ne rânduim şi să-i doborâm unul câte unul!

          Şi, cu hotărârea aceasta, se culcară aşijderea.

          Încât, de cum sclipiră zorii şi luminară lumea cu lumina lor şi se ridică soarele deopotrivă peste chipul celor paşnici şi al celor războinici, şi îi dete bineţe lui Mahomed, giuvaierul tuturor nestematelor – craiul Şarkan încălecă pe calul său, păşi între cele două şiruri ale călăreţilor săi rânduiţi şi le grăi:

          — Iacătă că duşmanii noştri stau în rânduri de bătaie. Să pornim asupra lor, da câte unul împotriva câte unuia singur. Şi, dintru-ntâi, unul dintre voi să iasă din rânduri şi, cu glas mare, să-l cheme pe unul dintre oştenii creştini la luptă piept la piept. Pe urmă fiecare la rându-i să purceadă la luptă asemenea.

          Atunci unul dintre călăreţii lui Şarkan ieşi din rânduri şi îşi îndemnă calul către vrăjmaş şi strigă:

          — O, voi toţi! se află printre voi vreun luptător, se află vreun voinic îndeajuns de voinic cât să se învoiască astăzi să se lupte cu mine?

          Abia ce rosti el vorbele acestea că şi ieşi dintre creştini un călăreţ îmbrăcat numai în arme şi în fier, în mătase şi în aur; şi era călare pe un cal sur, şi avea o faţă bujorie, cu obrajii neadumbriţi de barbă. Şi îşi îndemnă calul până în mijlocul câmpul de luptă şi, cu spada ridicată, se năpusti asupra voinicului musulman şi, dintr-o lovitură de lancie, îl şi tăbărî din şa, şi îl sili să se dea prins, şi îl luă rob supus, în vuietul ţipetelor de izbândă şi de bucurie ale oştenilor creştini. Şi pe dată un alt creştin ieşi din rânduri şi păşi până la mijlocul meidanului în întâmpinarea altui musulman care se afla acolo şi care era frate cu cel înrobit. Şi cei doi viteji purceseră la luptă; iar lupta nu zăbovi a se încheia cu biruinţa creştinului; întrucât, prilejuindu-se de o greşeală a musulmanului, care nu ştiuse să se ferească, îi alduise o lovitură cu mânerul lăncii, care îl doborâse din şa; şi îl luă prins. Şi urmară tot astfel să se măsoare, şi de fiecare dată lupta se isprăvea cu înrobirea câte unui musulman biruit de către creştin, şi-aşa până la căderea nopţii şi la înrobirea a douăzeci de oşteni dintre musulmani.

          Când văzu atare urmare, Şarkan rămase tare mohorât; şi îşi strânse tovarăşii şi le zise:

          — Cele ce ni s-au întâmplat nu vi se par până peste poate de nemaipomenite? Încât, chiar mâine, vroi să purced eu însumi dinaintea vrăjmaşului şi s-o chem la luptă pe căpetenia creştinilor. Şi am să văd apoi pricina care l-a împins să ne calce moşia şi să ne înfrunte. Şi, dacă nu va vroi să ne lămurească, avem să-l omoram; iar dacă va primi învoielile noastre, avem să facem pace cu el.

          Şi, cu această hotărâre, se culcară toţi, până dimineaţa.

          Atunci Şarkan, de mult călare, purcese singur către rândurile vrăjmaşilor; şi văzu cum vine din mijlocul celor cincizeci de oşteni coborâţi de pe caii lor un voinic care nu era altul decât chiar căpetenia creştinilor. Purta, îmbolduită la umeri, o mantie de atlaz albastru care flutura pe deasupra unei cămăşi de sârmă cu zalele dese; şi rotea în mână o spadă ca din oţel indienesc; şi călărea pe un cal negru ce avea fruntea înstelată de o pată albă, mare cât o drahmă de argint. Şi voinicul acela avea un chip fraged de copil, cu obrajii rumeni şi neprihăniţi de vreun fir de păr; şi era frumos cum e luna când se ridică mândră sub geana răsăritului.

          Când ajunse în mijlocul meidanului, călăreţul cel tânăr îi strigă lui Şarkan în limba arăbească, cu grăirea cea mai curată, şi îi spuse:

          — O, Şarkane, o, fiu al lui Omar Al-Neman cel care domneşte peste târguri şi cetăţi, peste băştii şi turnuri, găteşte-te de luptă, întrucât are să fie aprigă! Şi, devreme ce tu eşti căpetenia alor tăi, iar eu sunt căpetenia alor mei, de acum rămâne înţeles că acela care va fi biruitor în această luptă îi va lua ca plean pe ostaşii biruitului, şi le va fi stăpân netăgăduit!

          Dar Şarkan, cu inima doldora de mânie, îşi şi repezise bidiviul asupra creştinului, asemenea leului întărâtat. Şi se izbiră unul de altul cu o izbitură vajnică, şi loviturile trosniră; şi ai fi gândit că vezi cum se întrelovesc doi munţi, ori că se întrepătrund cu vuiet două mări care s-au întâlnit deodată. Şi nu conteniră să se înfrunte de cu dimineaţă până în negura nopţii. Şi-atunci se descleştară şi fiecare se întoarse în mijlocul alor săi.

          Atunci Şarkan le spuse soţilor lui:

          — În viaţa mea nu am întâlnit asemenea luptător! Da ceea ce am găsit la el mai uluitor este obiceiul pe care îl are, ori de câte ori potrivnicul său rămâne descoperit, de a nu-l răni, ci numai de a-l atinge uşor, în locul descoperit, cu sâmceaua lăncii; şi nu mai pricep nimic din toată năzdrăvănia aceasta. Dar ar fi de râvnit să fie mulţi războinici de-ai noştri dăruiţi cu atare vitejie!

          Şi a doua zi se purcese iarăşi o luptă la fel, ci fără mai multă dobândă. Caci, într-a treia zi, iacătă ce se întâmplă: în dricul luptei, creştinul cel tânăr şi frumos îşi slobozi pe neaşteptate calul în goana mare şi îl opri deodată şi îl smuci nedibaci din hăţuri; atunci calul se ridică în două picioare, iar tânărul se descumpăni din şa şi se prăbuşi la pământ. Atunci Şarkan sări jos de pe calul său şi, cu paloşul ridicat, se năpusti asupra potrivnicului, şi vru să-l spintece. Dar creştinul cel frumos strigă:

          — Oare aşa se poartă vitejii? Sau în acest fel porunceşte galanteria să te porţi cu femeile?

          La vorbele acestea, Şarkan, uluit, se uită cu luare-aminte la oşteanul cei tânăr şi, cercetându-l bine, cunoscu că e domniţa Abriza. Întrucât era chiar domniţa Abriza, cea cu care i se întâmplase, la mănăstire, ceea ce i se întâmplase!

          Atunci Şarkan îşi aruncă paloşul cât colo, şi se temeni dinaintea fetei şi sărută pământul dintre mâinile ei şi îi spuse:

          — Da pentru ce oare, o, domniţă, toate astea?

          Ea îi spuse:

          — Am vrut să te încerc eu însămi pe un câmp de bătălie, şi să văd măsura dârziei şi a vredniciei tale! Şi află că toţi oştenii mei, cei o sută care i-au înfruntat pe ai tăi, sunt fete, şi fecioare, şi ale mele. Iar cât despre mine, de n-ar fi fost calul, care s-a ridicat în două picioare, ai cam fi văzut tu şi alte lucruri, o, Şarkane!

          Iar Şarkan zâmbi a râde şi răspunse:

          — Slavă lui Allah, cel carele ne-a adunat iarăşi la un loc, o, domniţă Abriza, o, domniţă a vremurilor!

          Iar domniţa numaidecât le dădu soaţelor ei porunca de plecare şi îi înturnă lui Şarkan cei douăzeci de prinşi, unul câte unul. Şi toţi veniră să îngenuncheze dinaintea ei şi sărutară pământul dintre mâinile sale. Iar Şarkan se întoarse spre copilele cele mândre şi le spuse:

          — Sultanii s-ar socoti norociţi de-ar putea să se sprijine pe o ceată de voinici precum sunteţi voi!

          Pe urmă se ridicară taberele, şi cei două sute de călăreţi luară laolaltă drumul Bagdadului şi merseră astfel şase zile întregi, la capătul cărora văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din cetatea Păcii.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi una noapte spuse:

          Văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din Cetatea Păcii. Atunci Şarkan o rugă pe domniţa Abriza şi pe tovarăşele sale să-şi scoată armurile de luptă şi să le schimbe cu haine adevărate de femei grecoaice. Iar ele aşa făcură. Pe urmă Şarkan trimise la Bagdad câţiva dintre tovarăşii lui să i-o ia înainte şi să-l vestească pe părintele său Omar Al-Neman despre el şi despre domniţa Abriza, ca să se trimită în întâmpinarea lor un alai falnic. Pe urmă, în seara aceea, descălecară şi întinseră corurile şi dormiră până dimineaţa.

          Şi-apoi, de cum se lumină de ziuă, emirul Şarkan şi călăraşii lui, domniţa Abriza şi oştencele ei încălecară iarăşi pe bidiviii lor şi luară calea spre cetate. Şi iacătă că ieşi din cetate, venindu-le în întâmpinare, vizirul cel mare Dandan cu o ceată de o mie de călăreţi; şi se duse la fetişcană şi la Şarkan şi sărută pământul dintre mâinile lor; pe urmă toţi laolaltă păşiră în cetate.

          Şi Şarkan mai întâi sui la sarai ca să-l vadă pe părintele său sultanul Omar Al-Neman. Şi sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îi ceru veşti. Şi Şarkan îi istorisi toată povestea cu tânăra Abriza, fiica domnului Hardobiu de la Chezareea, şi viclenia domnului de la Constantinia, şi ciuda lui din pricina Safiei cadâna, care nu era alta decât chiar fiica lui Afridun; şi îi istorisi despre găzduirea şi despre sfaturile cele bune ale Abrizei, şi despre toate harurile ei de vitejie şi de frumuseţe.

          Când auzi vorbele acestea de la urmă, sultanul Omar Al-Neman fu cuprins de un gând mare de-a o vedea pe copila cea minunată, şi toată făptura i se aprinse de amănuntele auzite. Şi cugetă în sineşi la desfătările de-a simţi în culcuşul său vânjoşia şi mlădioşia fără de cusur ale unui trup de fată călit astfel, şi neprihănită de vreun bărbat, şi atâta de iubită de tovarăşele ei oştence. Şi nu-i părură de rând nici chiar soaţele ei, a căror înfăţişare, sub hainele de luptă, era ca de băieţi cu obraji fragezi şi neprihăniţi de păr şi de barbă. Că sultanul Omar Al-Neman era un ghiuj straşnic, cu vinele mai oţelite decât ale flăcăilor. Şi n-avea pic de spaimă de luptele bărbăţeniei, şi ieşea pururea biruitor din braţele femeilor celor mai pojarnice.

          Iar cum Şarkan nici cu gândul nu gândea că tătâne-său ar avea vreun dor asupra tinerei domniţe, zori să se ducă după ea şi veni să i-o înfăţişeze. Iar sultanul şedea în jeţul său şi se descotorosise de toţi musaipii şi de toate roabele lui, afară numai de hadâmbi. Iar tânăra Abriza ajunse până la el şi sărută pământul dintre mâinile lui, şi îi ţinu o rostire de o curăţie şi de o eleganţă desfătătoare. Încât sultanul Omar Al-Neman fu până peste măsură de minunat şi îi mulţumi şi o proslăvi pentru tot ceea ce făcuse cu fiul său, beizade Şarkan, şi o pofti să şadă. Iar Abriza, atunci, şezu jos şi îşi scoase vălul cel mic care îi acoperea chipul, şi fu ca o luare a vederilor! Şi sultanul Omar Al-Neman era mai să-şi piardă minţile! Şi pe dată porunci să se dea, chiar în sarai, pentru ea şi pentru soaţele ei, cele mai bogate dintre iatacurile de fală, şi îi hotărî o simbrie vrednică de cinul ei. Şi numai atunci o întrebă în privinţa celor trei geme scumpe pline de puteri.

          Atunci Abriza îi spuse:

          — Acele trei geme albe, o, doamne al vremurilor, le am la mine şi nu mă despart de ele niciodată. Şi am să ţi le arăt!

          Şi porunci să i se aducă o lădiţă, şi o deschise, şi scoase din ea o cutie căreia îi săltă capacul, şi scoase din cutie un sipeţel de aur bătut, pe care îl deschise. Şi atunci se iviră, sclipitoare, cele trei geme năstrăpate, luminoase, şi dalbe, şi rotunde. Şi Abriza le luă şi le duse la buze una câte una, şi le întinse sultanului Omar Al-Neman ca peşcheş pentru găzduirea ce i-o dăruia. Şi ieşi.

          Iar sultanul Omar Al-Neman îşi simţi inima că se duce cu ea; şi, întrucât gemele se aflau acolo strălucind, porunci să vină fiul său Şarkan şi îi dădu una dintre ele în dar; iar Şarkan îl întrebă ce avea să facă cu celelalte două geme. Şi sultanul îi spuse:

          — Păi vreau să le dăruiesc, pe una surioarei tale, micuţa Nozhatu, iar pe cealaltă frăţiorului tău, Daul'makan.

          La vorbele acestea despre fratele său Daul'makan, de a cărui venire pe lume habar n-avea, Şarkan fu cuprins de o mohorală grea, întrucât el nu ştia decât de naşterea micuţei Nozhatu. Încât se întoarse către sultanul Omar Al-Neman, spunându-i:

          — O, tată, aşadar mai ai un fecior în afară de mine?

          El spuse:

          — Păi de bună seamă, în vârstă de şase ani, frate geamăn cu Nozhatu, şi amândoi născuţi de roaba mea Safia, fiica domnului de la Constantinia!

          Atunci Şarkan, buimăcit de atare ştire, nu se putu opri să nu-şi scuture hainele de ciudă şi de mânie, dar se înfrână numaidecât şi zise:

          — Fie ei amândoi sub binecuvântarea lui Allah Preaînaltul!

          Da tătâne-său băgase de seamă frământul lui şi ciuda, şi zise:

          — O, fiul meu, pentru ce te-a cuprins o stare ca aceasta? Au nu ştii că numai ţie ţi se cade moştenirea scaunului de domnie, la moartea mea? Şi nu ţi-am dăruit, ţie mai întâi, cea mai frumoasă dintre cele trei geme pline de minuni?

          Ci Şarkan nu se simţi în stare să răspundă şi, nevroind să-i întoarcă vorba ori să-l supere pe părintele său, ieşi, cu capul plecat, din sala domnească. Şi se îndreptă spre iatacul menit Abrizei; şi Abriza pe dată se ridică spre a-l primi, îi mulţumi dulce de ceea ce făcuse pentru ea şi îl rugă să şadă lângă ea. Pe urmă, cum îl vedea cu chipul mohorât şi mâhnit, îl iscodi cu duioşie; iar Şarkan îi istorisi pricina supărării lui şi adăugă:

          — Da ceea ce mă apasă mai tare, o, Abriza, este că, până la urmă, am băgat de seamă la părintele meu nişte gânduri neîndoielnice în privinţa ta, şi i-am văzut ochii străfulgeraţi de jindul de a te avea. Tu ce zici de asta?

          Ea răspunse:

          — Poţi să-ţi linişteşti sufletul, o, Şarkane, întrucât tatăl tău nu are să mă aibă decât moartă! Oare cele trei sute şaizeci de neveste şi celelalte încă nu mai pot să-i ajungă, de râvneşte la fecioria mea, care hotărât că nu este făcută pentru colţii lui? Aşa că fii pe pace, o, Şarkane, şi alungă-ţi grijile!

          Pe urmă porunci să se aducă de mâncat şi de băut; şi amândoi mâncară şi băură, iar Şarkan, tot cu sufletul pierit, se întoarse în iatacul lui să se culce, în noaptea aceea. Aşa cu Şarkan!

          Dar cât despre sultanul Omar Al-Neman, odată Şarkan ieşit, se duse s-o caute pe cadâna Safia, în iatacul ei; şi ţinea în mână cele două geme nestemate, atârnate fiecare de câte un lanţ de aur Şi, când îl văzu că intră, Safia se ridică pe cele două picioare ale ei şi nu şezu jos decât după ce sultanul şezu el mai întâi. Şi atunci veniră la el cei doi copii, fetiţa Nozhatu şi micuţul Daul'makan Şi sultanul îi sărută şi le atârnă de gât, la fiecare, câte una dintre gemele nestemate. Şi cei doi copii fură bucuroşi foarte; iar mama lor îi ură sultanului belşug şi fericire.

          Atunci sultanul îi spuse:

          — O, Safia, tu eşti fiica domnului Afridun de la Constantinia şi nu mi-ai spus niciodată nimic! Pentru ce mi-ai tăinuit faptul şi m-ai împiedicat, astfel, să am faţă de tine cinstirile datorate stepenei tale şi să te ridic în preţuire şi în bunăstare?

          Iar Safia îi spuse:

          — O, mărinimoase sultane, dar ce aş putea să-mi doresc mai mult? Tu m-ai şi copleşit cu darurile şi cu hatârurile tale, şi m-ai făcut mamă a doi copii frumoşi ca nişte lune!

          Atunci sultanul Omar Al-Neman fu fermecat foarte de răspunsul acesta pe care îl găsi desfătător şi plin de pricepere şi de isteciune, de curtoazie şi de gingăşie. Şi porunci să i se dea Safiei un sarai şi mai frumos decât cel dintâi, şi îi spori straşnic simbria casei şi cheltuielile de trai. Pe urmă se întoarse în saraiul său spre a judeca, şi a căftăni, şi a mazili, cumu-i datina.

          Dar rămânea tot cu mintea şi cu inima zbuciumate rău din pricina tinerei domniţe Abriza. Încât îşi petrecea la ea toate nopţile, tăifăsuind cu fata şi strecurându-i tâlcuri. Dar Abriza, de fiecare dată, drept orice răspuns îi spunea:

          — O, doamne al emilor, chiar că nu mă încearcă nici un pic de dorinţă faţă de bărbaţi!

          Dar asta nu făcea decât să-l zădărască şi să-l zbuciume mai tare, şi, până la urmă, ajunse zaif. Şi iacătă că atunci porunci să vină vizirul său Dandan şi îi dezvălui toată patima pe care o avea în inimă pentru minunata Abriza, precum şi nimicul de dobândă căpătată şi deznădejdea lui de a ajunge vreodată să se bucure de ea.

          După ce ascultă vorbele acestea, vizirul îi spuse sultanului:

          — Iacătă. La căderea nopţii, să ai grijă să iei cu tine o bucată de banj şi să te duci la Abriza şi să te apuci să bei cu ea oleacă, şi, în cupa de la urmă, să strecori bucata de banj; şi ea nici nu are să apuce să mai ajungă la pat când tu ai să fii stăpânul ei; şi vei putea atunci să faci cu ea tot ce ţi s-o părea potrivit spre a-ţi mulţumi dorul şi a-ţi potoli pojarul. Şi-aceasta-i socoata mea.

          Iar sultanul răspunse:

          — Chiar că sfatul tău este minunat şi numai el este de înfăptuit.

          Atunci se sculă şi se duse la unul din sipetele sale, pe care îl descuie, şi luă o bucată de banj safi, şi atâta de tare cât numai odoarea lui ar fi prăvălit în somn, de la un cap de an până la anul următor, chiar şi un elefant. Şi îşi puse la brâu bucata de banj şi aşteptă să vină noaptea. Atunci se duse la domniţa Abriza, care se ridică spre a-l primi, şi nu şezu jos decât odată ce se aşeză sultanul şi-i dădu îngăduinţa. Şi începu să tăifăsuiască şi îşi mărturisi pofta de a bea ceva; şi numaidecât domniţa porunci să se aducă băuturile şi toate cele de cuviinţă, precum: poame, migdale, alune, fistic şi celelalte; şi totul în cupe mari de aur şi de cleştar. Şi amândoi se apucară să bea şi să se îmbie, până ce beţia începu să se învârtoşească în capul domniţei. Ceea ce văzând, sultanul scoase din buzunar bucata de banj şi o ascunse între degete; pe urmă umplu un pocal şi îl bău până la jumătate şi, pe furiş, strecură în el bucata de banj, şi i-l întinse copilei şi îi zise:

          — O, mlădiţă de domn, ia pocalul şi bea licoarea aceasta a darului meu!

          Iar domniţa Abriza, neştiutoare, luă pocalul şi, râzând, îl bău. Îl bău, şi pe dată lumea se învârti dinaintea ochilor ei; şi nu mai avu decât răgazul de a se târî până la culcuşul ei, unde căzu pe spate, greu, cu mâinile întinse şi cu picioarele desfăcute. Şi două făclii mari erau aşezate una la căpătâiul iar cealaltă la picioarele patului.

          Atunci sultanul Omar Al-Neman veni la Abriza şi începu să-i deznoade băierile de mătase de la şalvarii cei largi, şi nu-i lăsă pe trup decât cămăşuţa cea subţire şi uşoară. Şi ridică poala cămăşii şi, dedesubt, se ivi, dintre coapse, luminată cu de-amănuntul de strălucirea făcliilor, o ispravă care îi răpi minţile şi judecata. Dar avu tărie să se stăpânească spre a-şi face vreme să-şi scoată şi el haina şi şalvarii. Şi atunci putu, slobod, să se lase dus până la capătul pojarului care îl ardea; şi se aruncă peste trupul de copilă, şi îl acoperi. Şi cine ar şti măsura a tot ceea ce se petrecu? Şi iacă-aşa pieri şi se şterse fecioria tinerei domniţe Abriza.

          Odată treaba isprăvită, sultanul Omar Al-Neman se ridică şi se duse în odaia de alături, s-o caute pe roaba cea mai dragă a Abrizei, credincioasa Boabă-de-Mărgean, şi să-i spună:

          — Dă fuga la stăpâna ta, care are trebuinţă de tine!

          Şi Boabă-de-Mărgean zori să intre la stăpână-sa şi o găsi întinsă pe spate şi răvăşită, şi cu cămaşa săltată, şi cu coapsele mânjite de sânge, şi cu chipul pălit de tot. Şi Boabă-de-Mărgean pricepu că avea trebuinţă grabnică de îngrijiri; şi numaidecât luă un peşchir cu care şterse cu gingăşie preacinstita poveste a stăpâne-sii; pe urmă luă alt peşchir cu care îi şterse încetişor pântecele şi coapsele; apoi o spălă pe ochi, pe mâini şi pe picioare; şi o stropi cu apă de trandafiri, şi o spălă pe buze şi pe gură cu apă de flori de portocal.

          Atunci domniţa Abriza strănută; pe urmă deschise ochii şi se săltă în capul oaselor. Şi o zări pe mult iubita ei Boabă-de-Mărgean şi îi zise:

          — O, Boabă-de-Mărgean, ce-am păţit? Spune-mi! Ia uite că mă simt ca leşinată.

          Şi Boabă-de-Mărgean nu putu decât să-i povestească starea în care o găsise, întinsă pe spate şi cu sângele curgându-i pe coapse. Şi Abriza înţelese atunci că sultanul Omar Al-Neman îşi potolise asupra-i poftele şi că mistuise în ea lucrul cel fără putinţă de îndreptat. Şi durerea şi mâhnirea ei fură atâta de amarnice, încât îi porunci Boabei-de-Mărgean să nu îngăduie nimănuia să intre în iatacul ei, şi o învăţă să-i spună sultanului Omar Al-Neman, când are să vină să ceară veşti despre ea: „Stăpâna mea este bolnavă şi nu poate să primească pe nimeni”.

          Încât, după ce află cum stă treaba, sultanul Omar Al-Neman începu să trimită în fiecare zi la Abriza robi încărcaţi cu tablale mari ticsite cu bucate de toate felurile, şi cu băuturi, şi cu oluri pline de poame şi de prăjituri, precum şi cu găvane de farfurii ticsite cu sorbeturi şi cu dulciuri. Dar ea rămase mai departe închisă în iatacul ei, până ce într-o zi băgă de seamă că pântecele-i creştea, că mijlocul i se îngroşa, şi că era neîndoielnic însărcinată. Atunci mâhnirea ei spori nemăsurat şi lumea se scoroji dinainte-i; şi nu mai vroi să audă nici vorbele de alinare ale Boabei-de-Mărgean; pe urmă îi spuse:

          — O, Boabă-de-Mărgean, eu singură m-am adus în starea aceasta, purtându-mă urât faţă de mine însămi, părăsindu-mi tatăl, şi mama, şi împărăţia mea! Şi iacătă că acuma mi-e scârbă şi de mine şi de viaţă, iar cutezanţa mi s-a topit şi puterea mi s-a dus! Odată cu fecioria, mi-am pierdut tăria toată, iar sarcina mă face neînstare să înfrunt până şi brânciul unui copil. Şi n-aş putea nici măcar să ţin frâiele calului, eu, Abriza, tânăra Abriza, plină cândva de pară şi de vânjoşie! Ce să fac de-acum înainte? Dacă am să nasc în saraiul acesta, am să ajung un lucru de râs pentru toate musulmanele care locuiesc aici şi care au să afle chipul cum mi-am pierdut fecioria. Iar dacă am să mă întorc la tatăl meu, cu ce ochi am să cutez să mă uit la el? Oh, cât de adevărate sunt vorbele poetului:

          Prietene, ia pururi bine-aminte:

          În vremurile de necaz, amare, N-ai să-ţi mai poţi afla nici un părinte, Nici ţară nu, nici casă primitoare!

          Atunci Boabă-de-Mărgean îi zise:

          — O, stăpâna mea, eu una sunt roaba ta şi stau întru totul la poruncile tale! Porunceşte!

          Ea răspunse:

          — Atunci, o, Boabă-de-Mărgean, ia bine aminte! Trebuie neabătut să fug din saraiul acesta, fără ca nimeni să bage de seamă, şi să mă întorc la tatăl meu şi la mama mea, orice-o fi: că, vezi tu, o, Boabă-de-Mărgean, când hoitul începe să duhnească, el cade în seama alor săi! Iar eu nu mai sunt decât un trup fără de viaţă. Apoi, împlinească-şi voia Allah!

          Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:

          — O, domniţă, ceea ce vrei să faci este cel mai bine!

          Pe urmă se apucă pe dată în taină de pregătirile de plecare. Caci trebuiră să găsească vreo împrejurare prielnică, da care se ivi în curând, şi aceasta fu plecarea sultanului la vânătoare şi plecarea lui Şarkan la hotarele împărăţiei unde avea de cercetat locurile întărite. Dar pe când ele îndurau zăboveala aceea, sorocul naşterii ajunse mai apropiat şi Abriza îi spuse Boabei-de-Mărgean:

          — Trebuie să plecăm chiar la noapte! Da ce să fac împotriva ursitei care m-a însemnat în frunte şi a scris că, în două sau trei zile, naşterea urmează să se petreacă! Caci plecăm oricum, întrucât orice este mai bine decât să nasc în saraiul acesta. Ţi se cere aşadar să găseşti un ins care să vrea să ne însoţească pe drumul nostru, că eu nu mai am putere să ridic nici arma cea mai uşoară.

          Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:

          — Pe Allah, o, stăpâna mea, nu ştiu decât numai un ins în stare să ne însoţească şi să ne apere, este arapul cel mare Moroz, unul dintre arapii sultanului Omar Al-Neman; căci deseori l-am îndatorat şi deseori i-am dăruit răsplăţi; şi, pe deasupra, mi-a spus că odinioară a fost tâlhar şi hoţ de drumul mare. Şi, întrucât chiar el este străjer la poarta de la saraiul nostru, am să mă duc să-l caut şi am să-i dau aur şi am să-i spun că, atunci când vom ajunge în ţara noastră, avem să-i rostuim o nuntă frumoasă cu cea mai mândră grecoaică din Chezareea!

          Atunci Abriza spuse:

          — O, Boabă-de-Mărgean, tu să nu-i spui nimic, da să-l aduci aici la mine să vorbesc chiar eu cu el.

          Atunci Boabă-de-Mărgean ieşi şi se duse să-l caute pe arap şi îi spuse:

          — O, Moroz, iacătă că ziua norocului tău s-a ivit. Dar pentru aceasta nu vei avea să faci decât ceea ce are să-ţi spună stăpâna mea. Haide, dar!

          Şi îl luă de mână şi îl duse la domniţa Abriza.

          Când o văzu pe copilă, arapul Moroz veni dinaintea ei şi îi sărută mâinile. Dar domniţa simţi că inima ei îl izgonea, iar înfăţişarea lui îi făcea silă mare; şi gândi în sineşi: „Nevoia te duce unde nu ţi-e voia!” şi, în ciuda scârbei care o muncea, îi zise:

          — O, Moroz, te simţi tu în stare să ne vii în ajutor şi să ne ocroteşti de loviturile vremilor şi ale nenorocirilor noastre? Şi, dacă ţi-aş dezvălui taina mea, vei fi tu atâta de vrednic ca să n-o dai în vileag?

          Atunci arapul Moroz, care numai ce-o văzuse pe Abriza că şi simţise patima cum îi umple inima cu jar, spuse:

          — O, stăpână a mea, fac tot ce îmi vei porunci!

          Iar Abriza spuse:

          — Îţi cer, dacă-i aşa, să ne pregăteşti pe dată doi catâri pentru calabalâcuri, şi doi cai pentru noi, şi să ne ajuţi să ieşim de aici, pe mine şi pe această roabă a mea, Boabă-de-Mărgean. Şi îţi făgăduiesc că, de cum vom fi ajuns tustrei în ţara noastră, am să te însor cu cea mai frumoasă dintre grecoaice, cu aceea pe care ai s-o alegi tu. Şi avem să te încărcăm cu aur şi cu bogăţii. Şi, dacă vei vrea apoi să pleci din ţara noastră, te vom trimite în ţara ta încărcat de daruri şi de mile.

          La vorbele acestea, arapul Moroz se umflă până peste poate şi strigă:

          — O, stăpână a mea, am să vă slujesc pe amândouă cu amândoi ochii mei. Şi am să plec cu voi, hotărât! Şi mă duc îndată să vă pregătesc vitele şi tot ce trebuie!

          Pe urmă ieşi, gândind în sineşi: „Ce plean şi ce chilipir! Hotărât, am să mă bucur şi am să mă desfăt de nurii acestor două lune! Şi, dacă vreuna dintre ele nu are să mă vrea, am s-o omor! Şi am să le fur toate bunurile!” Şi, bine hotărât pentru făptuire, făcu toate pregătirile de trebuinţă; şi tustrei putură să iasă fără a fi băgaţi de seamă, şi în pofida stării domniţei Abriza.

          Şi domniţa Abriza, care era muncită de durerile facerii, fu nevoită, din cea de a patra zi, să se oprească din drum. Neputând să îndure mai mult, îi spuse arapului:

          — O, Moroz, ajută-mă să cobor de pe cal, căci durerile au ajuns de neîndurat, şi acesta-i sfârşitul!

          Şi îi spuse Boabei-de-Mărgean:

          — O, Boabă-de-Mărgean, coboară şi tu de pe cal, şi vino să te aşezi deasupra mea spre a mă ajuta să nasc!

          Da, odată tustrei coborâţi de pe cal, arapul Moroz, la vederea nurilor domniţei, fu cuprins de o stare de jinduri până peste măsură, şi mohorala-i se cumpli amarnic săltându-i rantia. Atunci nu se mai putu stăpâni şi, fâlfâindu-şi obrăznicia, se duse lângă domniţa care era să leşine de mânie şi de scârbă, şi îi spuse:

          — O, stăpână a mea, lasă-mă, rogu-te, să te iau!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână urmarea povestirii pe a doua zi.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi doua noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hâdul de arap Moroz i-a spus domniţei:

          — O, stăpână a mea, rogu-te, lasă-mă să te iau!

          Atunci domniţa Abriza spuse:

          — O, arapule, plod de arăpoaică, o, fecior de robi! cutezi tu să te despoi aşa dinaintea ochilor mei? Ce ocară mi-e dată, să mă aflu acuma fără de apărare în mâinile celui mai de pe urmă dintre robii arapi! Mişelule! numai să-mi ajute Allah să mă izbăvesc de starea în care sunt şi să mă vindec de ceea ce mă face nevolnică, şi am să-ţi pedepsesc eu obrăznicia, cu chiar mâna mea! Decât să mă văd atinsă de tine, mai bine mă omor singură şi isprăvesc cu chinurile şi cu necazurile vieţii mele!

          Şi rosti stihurile acestea:

          O, lasă-mă, mişelule, mă lasă!

          M-am săturat de soarta-mi ticăloasă.

          Mai bine mor şi mă despart de toate, Decât să mă atingă mâini spurcate.

          De ce tot stărui? Nu ţi-am spus, tâlhare, Că-mi face silă neagra dezmăţare?

          Degeaba stai ca fiara, crunt la pândă, Holbându-ţi lăcomia prea flămândă.

          Să nu socoti c-ai să te-nfrupţi vreodată din ce râvneşte mintea-ţi tulburată, Poate doar după ce m-ai căsăpi cu paloş iemenit, felii-felii.

          Ia seama cine sunt, şi de ce preţ!

          Că nici măcar cei de vreun neam măreţ n-ar cuteza vreodată să mă-nfrunte!

          Dar tu, un rob plodit pe fieunde, Cum de cutezi, răsad de spurcăciuni, Să-nalţi spre mine ochii tăi nebuni?

          Când auzi stihurile, arapul Moroz fu cuprins de o furie mare, şi ochii i se înroşiră de mânie, şi chipu-i se schimonosi de ciudă, şi nările i se umflară, şi buzele-i groase i se pungiră, şi toată făptura-i se încrâncenă; şi prociti stihurile acestea:

          O, nu mă alunga, tu, ismenită privire ce ucizi întru ispită.

          De cruntu-ţi suflet – căsăpit sunt, bietul!

          Mi-e trupul frânt, şi ard încet cu-ncetul.

          De ochii tăi mi-e inima ca-n vrajă, Stâlpar mi-e chinul, iar tristeţea strajă!

          Ci de-ai acoperi întreg pământul cu străji ca să te apere de-a rândul, Tot aş răzbi să-mi tai printr-înşii cale până la apa strălucirii tale, Până la apa ta ca un izvor, Să-mi stâmpăr setea crâncenului dor.

          Auzind stihurile acestea, Abriza începu să plângă de mânie şi strigă:

          — Rob fără ruşine, o, târâtură de arap, tu socoti că toate femeile sunt la fel? Şi cutezi încă să-mi vorbeşti aşa?

          Atunci arapul Moroz, văzând că Abriza îl alungă cu hotărâre, nu mai putu să-şi înfrâne furia; şi se repezi la ea cu paloşul în mână; şi o înşfăcă de păr şi îşi petrecu paloşul prin trupul fetei. Şi de mâna acelui arap muri astfel domniţa Abriza.

          Atunci arapul Moroz zori să pună gabja pe măgarii încărcaţi cu bogăţiile şi cu bunurile Abrizei şi, îndemnându-i din urmă, se topi cu toată graba în munţi.

          Şi domniţa Abriza, dându-şi sufletul, născu un fiu în mâinile credincioasei Boabă-de-Mărgean care, în durerea ei, îşi punea ţărână pe cap şi îşi sfâşia hainele şi se zgâria pe obraji de ţâşnea sângele; şi ţipa:

          — O, stăpâna mea cea fără de noroc! tu, cea luptaşă, cea volnică, cum te sfârşeşti tu aşa, sub loviturile unui mişel de rob arap!

          Dar de-abia contenise Boabă-de-Mărgean să se jeluie, că şi văzu un nour de praf umplând văzduhul şi apropiindu-se iute; şi deodată se risipi, iar dedesubt se iviră nişte oşteni călăreţi, şi toţi îmbrăcaţi în felul ostaşilor de la Chezareea. Or, într-adevăr, era oastea domnului Hardobiu de la Chezareea, părintele Abrizei. Întrucât nişte zvonuri ajunseseră la domnul Hardobiu dându-i de ştire cum că Abriza fugise de la mănăstire, iar el îşi strânsese pe dată oştile, trecuse însuşi în fruntea lor şi pornise la drum asupra Bagdadului; şi într-astfel sosise la locul unde tocmai se săvârşise fiică-sa Abriza.

          La vederea trupului însângerat al copilei sale, Măria Sa sări jos de pe cal şi căzu fără de simţire, sărutând leşul întins; şi Boabă-de-Mărgean începu să plângă iarăşi, mai fierbinte, şi să se vaicăre. Pe urmă, când Măria Sa îşi veni în fire, îi istorisi toată povestea şi îi spuse:

          — Cel care a ucis-o pe copila ta este un arap dintre arapii sultanului Omar Al-Neman, sultanul acela plin de desfrânare, care a făcut ce-a făcut cu copila ta!

          Iar Hardobiu, la vorbele acestea, văzu lumea întreagă cum se înnegurează, şi hotărî o răzbunare amarnică. Da grăbi a porunci să fie adusă o năsălie pe care puse trupul fiică-sii, şi fu nevoit să facă mai întâi cale întoarsă la Chezareea pentru datorinţele îngropăciunii şi ale morţii.

          Când ajunse la Chezareea, domnul Hardobiu intră în palatul lui şi porunci să vină doică-sa, Muma-Prăpădurilor, şi îi spuse:

          — Doică, iacătă ce-au făcut musulmanii din copila mea! Sultanul i-a răpit fecioria, iar robul a vrut s-o pângărească şi a omorât-o! Şi din ea s-a născut pruncul pe care îl îngrijeşte Boabă-de-Mărgean. Or, mă jur pe Mesia să-mi răzbun copila şi să spăl ocara cu care m-a acoperit. Altminteri, mai bine mă omor cu chiar mâna mea!

          Şi începu să plângă cu lacrimi fierbinţi. Atunci Muma-Prăpădurilor îi spuse:

          — În ce priveşte răzbunarea, nu te îngriji, o, Măria Ta, de ea! că eu însămi am să-l fac pe musulman să-şi ispăşească fărădelegile. Întrucât am să-l ucid, şi pe el şi pe copiii lui, într-un chip încât să fac să dăinuiască pomenirea lui multă vreme, ca prilej de povestiri ce au să se istorisească în leaturile ce vor veni, în toate colţurile pământului. Dar trebuie să asculţi cu luare-aminte ceea ce am a-ţi spune şi ceea ce tu să îndeplineşti neabătut. Iacătă. Trebuie să porunceşti a se aduce în palatul tău cinci fete, cele mai frumoase din Chezareea, cu sânii cei mai frumoşi şi cu fecioria neatinsă. Şi trebuie să porunceşti a fi aduşi, totodată, învăţaţii cei mai mari şi cărturarii cei mai iscusiţi din părţile musulmane megieşe cu împărăţia ta. Şi să le dai poruncă acelor învăţaţi musulmani să le crească pe fete după tipicul lor musulman. Şi să le înveţe credinţa musulmană, istoria arăbească, hronicele califilor şi toate faptele sultanilor; pe deasupra, să le înveţe iscusinţa de a se purta în lume, bunele maniere, felul cum se vorbeşte cu sultanii, felul cum li se ţine tovărăşie şi cum li se dă să bea, stihurile cele mai frumoase şi chipul cel mai iscusit de a le povesti, chipul cum se ticluiesc poeziile şi taifasurile, precum şi meşteria cântecelor. Şi trebuie învăţătura să fie deplină, chiar şi cu primejdia de a zăbovi zece ani; întrucât ni se cade să avem răbdare şi să luăm seama că arabii din pustie spun: „Răzbunarea încă se mai poate înfăptui chiar şi după patruzeci de ani”. Că răzbunarea pe care o precuget nu se poate făptui decât cu această învăţătură desăvârşită a fetişcanelor; şi, ca să te dumiresc, am să-ţi spun că sultanul acela are o slăbiciune mare faţă de împreunarea cu toate roabele şi are trei sute şaizeci de asemenea roabe, afară de cele o sută de însoţitoare lăsate de răposata noastră domniţă şi afară de peşcheşurile de femei care îi vin ca haraci din toate părţile. Aşa că am să-l fac să piară de chiar meteahna lui.

          La vorbele acestea, Hardobiu se învoioşi de o voioşie mare, şi o sărută pe frunte pe Muma-Prăpădurilor, şi trimise îndată să fie căutaţi învăţaţii musulmani şi fetişcanele cu sâni rotunzi şi cu fecioria nevătămată.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi treia noapte spuse:

          — Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Hardobiu trimise îndată după învăţaţii musulmani şi după fetişcanele cu sâni rotunzi şi cu fecioria nevătămată. Şi îi copleşi pe învăţaţi cu filotimiile şi cu darurile, şi îi primi cu milosârdie mare; pe urmă le încredinţă fetişcanele cele frumoase, alese tot una şi una, şi îi îndemnă să le dea acelor fetişcane dăscălirea musulmană cea mai îngrijită. Şi învăţaţii cărturari se supuseră şi făcură întocmai precum le poruncise Măria Sa. Şi-aşa cu Măria Sa domnul Hardobiu.

          Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, după ce se întoarse de la vânătoare şi intră în saraiul său şi află de fuga Abrizei şi de pierderea ei, se mohorî cu totul şi răcni:

          — Cum se face că o femeie poate să iasă din saraiul meu fără ca nimenea să ştie? Dacă împărăţia mea o fi păzită tot atâta de bine ca şi saraiul meu, asta chiar că ar fi pieirea noastră neabătută a tuturor! Da altă dată când m-oi mai duce la vânătoare am să ştiu eu prea bine cum pun să mi se păzească uşile!

          Pe când el glăsuia astfel, iacătă şi Şarkan se întorcea din războielile lui şi se înfăţişă dinaintea tătâne-său care îi dădu ştire de fuga Abrizei.

          Încât Şarkan, din ziua aceea, nu mai putu să îndure vederea saraiului părintelui său, mai cu seamă că micuţa Nozhatu şi micuţul Daul'makan erau prilejul grijilor celor mai alese ale sultanului. Şi se mohorî tot mai mult din zi în zi şi până într-atâta încât sultanul îi spuse:

          — Ce ai tu, o, fiul meu, de te-ai gălbejit la chip şi te-ai sfârşit la trup?

          Şi Şarkan îi spuse:

          — O, părinte al meu, iacătă că, din mai multe pricini, zăbovirea mea în saraiul acesta mi-a ajuns de neîndurat. Aşa că ţi-aş cere, ca pe un hatâr, să mă căftăneşti cârmuitor peste vreun serhat dintre cele serhaturi, unde să mă duc să mă îngrop pentru câte zile mi-au mai rămas!

          Pe urmă prociti aceste stihuri ale meşterului zicalelor:

          Acum, când port în suflet noian de vise moarte, Mi-ar fi cu mult mai bine să pot pleca departe, -

          Ca ochiu-mi să nu vadă, urechea-mi să n-audă nimic din ce-aminteşte iubirea mea pierdută.

          Atunci sultanul Omar Al-Neman pricepu temeiurile mâhnirii fiului său Şarkan şi începu să-l aline şi îi zise:

          — O, copilul meu, împlinească-ţi-se voia! Şi, întrucât locul cel mai de seamă în toată împărăţia mea este cetatea Damascului, iată că te căftănesc cârmuitor al Damascului, începând din ceasul de acum!

          Şi numaidecât porunci să vină calemgiii de la sarai şi toţi mai-marii împărăţiei şi îl căftăni pe Şarkan, de faţă cu ei, cârmuitor al daturilor Damascului. Iar hârtia cu căftănirea lui fu scrisă şi prăvilnicită atunci pe loc; şi pe dată se pregăti tot ce se cuvenea pentru plecare; iar Şarkan îşi luă rămas-bun de la tatăl său, şi de la mama sa, şi de la vizirul Dandan căruia îi lăsă cele mai de pe urmă îndemnuri ale sale. Apoi, după ce primi închinăciunile emirilor, şi ale vizirilor, şi ale navabilor, trecu în fruntea străjerilor săi şi nu conteni din drumeţit decât când ajunse la Damasc. Şi locuitorii îl primiră în zvon de tilinci şi de ţimbale, de trâmbiţe şi de goarne; şi împodobiră pentru el cetatea şi o luminară; şi ieşiră cu toţi în mare alai înaintea lui, rânduiţi în două şiruri bine vădite, unii ţinând scurt dreapta, iar ceilalţi ţinând scurt stânga. Şi iac-aşa cu Şarkan!

          Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, la un răstimp după plecarea lui Şarkan ca ocârmuitor al Damascului, fu căutat de învăţaţii pe care îi însărcinase cu grija şi cu dăscălirea celor doi copii ai săi, Nozhatu şi Daul'makan. Şi învăţaţii îi spuseră sultanului:

          — O, stăpâne al nostru, venim să te vestim că mlădiţele tale au isprăvit întru totul de învăţat şi de cercetat, şi ştiu pe deplin pravilele înţelepciunii, şi bunele maniere, şi poezia, şi chipul de a se purta în lume.

          La vestea aceasta, sultanul Omar Al-Neman se umflă de mulţumire şi de drag, şi le făcu nişte daruri împărăteşti cărturarilor. Şi văzu bine, într-adevăr, că mai cu seamă fiul său Daul'makan, ajuns acum la vârsta de paisprezece ani, se făcea din ce în ce mai cilibiu şi mai zarif şi se preschimba într-un flăcău voinic şi minunat, fiind totodată tare legat de datinele dreptei-credinţe şi de cucernicie, avea milă de cei săraci şi îi era mai dragă decât toate lucrurile de pe lume tovărăşia învăţaţilor şi a poeţilor, şi de asemenea, tovărăşia oamenilor meşteri la datine şi la Coran. Şi toţi locuitorii Bagdadului, bărbaţi şi femei, îl iubeau şi chemau asupra-i milele lui Allah.

          Or, veni o zi care era ziua de trecere prin Bagdad a hagiilor ce drumeţeau dinspre Irak spre a se duce la Mecca, să-şi împlinească datorinţele hagialâcului, ca în fiece an, şi apoi a merge la Medina să vadă mormântul Prorocului (asupra-i fie ruga şi pacea lui Allah!).

          Încât atunci când Daul'makan văzu sfântul alai, cucernicia lui se zădărî, şi flăcăul alergă să-l caute pe tătâne-său sultanul şi spuse:

          — Am venit la tine, o, părinte al meu, spre a-ţi cere îngăduinţa să mă duc şi eu în sfântul hagialâc.

          Dar sultanul Omar Al-Neman se strădui să-l dezmânte şi nu-i dădu îngăduinţă şi îi zise:

          — Eşti încă prea tânăr, fiul meu. Da la anul, de-o vrea Allah, am să mă duc eu însumi în hagialâc şi am să te iau cu mine, negreşit!

          Caci Daul'makan, care socotea acea făgăduinţă viitoare prea depărtată, alergă la soră-sa geamănă Nozhatu şi o găsi rânduindu-se să-şi facă rugăciunea. O lăsă aşadar să-şi isprăvească rugăciunea, pe urmă îi spuse:

          — O, Nozhatu, sunt mort de dorul de a mă duce în hagialâc şi de a vedea mormântul Profetului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) şi am cerut învoirea de la tatăl nostru, care nu mi-a dat-o. Or, gândul meu acuma este să iau ceva bani şi să plec pe ascuns în hagialâc, şi mai cu seamă fără a-l înştiinţa pe părintele nostru!

          Atunci Nozhatu, stârnită şi ea, strigă:

          — Pe Allah! te juruiesc să mă iei şi pe mine şi să nu mă laşi aici şi să nu mă lipseşti de a vedea mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) o, fratele meu!

          El îi spuse:

          — Bine! la căderea nopţii, să vii la mine. Şi mai ales ia seama să nu care cumva să vorbeşti ceva cu fie cine-o fi!

          Încât, la miezul nopţii, Nozhatu se sculă, se îmbrăcă în haine bărbăteşti, spre a se străvesti, haine pe care i le dăduse fratele ei, care era de statura şi de seama ei, luă cu ea bani şi ieşi, apucând-o drept spre poarta saraiului. Acolo îl găsi pe frate-său Daul'makan, care o aştepta cu două cămile. Atunci Daul'makan o ajută pe soră-sa să se suie pe una din cămilele îngenuncheate, şi încălecă şi el pe cea de a doua cămilă; şi vitele sculându-se şi pornind la drum, ajunseră, sub oblăduirea nopţii, în mijlocul hagiilor, şi se vârâră printre ei, fară ca să bage cineva de seamă venirea lor. Şi toată caravana de la Irak luă calea spre Mecca şi ieşi din Bagdad.

          Şi Allah le meni călătorie tihnită, încât în scurtă vreme ajunseră toţi în bună pace la sfânta Mecca.

          Acolo, Daul'makan şi Nozhatu fură până peste poate de bucuroşi când ajunseră pe muntele Arafat31 şi când îşi îndepliniră, după datină, sfintele datorinţe; şi mare le fu bucuria când făcură ocolul Kaabei.32

          Şi nu vroiră să se mulţumească numai cu Mecca, şi împinseră evlavia până a se duce şi la Medina să se închine şi la mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!).

          Atunci, întrucât întoarcerea hagiilor în ţara lor urma să se săvârşească, Daul'makan îi spuse soră-sii Nozhatu:

          — O, sora mea, tare aş vrea să văd şi cetatea cea sfântă a lui Abraham33, prietenul lui Allah, cea căreia evreii şi creştinii îi spun Ierusalim.

          Şi Nozhatu zise:

          — Şi eu tot aşa!

          Atunci, după ce se înţeleseră bine între ei în această privinţă, se prilejuiră de plecarea unei caravane mici spre a lua drumul către cetatea cea sfântă a lui Abraham.

          După o călătorie anevoioasă, ajunseră într-un sfârşit la Ierusalim; dar, pe drum, Daul'makan şi Nozhatu avură nişte scuturături de friguri; tânăra Nozhatu, după câteva zile, răzbi de se vindecă; ci Daul'makan rămase bolnav mai departe şi starea lui nu făcu decât să se înrăutăţească. Aşa că la Ierusalim luară cu chirie o odăiţă la un han, şi Daul'makan se întinse într-un colţ, pradă bolii; şi boala aceea se încâini într-un chip atâta de amarnic, încât Daul'makan ajunse de-şi pierdu cu totul simţirea şi intră în dârdorile aiurării. Iar Nozhatu cea bună nu-l lăsa singur o clipită, şi era tare îngrijorată şi tare necăjită, singură aşa într-o ţară străină, fără nimenea care s-o aline şi s-o ajute.

          Şi cum boala nu se risipea, şi dăinuia de o vreme destul de lungă, Nozhatu ajunse de isprăvi şi cei mai de pe urmă bănuţi şi nu mai avu nici barem o drahmă în mâinile ei. Atunci îl trimise la sukul de samsarlâcuri pe băiatul care îi slujea pe călătorii de la han, după ce îi înmânase chiar una dintre hainele ei ca s-o vândă şi să-i aducă ceva bănuţi. Şi băiatul de la han aşa făcu.

          Iar Nozhatu urmă mai departe în felul acesta şi vându în fiecare zi câte unul dintre lucrurile ei, spre a-şi îngriji fratele, până ce isprăvi pe deplin tot ce avea. Şi nu-i mai rămaseră, drept toată averea, decât hainele cele vechi cu care era îmbrăcată şi preşul cel vechi şi ferfeniţit ce le slujea de culcuş ei şi fratelui ei. Atunci, dacă se văzu în goliciunea aceea, biata Nozhatu se puse pe plânsete în tăcere.

          Dar chiar în seara aceea, Daul'makan, din voia lui Allah, îşi veni în cuget şi se simţi oleacă mai bine şi, înturnându-se spre soră-sa, îi zise:

          — O, Nozhatu, iacătă că simt puterile că mi se întorc, şi am o poftă straşnică să mănânc nişte frigărui de carne de berbec.

          Şi Nozhatu îi spuse:

          — Pe Allah, o, fratele meu, cum să fac să cumpăr carnea? Nu pot a mă hotărî să mă duc să cer de pomană pe la oamenii miloşi! Da fii liniştit, de mâine am să mă duc la vreun bogătan de vază şi am să mă năimesc la el ca slujnică. Şi, în felul acesta, am să pot să câştig cele de trebuinţă. Şi în toate astea nu este decât numai un lucru care mă apasă, anume de a fi nevoită să te las singur peste zi. Da ce să fac? Nu este tărie şi putere decât întru Allah Preaînaltul, o, fratele meu! şi numai el poate să ne facă a ne întoarce în ţara noastră!

          Şi Nozhatu, cu vorbele acestea, nu se putu opri să nu izbucnească în suspine.

          Aşa că a doua zi, de cu zori, Nozhatu se sculă şi îşi acoperi capul cu o bucată veche din mantia de păr de cămilă pe care le-o dăruise un cămilar de treabă, vecinul lor de la han, şi îl sărută pe frate-său pe creştet, şi îşi aruncă mâinile în jurul gâtului lui, plângând, şi ieşi scăldată în lacrimi din han, fără a şti anume încotro să se îndrepte.

          Şi ziua toată Daul'makan aşteptă întoarcerea soră-sii; şi noaptea veni, şi Nozhatu nu se întoarse. Şi o aşteptă noaptea toată, fără a închide un ochi, şi Nozhatu nu mai veni; pe urmă, a doua zi, şi noaptea următoare, tot aşa. Atunci Daul'makan fu cuprins de o spaimă mare pentru soră-sa, şi inima-i începu să tremure; şi pe deasupra mai şezuse şi două zile fără să fi luat nimic în gură. Se târî atunci anevoie până la uşa odăiţei şi de acolo începu să-l cheme pe băiatul de la han, care într-un sfârşit îl auzi, şi Daul'makan îl rugă să-l ajute să ajungă până în suk. Atunci băiatul îl luă pe umerii săi şi îl cără la suk şi îl rezemă de uşa închisă a unei prăvălii părăginite, şi plecă.

          Atunci toţi trecătorii şi negustorii din suk se grămădiră împrejurul lui şi, văzându-l în starea aceea de slăbiciune şi de sfârşeală, începură să se jeluiască asupra lui şi să-l căineze. Şi Daul'makan, neavând putere să vorbească, le făcu semn că-i este foame. Atunci grăbiră să strângă ceva bani pentru el, într-un blid de aramă, de pe la negustorii din suk, şi îi cumpărară pe dată de mâncare. Şi, întrucât se strânseseră ca la vreo treizeci de drahme, chibzuiră ce ar fi mai bine de făcut, în folosul bolnavului. Atunci un bătrân cumsecade din suk spuse:

          — Cel mai bine este să luăm cu chirie o cămilă pentru acest tânăr amărât şi să-l mânăm la Damasc, spre a fi dus la bolniţa hărăzită bolnavilor, din mila califului. Că aici de bună seamă că are să moară lăsat aşa, singur, în drum.

          Atunci toată lumea fu într-un glas; da, întrucât se şi făcuse noapte, amânară treaba pe a doua zi, şi puseră lângă Daul'makan, la îndemâna lui, un ulcior cu apă şi nişte bucate; şi, când porţile sukului fură închise, plecară fiecare pe la casele lor, căinând întruna soarta tânărului bolnav. Daul'makan îşi petrecu noaptea toată fără a putea închide un ochi, atâta era de îngrijorat de soarta suroră-sii Nozhatu; şi de-abia putu să mănânce şi să bea, atâta era de istovit şi de topit.

          Aşa că a doua zi oamenii cei cumsecade din suk luară cu chirie o cămilă şi îi spuseră cămilarului:

          — O, cămilarule, ia-l pe bolnavul acesta pe cămila ta şi cară-l la Damasc spre a-l duce la bolniţă, unde s-ar putea vindeca.

          Şi cămilarul răspunse:

          — Pe capul meu, o, domniile voastre!

          Caci, în sineşi, mişelul îşi zise: „Cum să car de la Ierusalim la Damasc un om care stă să moară?” Pe urmă îşi îndemnă cămila să îngenuncheze, aşeză bolnavul pe ea şi, acoperit de binecuvântările oamenilor din suk, îi grăi cămilei trăgând-o de căpăstru, iar cămila se ridică şi porni la drum. Dar de-abia străbătuse câteva uliţe că se şi opri; şi, cum ajunse dinaintea porţii unui hammam, îl luă pe Daul'makan, care nu mai ştia de sine, îl aşternu pe grămada de lemne ce slujea la încălzirea hammamului, şi plecă în grabă mare.

          Încât atunci când slujitorul care făcea focul la hammam veni în zori spre a se apuca de munca sa, găsi dinaintea porţii acel trup întins pe spate, ca şi neînsufleţit, şi îşi zise în sineşi: „Cine o fi putut să arunce aşa mortul acesta dinaintea hammamului, în loc să-l îngroape?” Şi, cum se pregătea să târască hoitul departe de poartă, Daul'makan făcu o mişcare. Atunci hammamgiul strigă:

          — Acolea nu e un mort, ci-i neîndoielnic vreun mâncător de haşiş, care a venit să se prăbuşească azi-noapte pe grămada mea de lemne. Huo, beţivule, mâncătorule de haşiş!

          Pe urmă, întrucât se aplecase să-i strige ocăreala în ochi, văzu că era un tinerel care nu avea încă nici păr pe obraji şi care din toată înfăţişarea lui vădea o mare evghenie şi o frumuseţe mare, în ciuda pricăjelii sale şi a prăpădelilor boalei. Atunci, o milă mare i se făcu hammamgiului, care strigă:

          — Nu este tărie şi putere decât întru Allah! Iacătă că îl osândeam fără de temei pe un biet tinerel, străin şi bolnav, pe când Profetul nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) atâta ne-a povăţuit a ne păzi de osândirea pripită şi a fi miloşi şi bine-primitori faţă de străini, mai cu seamă faţă de străinii bolnavi!

          Şi hammamgiul, fără a şovăi o clipită, îl luă pe tânăr în spinare şi se întoarse acasă şi intră la soţia sa şi i-l puse în braţe, dându-i-l în seamă să-l îngrijească. Atunci nevasta hammamgiului aşternu pe jos o pătură, puse peste pătură o pernă nouă-nouţă şi curată, şi îl culcă uşurel pe oaspetele bolnav. Pe urmă fugi să aprindă focul la bucătărie, încălzi apă, şi se întoarse să spele mâinile, picioarele şi faţa tânărului. La rându-i, hammamgiul se duse la suk să cumpere apă de trandafiri şi zahăr; şi se întoarse iute să-i stropească, cu apa de trandafiri, obrajii tânărului, şi îi aduse să bea nişte sorbet de zahăr cu apă de trandafiri.

          Pe urmă scoase din lada cea mare o cămaşă curată, înmiresmată cu flori de iasomie, şi i-o trase chiar el pe trup. Îngrijirile acestea abia se isprăviră, că Daul'makan şi simţi numaidecât o prospeţeală cum intră în el şi cum îl înviorează ca o adiere desfătată…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi patra noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Daul'makan simţi numaidecât o prospeţeală cum intră în el şi cum îl înviorează ca o adiere desfătătoare, şi putu să ridice un pic capul şi să se sprijine pe perne. La priveliştea aceea, hammamgiul fu cuprins de bucurie şi strigă:

          — Slavă lui Allah pentru întoarcerea sănătăţii! O, Doamne, cer de la mila ta cea fără de sfârşit să dai vindecare băiatului acesta prin mijlocirea mea!

          Şi vreme de încă trei zile, hammamgiul nu conteni să se roage pentru tămăduirea lui şi să-i dea să bea licori răcoritoare şi apă de trandafiri, şi să-l înconjure cu îngrijirile cele mai alese. Atunci puterile începură să curgă încetul cu încetul prin trupul său; şi putu într-un sfârşit să deschidă ochii la lumină şi să înceapă a răsufla în voie. Şi taman la ceasul când se simţea mai bine, hammamgiul intră şi îl găsi şezând în tihnă, cu un chip înviorat; şi îi zise:

          — Cum îţi mai este acuma, fiul meu?

          Şi Daul'makan răspunse:

          — Mă simt bine sănătos şi înzdrăvenit.

          Atunci hammamgiul mulţumi lui Allah şi alergă în suk să cumpere zece pui, cei mai frumoşi din suk, şi se întoarse şi-i dădu neveste-sii şi-i spuse:

          — O, fiică a moşului meu, iacătă zece pui pe care ţi-i aduc. Să tai câte doi în fiecare zi, unul dimineaţa şi unul seara, şi să îi dai.

          Şi numaidecât nevasta hammamgiului se duse să taie un pui şi îl puse la fiert; pe urmă i-l aduse şi i-l dădu să-l mănânce şi îl îndemnă să bea zeama. Pe urmă, după ce el sfârşi, femeia îi aduse apă caldă ca să se spele pe mâini. Atunci el se tolăni în tihnă, sprijinindu-se pe perne, şi îndată nevasta hammamgiului îl acoperi bine ca să nu răcească. Şi dormi aşa până pe la chindie. Atunci nevasta hammamgiului se duse şi puse la fiert cel de al doilea pui, şi i-l aduse, după ce îl îmbucătăţise frumos, şi îi zise:

          — Mănâncă, o, copilul meu! Şi să-ţi fie de bine şi să-ţi dea sănătate!

          Şi, pe când el mânca, hammamgiul intră şi văzu că nevastă-sa îi urma întocmai vorbele; şi şezu jos la căpătâiul băiatului şi îl întrebă:

          — Cum îţi mai este, o, copilul meu?

          El răspunse:

          — Mulţumită lui Allah, sunt în putere şi bine sănătos. Şi Allah să te răsplătească din milele sale!

          Iar hammamgiul, la vorbele acestea, fu cuprins de o mare bucurie; şi se duse la suk şi aduse de acolo sorbet de micşunele şi apă de trandafiri; şi îi dădu să bea.

          Or, hammamgiul nu câştiga în totului tot decât cinci drahme pe zi la hammam; iar din acele cinci drahme cheltuia două cu Daul'makan pentru cumpărat de pui, de zahăr, de apă de trandafiri şi de sorbet de micşunele. Şi urmă a cheltui aşa mai departe vreme de încă o lună, după care puterile se întoarseră pe deplin în Daul'makan şi orice urmă de boală pieri. Atunci hammamgiul şi nevastă-sa tare se mai bucurară, iar hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:

          — Fiul meu, vrei acuma să vii cu mine la hammam ca să faci o scaldă care îţi va fi izbăvitoare, după atâta vreme?

          Şi Daul'makan spuse:

          — Păi de bună seamă!

          Atunci hammamgiul se duse la suk şi se întoarse cu un asinar şi cu un asin, şi îl sui pe Daul'makan pe măgar şi, tot lungul drumului până la hammam, merse pe lângă el sprijinindu-l cu multă grijă şi luare-aminte. Şi îl pofti să intre la hammam şi, în vreme ce Daul'makan se dezbrăca, hammamgiul se duse la suk să cumpere toate lucrurile trebuitoare scăldatului şi se întoarse la hammam şi spuse:

          — În numele lui Allah! am să încep.

          Şi se apucă să frământe trupul lui Daul'makan, începând de la picioare. Şi, pe când îl spăla astfel, băieşul de la hammam intră şi rămase năuc cu totul când văzu pe hammamgiul de la cazane că îndeplineşte slujba de băieş; şi îşi cerea întruna iertăciune faţă de cazangiu pentru zăbava cu care venise în odaia de îmbăiere; dar hammamgiul cel de treabă spuse:

          — Chiar că sunt bucuros, prietene, să te îndatorez şi totodată să-l slujesc pe acest tânăr care este oaspetele casei mele.

          Atunci băieşul trimise după bărbier şi după despărător, care se apucară să-l bărbierească şi să-l despăreze pe Daul'makan; şi apoi îl spălară cu apă multă. Atunci hammamgiul îl pofti să se suie pe podină şi îl îmbrăcă cu o cămaşă subţire şi cu o mantie de-a lui şi-i puse un turban tare drăgălaş; şi îl strânse peste mijloc cu un brâu frumos de lână colorată, şi îl aduse îndărăt acasă călare pe măgarul de mai înainte. Şi nevasta cazangiului taman pregătise totul spre a-i primi: casa fusese spălată de la un cap la altul, şi preşurile bine scuturate, şi păturile, şi pernele. Atunci hammamgiul îl pofti pe Daul'makan să se culce în voie şi îi aduse să bea un sorbet proaspăt de zahăr şi de apă de trandafiri, şi apoi îi dete să mănânce unul din puii pomeniţi, mărunţind chiar el bucăţile cele bune şi îndemnându-l să soarbă zeama, şi aşa până pe săturate. Atunci Daul'makan mulţumi lui Allah pentru milele lui şi pentru întoarcerea sănătăţii, şi îi spuse hammamgiului:

          — Oh, câte mulţumiri îţi datorez pentru tot ce ai făcut pentru mine!

          Şi hammamgiul spuse:

          — Lasă astea, fiul meu! Şi, dacă am un lucru acuma să-ţi cer, este să-mi spui într-un sfârşit de unde vii şi care îţi este numele. Întrucât nu mă mai îndoiesc, văzându-ţi chipul şi purtările, că eşti de viţă şi de stepenă înaltă.

          Atunci Daul'makan îi zise:

          — Spune-mi mai întâi cum şi unde m-ai găsit, şi apoi am să-ţi povestesc şi eu păţania mea.

          Atunci hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:

          — Cât despre mine, te-am găsit părăsit pe grămada de lemne de dinaintea porţii de la hammam, într-o dimineaţă când mă duceam la munca mea. Şi habar n-am cine te-a aruncat acolo; şi te-am strâns iac-aşa în casa mea, şi-asta e tot.

          La vorbele acestea, Daul'makan strigă:

          — Slavă Aceluia carele dă viaţa îndărăt până şi osemintelor celor fără de viaţă! Iar tu, taică, să ştii acuma că nu l-ai îndatorat pe un nerecunoscător; şi în curând, nădăjduiesc eu, ai să capeţi dovedirile. Dar ia spune-mi, în ce ţară mă aflu?

          Hammamgiul îi spuse:

          — Te afli în cetatea cea sfântă a Ierusalimului!

          Atunci Daul'makan simţi cu amar depărtarea în care se găsea şi cât era de despărţit de soră-sa Nozhatu; şi nu putu a se opri să nu plângă şi îi istorisi păţania sa hammamgiului, dar fără a-i dezvălui mărirea obârşiei sale; pe urmă prociti aceste stihuri:

          Pe umeri duc o mult prea grea povară, Şi nu mai pot s-o duc, şi mă sfârşesc.

          Mă rog de cea pe care – chin şi pară -

          O port în piept şi căreia-i slujesc, Mă rog cu glasul stins: „Stăpână, tu, Aşteaptă-o clipă doar, nu da plecarea!”

          Ci ea-mi răspunde: „Să aştept? Vai, nu!

          Eu nu cunosc ce-nseamnă aşteptarea.”

          Atunci hammamgiul îi spuse:

          — Nu mai plânge, copilul meu, ci dimpotrivă, mulţumeşte-i lui Allah pentru mântuirea şi vindecarea ta.

          Şi Daul'makan îl întrebă:

          — Câtă depărtare ne desparte de Damasc?

          Hammamgiul spuse:

          — Trebuie, de-aici, şase zile de drum.

          Daul'makan spuse:

          — Tare aş vrea să merg acolo!

          Ci hammamgiul răspunse:

          — O, tinere stăpâne al meu, cum aş putea să te las să pleci singur la Damasc, pe tine, un băiat atâta de tânăr? Mult mă tem pentru tine! Dacă, dar, stăruieşti a dori călătoria aceasta, am să te însoţesc chiar eu, şi am s-o înduplec şi pe soţia mea să meargă cu noi. Şi astfel avem să trăim toţi la Damasc, în ţara Şamului, cea cu ape şi cu poame atâta de slăvite de călători.

          Şi, întorcându-se către soţia sa, hammamgiul îi spuse:

          — O, fiică a moşului meu, vrei să ne însoţeşti în cetatea cea desfătată a Damascului, în ţara Şamului, ori mai degrabă vrei să rămâi aici şi să aştepţi întoarcerea mea? Că trebuie numaidecât să-l însoţesc pe oaspetele nostru până acolo, întrucât, pe Allah! mi-e tare anevoie să mă despart de el aici şi să-l las, atâta de copil, să se ducă singur pe drumuri străine într-o cetate cu nişte oameni, cică, tare plecaţi spre desfrâu şi zamparalâcuri.

          Atunci soţia hammamgiului strigă:

          — Păi de bună seamă că am să vă însoţesc.

          Şi hammamgiul fu ca vrăjit şi spuse:

          — Slavă lui Allah carele ne potriveşte aşa, o, fiică a moşului meu!

          Şi, pe clipă pe dată, hammamgiul se ridică şi strânse lucrurile şi bunurile din casă, şi preşuri, şi perne, şi cratiţe, şi căldări, şi piuliţe, şi tăvi, şi saltele, şi le duse la sukul de crainici de la mezat şi le vându la mezat. Şi dobândi pe toate cincizeci de drahme, pe care începu a le folosi, rostuind dintru-ntâi un măgar pentru călătorie…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi cincea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hammamgiul, rostuind un măgar, îl sui pe Daul'makan pe măgar, iar el şi soţia sa purceseră în urma măgarului, şi plecară din cetatea cea sfântă spre Damasc, şi nu se opriră din drumeţit până ce nu ajunseră în cetatea aceea. Şi sosiră acolo la căderea nopţii şi traseră să poposească la un han; iar hammamgiul zori să se ducă la suk să cumpere pentru tustrei de mâncat şi de băut.

          Şi starea aceasta necontenind, rămaseră aşa la han vreme de încă cinci zile, după care nevasta hammamgiului, vlăguită de ostenelile drumului, fu cuprinsă de nişte friguri de care în puţine zile muri. Şi nevasta hammamgiului se săvârşi întru îndurarea şi mila lui Allah.

          Încât Daul'makan se mâhni tare de moartea ei, că se deprinsese cu femeia aceea miloasă care îl slujea cu atâta dăruire; şi îşi puse straie de moarte în sufletul său; şi se înturnă spre bietul hammamgiu care era cufundat în durerea lui şi îi spuse:

          — Taică, nu te mai zbuciuma, că toţi urmăm acelaşi drum şi vom bate la aceeaşi poartă.

          Iar hammamgiul se înturnă spre Daul'makan şi îi spuse:

          — Allah să te răsplăteasă pentru mila ta, o, copilul meu! Şi deie el ca într-o zi să ni se schimbe necazurile în bucurii şi să alunge de la noi mâhnirea! încât la ce slujeşte să ne mohorâm mai mult, când totul este scris! Să ne ridicăm dară şi să străbatem oleacă această cetate a Damascului, pe care nu am avut încă răgazul s-o vedem, că vreau să te ştiu cu pieptul uşurat şi cu sufletul voios.

          Şi Daul'makan spuse:

          — Gândul tău îmi este poruncă!