Într-o bună zi, sultanul Omar Al-Neman, simţindu-şi pieptul apăsat de durerea lipsei voastre, ne chemase pe toţi împrejurul lui ca să încercăm a-l veseli, când văzurăm că intră o preacinstită, cu chipul pătruns de semnele sfinţeniei; şi avea cu ea cinci copile fecioare, cu sânii rotunzi, şi mândre ca nişte lune, şi atâta de desăvârşit de frumoase, într-adevăr, cât nici o limbă nu ar putea să le arate toate desăvârşirile; şi, cu toată frumuseţea lor, ştiau de-a mirările şi Coranul, şi cărţile de ştiinţă, şi spusele tuturor înţelepţilor musulmani. Şi preacinstita bătrână veni între mâinile sultanului şi sărută pământul cu supuşenie şi spuse: O, Măria Ta, iacătă că îţi aduc cinci odoare cum nu are nici un domn de pe pământ. Şi mă rog ţie să le cercetezi frumuseţea şi să le pui la încercare; întrucât frumuseţea nu i se vădeşte decât aceluia care o caută cu drag! La vorbele acelea, sultanul Omar Al-Neman rămase încântat până peste poate, iar vederea bătrânei îi stârni o tare mare preacinstire, iar vederea celor cinci copile îl bucură peste măsură. Şi le spuse fetişcanelor…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi noua noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că sultanul Omar Al-Neman le-a spus fetişcanelor:

          — O, copile gingaşe, dacă este adevărat că sunteţi aşa de pricepute la cunoaşterea lucrurilor celor desfătătoare din vremile trecute, atunci fiecare dintre voi să vină dinainte-ne la rându-i şi să-mi spună câteva cugetări cu care să mă pot dedulci!

          Atunci întâia copilă, care avea o privire sfioasă şi tare dulce, veni şi sărută pământul dintre mâinile sultanului şi grăi:

          Spusele copilei dintâi să ştii, o, doamne al vremilor, că nu ar fi viaţă fără de imboldul vieţii. Şi imboldul acesta a fost pus în om pentru ca omul să poată, cu ajutorul lui Allah, să fie stăpân pe sineşi şi să se prilejuiască de acesta ca să se apropie de Allah Ziditorul. Şi viaţa i-a fost dată omului pentru ca omul să poată să sporească în frumuseţe, răzbătând a se aşeza deasupra rătăcirilor. Iar domnitorii, care sunt cei mai dintâi dintre oameni, se cere să fie cei dintâi pe calea virtuţilor alese şi a lepădării de sine. Iar omul înţelept, cu mintea luminată, nu trebuie să se poarte, în orice împrejurare ar fi, şi mai cu seamă faţă de prietenii săi, decât cu dulceaţă, şi să nu judece decât cu bunăvoinţă. Şi trebuie să se ferească cu grijă de vrăjmaşii săi şi să-şi aleagă prietenii cu chibzuială; şi, odată ce şi i-a ales, nu se mai cade să facă a se strecura între ei şi el nici un fel de judecător, ci să ocârmuiască totul prin bunătate; întrucât, ori că şi-a ales prietenii dintre oamenii desprinşi de lumea aceasta şi dăruiţi sfinţeniei, şi atunci se cade ca el să-i asculte fără gânduri prepuielnice şi să ia aminte la judecata lor; ori că şi i-a ales dintre cei care sunt legaţi de bunurile de pe pământ, şi atunci se cere ca el să aibă grijă a nu-i păgubi vreodată în ghelirurile lor, nici a-i stânjeni în năravurile lor, nici a-i înfrunta în spusele lor; întrucât înfruntarea înstrăinează până şi dragostea tatălui şi a mamei, şi este fară rost; iar un prieten este un lucru tare preţios! Că prietenul nu este ca femeia de care poţi să te desparţi spre a o înlocui cu alta; iar rana făcută unui prieten nu se tămăduieşte niciodată, precum spune poetul:

          Inima de prieten e-un lucru gingaş foarte:

          Îţi cere grija toată şi veghile întregi!

          Rănită, n-o mai vindeci – cum nişte sticle sparte, Oricâtă trudă-ai pune, nu poţi să le mai legi!

          Îngăduieşte-mi acuma să-ţi procitesc câteva spuse de-ale înţelepţilor. Află, o, Măria Ta, că un cadiu, ca să facă o judecată cu adevărat dreaptă, trebuie să ceară să se facă dovada într-un chip de netăgăduit, şi să se poarte faţă de cele două părţi cu deplină nepărtinire, fără a dovedi mai multă cinstire faţă de culpeşul de neam decât faţă de culpeşul sărac; da mai cu seamă se cade ca el să caute să împace cele două părţi între ele, spre a face să domnească pururea buna-învoire între musulmani. Şi, cu deosebire atunci când se îndoieşte, se cere ca el să chibzuiască îndelung şi să-şi cumpănească de mai multe ori hotărârea, şi să zăbovească, dacă îndoiala stăruie. Căci dreptatea este cea dintâi dintre datorii, şi a te întoarce la dreptate, dacă ai fost nedrept, este cu mult mai înălţător decât a fi fost totdeauna drept, şi cu mult mai de preţ dinaintea Celui-Preaânalt. Şi nu trebuie să se uite niciodată că Allah-Preaânaltul a stătorit pe pământ judecătorii spre a judeca numai lucrurile cele ce se văd, şi şi-a păstrat sieşi judeţul celor ce nu se văd. Şi este de datoria cadiului să nu încerce niciodată să scoată mărturii de la un învinuit supunându-l la cazne ori la înfometare, întrucât acestea nu sunt nicidecum vrednice de musulmani. Şi-apoi Al-Zahri a spus: „Trei lucruri fac să se înjosească un cadiu: a vădi bunăvoinţă şi cinstire faţă de un culpeş suspus; a-i plăcea lauda; şi a se teme că îşi pierde cinul.” Iar califul Omar, mazilind într-o zi un cadiu, acela l-a întrebat: „Pentru ce m-ai mazilit?” El a răspuns: „Pentru că vorbele tale nu merg în pas cu faptele tale!” Iar marele Al-Iskandar Cel-CuDouă-Coarne i-a strâns într-o zi laolaltă pe cadiul, pe bucătarul şi pe calemgiul său; şi i-a spus cadiului: „Ţi-am încredinţat cea mai înaltă şi cea mai grea dintre puterile mele împărăteşti. Să ai, aşadar, suflet împărătesc!” Şi i-a spus bucătarului: „Ţi-am încredinţat grija de trupul meu, care de aci înainte atârnă de bucătăria ta. Să ştii, aşadar, să-l îngrijeşti cu un meşteşug fără de vătămătură!” Şi i-a spus calemgiului: „Iar ţie, o, frăţâne al calamului, ţi-am încredinţat întruchipările minţii mele. Te juruiesc să mă laşi neciuntit celor ce vin, prin mijlocirea scriiturii tale!”

          Şi copila, după ce spuse cugetările acestea, îşi trase iarăşi valul peste obraz şi se întoarse îndărăt între tovarăşele ei. Atunci păşi înainte cea de a doua fetişcană, care avea…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzecea noapte spuse:

          Vizirul Dandan urmă astfel:

          Atunci păşi înainte cea de a doua fetişcană, care avea o privire luminată şi o bărbie gingaşă şi despicată de o gropiţă, şi sărută de şapte ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, şi grăi:

          Spusele celei de a doua copile află, o, norocitule doamne, că Lokman cel înţelept62 i-a spus fiului său: „O, fiul meu, sunt trei lucruri care nu se pot pune la încercare decât în trei împrejurări: nu poţi să ştii că un om este cu adevărat bun decât atunci când este în dârdora mâniei; că un om este viteaz numai în dârdora bătăliei; şi că un om îţi este fârtate numai în dârdora nevoii!” Iar samavolnicul sau asupritorul este pedepsit şi îşi va ispăşi nedreptăţile, în pofida linguşelilor curtenilor lor; pe când asupritul, în pofida nedreptăţii, va fi izbăvit de orice pedeapsă. Şi să nu judeci oamenii niciodată după ceea ce spun, ci după ceea ce fac. Şi-apoi, chiar faptele însele nu preţuiesc decât prin imboldul care le-a stârnit; şi fiecare om va fi judecat după imboldurile şi nu după faptele însele. Mai află, o, Măria Ta, că lucrul cel mai minunat din noi este inima noastră. Iar un înţelept, când a fost întrebat într-o zi: „Care este cel mai rău om?” a răspuns: „Este acela care lasă dorinţa cea rea să-i cuprindă inima. Întrucât îşi pierde toată bărbăţia.” Şi precum spune poetul, de altminteri prea bine63:

          E bogăţie numai ceea ce-nchizi în piept.

          Da tare-i greu să afli drumul drept!

          Iar Prorocul nostru (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) a spus: „Adevăratul înţelept este acela care pune mai presus de lucrurile pieritoare pe cele fără de moarte.” Se povesteşte că schivnicul Sabet a plâns atâta de mult, încât ochii i s-au îmbolnăvit; atunci a fost chemat un hakim care i-a spus: „Nu pot să te lecuiesc decât dacă îmi făgăduieşti un lucru.” El răspunse: „Ce lucru?” Hakimul spuse: „De a înceta să plângi.” Şi schivnicul răspunse: „D-apoi la ce mi-ar mai sluji ochii, dacă nu aş mai plânge?”

          Ci, o, Măria Ta, află aşijdererea că fapta cea mai frumoasă este cea făcută fără de gândul câştigului. Se povesteşte, iacătă, că în Israel trăiau doi fraţi; unul dintre aceşti fraţi îi spuse într-o zi celuilalt: „Care este fapta cea mai înfricoşătoare pe care ai făcut-o vreodată?” El răspunse: „Este aceasta: cum treceam într-o zi pe lângă o poiată de găini, am întins mâna şi am înşfăcat o găină, şi, după ce am sugrumat-o, am aruncat-o îndărăt în poiată. Acesta este lucrul cel mai înfricoşător din viaţa mea. Dar tu, o, fratele meu, care-i fapta ta cea mai înfricoşătoare?” El răspunse: „Este de a-mi fi făcut ruga către Allah spre a-i cere un hatâr. Căci rugăciunea nu este frumoasă decât atunci când este o ridicare a sufletului către înălţimi.” Şi-apoi…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi una noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că cea de a doua copilă urmă astfel:

          Şi-apoi poetul spune minunat acestea în stihurile sale:

          Păcate două-s a le teme-n trăirea noastră pe pământ:

          A face rău vreunui semen şi-a face idol din Cel-Sfânt.64

          Pe urmă, cea de a doua copilă, după ce spuse vorbele acestea, se trase în mijlocul soaţelor sale. Atunci cea de a treia fetişcană, care îngemăna în ea desăvârşirile amândurora de dinaintea ei, veni între mâinile sultanului Omar Al-Neman şi spuse:

          Spusele celei de a treia copile eu, o, norocitule sultan, nu îţi voi spune decât puţine vorbe astăzi, întrucât sunt oleacă zaifa şi, de altminteri, înţelepţii ne povăţuiesc scurtenie în vorbele noastre.

          Află, dar, o, Măria Ta, că Safian a spus: „Dacă sufletul ar sălăşlui în inima omului, omul ar avea aripi şi ar zbura lesne la rai!”

          Şi tot Safian a spus: „Cu adevărat să ştiţi că numai faptul de a privi chipul cuiva bătut de urâciune este păcatul cel mai greu împotriva cugetului!”

          Şi, după ce spuse aceste două minunate rostiri, copila se trase îndărăt în mijlocul soaţelor sale. Atunci păşi înainte cea de a patra fetişcană, care avea nişte şolduri falnice, şi grăi:

          Spusele celei de a patra copile şi eu, o, norocitule sultan, sunt gata, iată, să-ţi spun cugetările care mi s-au izvodit din vieţile oamenilor drepţi. Se povesteşte că Başra cel Desculţ a spus: „Feriţi-vă cu grijă de lucrul cel mai înjositor!” Atunci cei care îl ascultau întrebară: „Şi care este lucrul cel mai înjositor?” El răspunse: „Este faptul de a sta îndelung în genunchi spre a-ţi face fală din rugăciune. Este făloşenia curioşiei.” Atunci unul dintre ei îl întrebă: „O, părinte al meu, învaţă-mă să cunosc adevărurile cele tainice şi tâlcul lucrurilor!” Şi Desculţul îi spuse: „O, fiul meu, lucrurile acelea nu sunt făcute pentru gloată. Şi nu putem a le pune la îndemâna gloatei. Căci de-abia dacă dintr-o sută de drepţi se află cinci care să fie curaţi ca argintul străcurat.”

          Iar şeicul Ibrahim povesteşte: „M-am întâlnit într-o zi cu un om sărac care tocmai pierduse un bănuţ de aramă. Atunci m-am dus la el şi i-am întins o drahmă de argint; ci omul n-a primit-o şi mi-a spus: „La ce mi-ar sluji tot argintul de pe pământ, mie, care nu râvnesc decât la fericirile fără de moarte?„„

          Se povesteşte aşijderea că sora Desculţului s-a dus într-o zi…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi doua noapte spuse:

          Se povesteşte aşijderea că sora Desculţului s-a dus într-o zi să-l caute pe imamul Ahmed ben-Hanbal65 să-i spună: „O, sfinte imame al credinţei, am venit ca să mă luminez. Luminează-mă! Eu am de obicei să stau trează noaptea pe terasa casei noastre, torcând lână la lumina făcliilor celor care trec pe drum. Iar ziua orânduiesc şi gătesc hrana casei. Spune-mi dacă îmi este îngăduit să mă folosesc astfel de o lumină care nu este bunul meu.” Atunci imamul o întrebă: „Cine eşti tu, o, femeie?” Ea spuse: „Sunt sora lui Başra cel Desculţ.” Şi sfântul imam se ridică, sărută pământul dintre mâinile copilei şi îi spuse: „O, soră a celui mai înmiresmat dintre sfinţi, de ce nu pot toată viaţa mea să sorb din curăţia inimii tale?”

          Se povesteşte de asemenea că un înţelept dintre înţelepţi a spus vorba aceasta: „Când Allah îi vrea binele unuia dintre robii săi, deschide dinaintea aceluia poarta tainelor.”

          Mi s-a izvodit că atunci când Malek ben-Dinar trecea prin sukuri şi vedea lucruri care îi plăceau, se mustra zicându-şi: „Suflete al meu, este zădărnicie! Nu te voi asculta!” întrucât îi plăcea să repete: „Nu este decât numai o cale de a-ţi izbăvi sufletul, aceea de a nu i te supune; şi calea cea mai nesmintită de a ţi-l pierde este de a-i da ascultare.”

          Iar Mansur ben-Omar ne povesteşte faptul următor; „Plecasem odată în hagialâc la Mecca, trecând prin cetatea Kufei. Şi era într-o noapte plină de întunerecimi.

          Şi auzii, în toiul nopţii, aproape de mine, fără a pricepe de unde ieşea, un glas limpede care rostea rugăciunea aceasta: „O, Doamne Dumnezeule plin de slavă, eu nu sunt dintre aceia care se răzvrătesc împotriva legiuirilor tale, nici dintre aceia ce nu cunosc binefacerile tale. Ci, Doamne, în vremile trecute, poate că am păcătuit greu, şi vin să-ţi cer milostivirea şi iertarea greşelilor mele. Întrucât gândurile mele nu erau rele, ci faptele m-au ispitit!”.66 Şi, odată sfârşită acea rugăciune, auzii cum un trup cade greu pe pământ. Şi habar nu aveam ce putea să fie glasul acela, în noaptea aceea; şi nu pricepeam ce va să însemneze rugăciunea aceea, în tăcerea aceea, de vreme ce ochii mei nu puteau zări gura care le rostea: şi habar nu aveam ce să fie acel trup care căzuse greu la pământ. Atunci strigai la rându-mi: „Sunt Mansur ben-Omar, un hagiu la Mecca! Cine, dar, are trebuinţă de ajutor?” Şi nimeni nu-mi răspunse. Şi plecai. Dar a doua zi, văzui trecând un alai de înmormântare şi mă strecurai între oamenii care urmau alaiul; iar dinaintea mea mergea o femeie bătrână şi topită de suferinţă. Şi o întrebai: „Cine este mortul?” Ea îmi răspunse: „Ieri, fiul meu, spunându-şi rugăciunea, a procitit stihurile din Cartea lui Allah care încep cu vorbele: „O, voi cei care credeţi cuvântului, întăriţi-vă sufletele…„.67 Şi, după ce fiul meu a sfârşit stihurile, omul acesta, care se află acuma în sicriu, simţi că-i plesneşte ficatul şi căzu mort. Şi asta-i tot ce pot să-ţi spun.”

          Şi cea de a patra copilă, după ce spuse acestea, se trase în mijlocul soaţelor sale. Atunci păşi înainte cea de a cincea copilă, care era cununa de peste capetele tuturor copilelor, şi spuse:

          Spusele celei de a cincea copile eu, o, norocitule sultan, am să-ţi spun ceea ce a răzbătut până la mine din lucrurile înţelepţeşti din vremile trecute.

          Înţeleptul Moslima ben-Dinar a spus: „Orice desfătare care nu îţi ridică sufletul mai aproape de Allah este o năpastă.”

          Se povesteşte că atunci când Mussa68 (pacea fie asupra-i!) se afla la fântâna lui Modain69, sosiră acolo două păstoriţe tinere cu turma tatălui lor, Şoaib. Şi Mussa (pacea fie asupra-i!) le dădu să bea celor două copile, care erau surori, precum şi turmei, din jgheabul întocmit dintr-un trunchi de banan. Şi cele două copile, când se întoarseră acasă, îi povestiră faptul tatălui lor, Şoaib, care atunci îi spuse uneia dintre ele: „Întoarce-te la tânărul acela şi spune-i să vină la noi.” Şi copila se întoarse la fântână; şi când fu aproape de Mussa, îşi acoperi obrazul cu iaşmacul şi îi spuse: „Tatăl meu m-a trimis la tine să-ţi spun să mă însoţeşti acasă la noi şi să împărţi prânzul cu noi, ca răsplată pentru ceea ce ai făcut pentru noi.” Da Mussa se întunecă şi nu vroi dintru-ntâi s-o urmeze; pe urmă se hotărî. Or, tânăra păstoriţă avea un fund falnic…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi treia noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că cea de a cincea copilă a urmat astfel:

          Or, chiar că tânăra păstoriţă avea un fund dolofan, iar vântul ba îi lipea fusta uşoară de rotunzimea lui, ba sălta fusta şi lăsa să se ivească, gol-goluţ, preafălosul tinerei păstoriţe. Caci Mussa, ori de câte ori se ivea acela, închidea ochii ca să nu-l vadă. Şi, temându-se ca ispita să nu-l lovească prea tare, îi spuse copilei: „Mai bine lasă-mă să merg eu înaintea ta.” Iar copila, nedumerită, trecu dindărătul lui Mussa. Şi ajunseră amândoi acasă la Şoaib. Iar când Şoaib îl văzu pe Mussa (asupra lor a amândurora fie pacea şi rugăciunea!), se ridică în cinstea lui şi, cina fiind gata, îi spuse: „O, Mussa, primirea aici fie-ţi largă şi prietenoasă, pentru cum te-ai purtat cu fiicele mele!” Şi Mussa răspunse: „O, taică al meu, eu nu neguţătoresc nici pe aur, nici pe argint faptele ce nu se săvârşesc decât în vederea Judecăţii!” Iar Şoaib urmă: „O, flăcăule, îmi eşti oaspete, iar eu am obiceiul de a fi primitor şi darnic faţă de oaspeţii mei; şi-apoi tot aşa era şi obiceiul tuturor strămoşilor mei. Şezi dar să mănânci cu noi.” Şi Mussa şezu şi se ospătă cu el. Iar la sfârşitul mesei, Şoaib îi spuse lui Mussa: „O, tinere, să rămâi cu noi şi să mâi turma la păşune. Iar după opt ani, drept simbrie pentru slugărelile tale, am să te însor cu fata mea care a venit după tine la fântână.” Iar Mussa, de data aceasta, primi şi îşi zise în sineşi: „Acuma, că lucrul are să fie legiuit cu copila, am să mă pot folosi fără sfială de avutul ei binecuvântat!”

          Se povesteşte că Ibn-Bitar, întâlnindu-se cu un prieten, acela i-a spus: „Oare unde ai fost atâta vreme, de nu te-am mai văzut deloc?” Ibn-Bitar spuse: „Am avut nişte treburi la prietenul meu Ibn-Sehab. II cunoşti?” El răspunse: „Dacă îl cunosc? Păi e vecin cu mine de mai bine de treizeci de ani. Da nu am schimbat nici o vorbă cu el niciodată.” Atunci Ibn-Bitar îi spuse: „O, sărman de tine, au tu nu ştii că acela care nu îşi iubeşte vecinii nu este iubit de Allah? Şi nu ştii că un vecin datorează tot atâta cinstire vecinului cât îi datorează şi părintelui său?”

          Într-o zi Ibn-Adham îl întrebă pe un prieten de-al său, cu care se întorcea de la Mecca: „Ei, cum o duci?” Acela răspunse: „Când am ce să mănânc, mănânc; iar când mi-e foame şi nu am nimic, rabd!” Şi Ibn-Adham răspunse: „Chiar că nu faci altminteri de cum fac câinii din Balkh! Caci noi, atunci când Allah ne dă pâinea, îl proslăvim; iar atunci când nu avem nimic de mâncat, noi tot îi mulţumim.” Atunci omul grăi: „O, stăpâne al meu!” Şi nu mai rosti nimic altceva.

          Se spune că Mohammad ben-Omar l-a întrebat într-o zi pe un ins care trăia cumpătat: „Ce gândeşti tu despre nădejdea pe care trebuie s-o avem în Allah?” Omul spuse: „Dacă îmi pun credinţa în Allah, o fac pe două temeiuri: am văzut din trăite că pâinea pe care o mănânc eu nu o mănâncă niciodată un altul; şi ştiu, pe de altă parte, că, dacă am venit pe lume, aceasta-i din vrerea lui Allah.”

          Şi, după ce spuse aceste pilde, cea de a cincea copilă se trase în mijlocul tovarăşelor sale. Atunci numai, cu pas rar, păşi înainte bătrâna cea sfântă. Sărută de nouă ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, şi spuse:

          Spusele bătrânei ai ascultat, o, Măria Ta, spusele pilduitoare ale copilelor despre sila faţă de lucrurile de aici de jos, în măsura în care atare lucruri se cade a fi privite cu silă. Ci eu am să-ţi vorbesc ceea ce ştiu în privinţa faptelor şi a isprăvilor celor mai aleşi dintre strămoşii noştri.

          Stă povestit că imamul cel mare Al-Safi (aibă-l Allah întru bune milele sale!) împărţea noaptea în trei părţi: cea dintâi pentru învăţătură, cea de a doua pentru somn, iar ce de a treia pentru rugăciune. Şi, spre sfârşitul vieţii sale, sta treaz noaptea toată, nemailăsând nimic somnului.70 Tot imamul Al-Safi (aibă-l Allah întru bune milele sale!) a spus: „Vreme de zece ani din viaţa mea m-am înfrânat să nu mănânc după câtă foame îmi era din pâinea mea de orz. Căci mâncarea prea multă este dăunătoare în toate chipurile: îngreuiază creierul, învârtoşeşte inima, moleşeşte puterile duhului, cheamă somnul şi lenevia, şi răpeşte toată vlaga.”

          Tânărul Ibn-Fuad ne povesteşte: „Eram într-o zi la Bagdad, la ceasul când imamul Al-Safi tocmai poposise acolo. Şi mă dusesem pe malul apei spre a-mi face spălările cele îndătinate. Or, pe când stam aplecat să-mi fac spălările, un om, urmat de o mulţime tăcută, trecu pe la spatele meu şi îmi spuse: „O, tinere, îngrijeşte-te bine de spălările tale, şi Allah are să te îngrijească!„ Şi mă întorsei şi mă uitai la insul acela, care avea o barbă mare şi o faţă pe care era pecetluită binecuvântarea; şi numaidecât mă grăbii să-mi închei spălările şi mă ridicai şi îl urmai. Atunci el mă văzu şi se întoarse spre mine şi mă întrebă: „Ai trebuinţă să-mi ceri ceva?„ îi spusei: „Da, o, preacinstite taică! Doresc să mă înveţi ceea ce de bună seamă că ştii de la Allah Preaînaltul!„ Iar el îmi spuse: „învaţă să te cunoşti! Şi numai apoi să făptuieşti! Şi numai apoi să purcezi după toate dorurile tale, da ferindu-te a-l stânjeni pe aproapele tău!„ Şi îşi urmă drumul. Eu atunci îl întrebai pe unul dintre cei ce mergeau după el: „Cine este acesta?„ El îmi răspunse: „Este imamul Mohammad ben-Edris Al-Safi!„„

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi patra noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna cea sfântă urmă astfel:

          Se povesteşte că marele calif Abu-Giafar Al-Mansur a vrut să-l căftănească pe Abi-Hanifa cadiu şi să-i dea simbrie zece mii de drahme pe an. Caci Abi-Hanifa, când află de gândul califului, îşi făcu rugăciunea de dimineaţă, pe urmă se îmbrăcă în mantia lui cea albă şi şezu jos, fără a rosti o vorbă. Atunci intră trimisul califului spre a-i înmâna de la bun început cele zece mii de drahme şi să-l vestească de căftănirea sa. Caci, la toată descântarea trimisului, Abi-Hanifa nu răspunse o vorbă. Atunci trimisul îi spuse: „Să fii însă bine încredinţat că toţi banii pe care ţi i-am adus sunt lucru cinstit şi îngăduit de Scriptură.” Atunci Abi-Hanifa îi spuse: „Banii sunt lucru cinstit, într-adevăr, dar Abi-Hanifa nu va fi niciodată sluga asupritorilor!”71

          Şi, după ce spuse vorbele acestea, bătrâna adăugă:

          — Aş fi vrut, o, Măria Ta, să-ţi procitesc încă nişte pilde minunate din viaţa înţelepţilor noştri de odinioară. Dar iată că noaptea se apropie, şi de altminteri zilele de la Allah sunt multe pentru slujitorii lui!

          Şi bătrâna cea sfântă îşi puse izarul la loc pe umeri şi se trase în mijlocul roatei alcătuite din cele cinci copile.

          Aici vizirul Dandan îşi curmă o vreme istorisirea pe care o făcea sultanului Daul'makan şi suroră-si Nozhatu ce se afla dincolo de perdea. Şi, după câteva clipite, urmă iarăşi.

          După ce răposatul tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, ascultă pildele acestea luminătoare, pricepu că femeile acelea chiar că erau cele mai desăvârşite din veacul lor, fiind totodată şi cele mai frumoase şi cele mai dăruite, atât la trup cât şi la minte. Şi nu ştia ce temeneli să le mai arate care să fie vrednice de ele, şi ajunse cu totul sub vraja frumuseţii lor, şi le râvni cu aprindere, fiind totodată plin de cinstire faţă de bătrâna cea sfântă, cârmuitoarea lor. Şi, în aşteptare, le dădu, ca să locuiască acolo, iatacul de taină ce fusese odinioară al vitezei Abriza, domniţa de la Chezareea. Şi vreme de zece zile în şir se duse el însuşi să afle veşti despre ele şi să vadă însuşi dacă nu le lipsea ceva; şi de fiecare dată când se ducea acolo, o găsea în rugăciune pe bătrâna care îşi petrecea zilele în ajunare şi nopţile în sfinte cugetări. Şi fu atâta de pilduit de sfinţenia ei, încât într-o zi îmi spuse: „O, vizire al meu, mare binecuvântare-i că am în saraiul meu o sfântă atâta de minunată! Cinstirea mea faţă de ea a ajuns până peste poate, iar dragostea faţă de copile este până peste măsură. Hai aşadar cu mine s-o întrebăm pe bătrână, într-un sfârşit, căci cele zece zile dintâi ale găzduirii noastre iată au trecut şi putem să vorbim de daraveli, cât vrea să ne ceară ca preţ pentru cele cinci fecioare cu sânii rotunzi.” Aşa că ne duserăm la iatacul lor, iar părintele tău o întrebă de preţ pe bătrână, care îi spuse: „O, Măria Ta, să ştii că preţul acestor copile stă în nişte învoieli care sunt de alt chip decât învoielile îndătinate ale vânzării şi cumpărării. Căci preţul lor nu se poate plăti nici în aur, nici în argint, nici în pietre scumpe.” La vorbele acestea, părintele tău rămase nedumerit până peste poate şi întrebă: „O, preacinstită femeie, în ce stă atunci preţul de vânzare al acestor copile?” Ea răspunse: „Nu pot să ţi le vând decât numai cu această învoială: să ajunezi o lună întreagă, petrecându-ţi zilele în cugetare şi nopţile în veghi şi rugăciuni. Şi, după luna aceasta de post nesmintit, prin care trupul ţi se va curăţi şi va ajunge vrednic să se atingă de trupul copilelor, vei putea să te bucuri întru totul de dulceaţa lor.” Atunci tatăl tău fu pilduit până peste marginile pilduirii, iar cinstirea lui faţă de bătrână nu mai cunoscu stavilă. Şi se grăbi să primească învoielile. Şi bătrâna îi spuse: „La rându-mi, am să te ajut prin rugăciunile şi închinăciunile mele să înduri postul. Acuma adu-mi un ol de aramă.” Atunci sultanul, părintele tău, îi aduse un ol de aramă, iar ea umplu olul cu apă străcurată, şi îşi plecă privirile asupra lui şi începu să rostească nişte rugi într-un grai necunoscut, şi să mormăie vreme de un ceas nişte vorbe din care niciunul dintre noi nu pricepurăm nimic. Pe urmă acoperi olul cu o pânză uşoară pe care o pecetlui cu pecetea ei, şi i-l înmână tatălui tău spunându-i: „După cele zece zile dintâi ale postirii, să despecetluieşti pânza şi să-ţi curmi ajunarea bând apa aceasta sfântă, ce te va întări şi te va spăla de toate prihăniile tale trecute. Iar eu acuma am să mă duc la fraţii mei, care sunt slujitorii Celui Nevăzut, întrucât de multă vreme nu am mai fost pe la ei, iar în dimineaţa zilei a unsprezecea am să vin să te văd.”

          Şi bătrâna, rostind vorbele acestea, îi ură bună pace părintelui tău şi plecă. Atunci părintele tău luă olul şi se duse şi îşi alese o chilie întru totul răzleţită din sarai, în care nu se mai afla nimic altceva decât olul de aramă adus de el, şi se încuie acolo spre a posti, şi a cugeta, şi a se învrednici astfel de apropierea de trupurile acelea de copile. Şi încuie uşa cu cheia, pe dinăuntru, şi îşi puse cheia la brâu.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi cincea noapte spuse:

          Şi încuie uşa cu cheia pe dinăuntru, şi îşi puse cheia la brâu. Şi începu numaidecât ajunatul. Iar când fu cea de a unsprezecea zi, sultanul, părintele tău, luă olul şi despecetlui pânza cea uşoară şi şi-l duse la buze şi îl bău dintr-o sorbitură. Şi pe dată simţi o mulcomire deplină şi semnele unei desfătări mari în lăuntrurile sale. Şi de-abia apucase a bea, că şi bătu cineva la uşa chiliei. Şi, când deschise uşa, bătrâna intră ţinând în mână o legătură întocmită din frunze proaspete de banan. Atunci sultanul, părintele tău, se ridică în cinstea ei şi îi spuse: „Fii binevenită, preacinstită maică a mea!” Ea îi spuse: „O, Măria Ta, iacătă că slujitorii Celui Nevăzut mă trimit la tine ca să-ţi aduc talâmul lor: căci le-am vorbit de tine, iar ei s-au bucurat mult aflând de prietenia noastră. Şi îţi trimit, ca mărturie a bunăvoinţei lor, legătura aceasta, în care se află, sub frunzele de banan, nişte zumaricale minunate, dintre cele plămădite de degetele fecioarelor cu ochi negri din rai. Încât atunci când va veni dimineaţa celei de a douăzeci şi una zile, să desfaci frunzele acestea de banan şi să-ţi ostoieşti ajunarea mâncând zumaricalele.” La vorbele ei, părintele tău se bucură până peste poate şi spuse: „Mărire lui Allah, cel carele mi-a dat fraţi printre slujitorii Celui Nevăzut!” Pe urmă îi mulţumi îndelung bătrânei, şi îi sărută mâinile, şi o însoţi cu multe temeneli până la uşa chiliei. Or, precum spusese, în dimineaţa celei de a douăzeci şi una zile, bătrâna nu lipsi a veni iarăşi şi îi spuse tătânelui tău: „O, Măria Ta, să ştii că le-am mărturisit fraţilor mei ai Nevăzutului că am de gând să-ţi dau în dar copilele; şi lucrul i-a bucurat mult, dată fiind prietenia pe care o au acuma faţă de tine. Încât până a ţi le pune în mâini, vreau să le înfăţişez slujitorilor Celui Nevăzut pentru ca să pună în ele duhul lor şi să reverse în ele dulcea mireasmă ce va să te vrăjească; şi ele au să ţi se întoarne cu o comoară din sânul pământului, pe care au să le-o dea fraţii mei întru Cel Nevăzut!” Când tatăl tău auzi vorbele acestea, îi mulţumi pentru ostenelile pe care le dovedea şi îi spuse: „Chiar că-i prea mult! Iar cât despre comoara din sânul pământului, chiar că mă tem să nu trec cuviinţa.” Caci ea răspunse precum se cădea; şi părintele tău o întrebă: „Şi când socoţi a mi le aduce înapoi?” Ea spuse: „În dimineaţa celei de a treizecea zile, odată ce îţi vei fi isprăvit ajunatul şi astfel îţi vei fi curăţat trupul; iar ele, la rândul lor, vor avea în ele o curăţie de iasomie şi vor fi ale tale întru totul copilele acestea, care fiecare preţuieşte mai mult decât toată împărăţia ta!” El răspunse: „Of, asta-i tare adevărat.” Ea spuse: „Acuma, dacă vrei cumva să mi-o încredinţezi şi pe femeia care îţi este cea mai dragă dintre femeile tale, aş lua-o cu mine şi cu copilele, pentru ca s-o înfăţişez fraţilor mei şi pentru ca harurile celui Nevăzut să se reverse şi asupra ei.” Atunci sultanul, părintele tău, îi spuse: „Tare îţi mulţumesc! Căci chiar că se află în saraiul meu o grecoaică pe care o am dragă şi pe care o cheamă Safia; şi este fiica lui Afridun, domnul Constantiniei; iar Allah mi-a şi dăruit de la ea doi copii pe care, vai, i-am pierdut de mulţi ani. Ia-o aşadar cu tine; o, preacinstito, ca să se reverse şi asupra-i harurile slujitorilor celui Nevăzut şi ca să poată, prin milostivirea lor, să-şi găsească iarăşi copiii cărora le-am pierdut orice urmă!” Atunci bătrâna cea sfântă îi spuse: „Da, de bună seamă. Porunceşte să fie adusă sultana Safia!”

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi şasea noapte spuse:

          Atunci bătrâna zise: „Porunceşte să fie adusă sultana Safia!” Şi sultanul tatăl tău porunci pe dată să vină sultana Safia, mama ta, şi o încredinţă bătrânei, care o duse numaidecât între copilandre. Pe urmă bătrâna intră o clipă în iatacul ei şi se întoarse cu un pocal pecetluit; şi i-l dădu sultanului Omar Al-Neman şi îi spuse: „În dimineaţa celei de a treizecea zile, odată ajunatul tău încheiat, să te duci să faci o scaldă la hammam şi să te întorci să te odihneşti în chilia ta şi să bei pocalul acesta care îţi va împlini curăţia şi te va face astfel vrednic de a ţine la pieptul tău copilele domneşti! Iar acuma asupra-ţi fie pacea, îndurarea şi toate milele lui Allah, o, fiul meu!” Şi bătrâna le luă pe cele cinci fetişcane şi pe mama ta, sultana Safia, şi plecă. Or, sultanul îşi urmă ajunatul până în cea de a treizecea zi. Iar în dimineaţa aceea a treizecea, se ridică şi se duse la hammam şi, sfârşindu-şi îmbăiatul, se întoarse în chilie şi popri pe oricine să vină să-l tulbure. Şi, după ce intră în chilie, încuie iarăşi uşa după el cu cheia, şi luă pocalul, desfăcu pecetea, îl duse la buze şi îl goli, pe urmă se întinse să se odihnească. Cât despre noi toţi, cei care ştiam că ziua aceea era ziua cea din urmă de post, aşteptarăm până seara, şi pe urmă toată noaptea, şi apoi până a doua zi la amiază. Şi gândeam: „Sultanul pesemne că se odihneşte după toate veghile câte le-a îndurat!” Caci întrucât sultanul stăruia să nu deschidă, ne apropiarăm de uşă şi dădurăm glas.

          Dar nimeni nu răspunse. Atunci ne speriarăm tare de tăcerea aceea şi ne hotărârăm să spargem uşa şi să intrăm. Şi intrarăm. Or, sultanul nu mai era acolo. Nu găsirăm decât o cărnoţie zdrenţuită şi nişte oase descopciate şi negre. Atunci ne prăbuşirăm cu toţii fără de simţire. Iar când ne venirăm în cuget, luarăm pocalul şi îl cercetarăm. Şi găsirăm în capacul lui o hârtie pe care era scris aşa: „Nici un om făcător de rele nu are cum să trezească mila! Şi tot insul care va citi hârtia aceasta să afle că aşa este pedeapsa pentru acela care amăgeşte fetele de domni şi le neprihăneşte. Aşa este treaba cu insul de aici! L-a trimis pe fiul său Şarkan s-o răpească din ţara noastră pe fata domnului nostru, biata Abriza! Iar el a luat-o şi a săvârşit asupra ei, fecioară, ceea ce a săvârşit! Pe urmă i-a dat-o unui rob arap, care a făcut-o să îndure ticăloşiile cele mai amarnice şi a ucis-o! Iar acuma, ca urmare a faptei lui nevrednice de un domn, sultanul Omar Al-Neman nu mai este. Iar eu, cea care l-am ucis, sunt viteaza, sunt pedepsitoarea care se cheamă Muma-Prăpădurilor. Şi, o, voi, necredincioşilor, toţi care mă citiţi, nu numai că l-am omorât pe sultanul vostru, dar am luat-o cu mine şi pe sultana Safia, fiica Măriei Sale Afridun al Constatiniei; şi va s-o dau îndărăt tatălui ei; şi pe urmă avem să ne întoarcem toţi cu oştile, să vă bulucim, şi să spulberăm casele voastre, şi să vă stârpim pe toţi până la unul! Şi nu are să mai fie pe pământ nimeni, decât noi, creştinii, cei care ne închinăm Crucii!”

          După ce citirăm hârtia, pricepurăm toată grozăvia prăpădului nostru, şi ne băturăm peste obraji cu mâinile, şi ne jelirăm îndelung. Da la ce aveau să ne mai slujească lacrimile, de vreme ce lucrul cel de neîndreptat se săvârşise? Şi atunci, o, Măria Ta, oastea şi norodul se dezbinară în ce priveşte alegerea urmaşului răposatului sultan Omar Al-Neman. Şi dezbinarea ţinu vreme de o lună întreagă, după care, cum nu aveam nici o ştire dacă mai trăieşti, hotărârăm să ne ducem să-l alegem domn pe coconul Şarkan, de la Damasc. Caci Allah te scoase în calea noastră, şi se petrecu ceea ce se petrecu! Şi iac-aşa-i, o, Măria Ta, cu pricina morţii părintelui tău, sultanul Omar Al-Neman!

          După ce sfârşi istorisirea morţii sultanului Omar Al-Neman, vizirul cel mare Dandan îşi scoase năframa şi îşi coperi ochii şi începu să plângă. Şi sultanul Daul'makan şi sultăniţa Nozhatu, care şedea dindărătul perdelei de mătase, începură şi ei să plângă, ca şi marele cămăraş şi ca toţi cei ce se aflau acolo.

          Da cămăraşul, el cel dintâi, îşi şterse lacrimile şi îi spuse lui Daul'makan:

          — O, Măria Ta, chiar că lacrimile nu mai pot să slujească la nimic. Şi nu îţi mai rămâne decât să iei vârtoşie şi să-ţi întăreşti inima spre a veghea la trebile împărăţiei tale. Şi-apoi răposatul tău părinte trăieşte mai departe în tine, căci părinţii trăiesc în copiii vrednici de ei!

          Atunci Daul'makan îşi curmă plânsul şi se găti să ţină cel dintâi divan al domniei sale.

          Drept aceea, şezu în jeţul domnesc de sub boltă, iar cămăraşul rămase în picioare lângă el, iar vizirul Dandan dinaintea lui, iar oştenii în spatele jeţului domnesc; iar emirii şi mai marii împărăţiei, fiecare după cinul lui.

          Atunci sultanul Daul'makan îi spuse vizirului Dandan:

          — Înnumără-mi cuprinsul din dulapurile părintelui meu.

          Şi vizirul Dandan răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi înşirui tot ce se afla în dulapurile vistieriei – galbeni, odoare şi giuvaieruri; şi îi înmână o socoteală amănunţită. Atunci sultanul Daul'makan îi spuse:

          — O, vizire al tatălui meu, vei urma a fi şi pe mai departe vizirul cel mare al domniei mele.

          Şi vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului şi îi ură viaţă lungă. Apoi sultanul îi spuse cămăraşului:

          — În ce priveşte bunurile pe care le-am adus cu noi de la Damasc, se cade a le împărţi oştirii.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi şaptea noapte spuse:

          Atunci cămăraşul deschise lăzile în care se găseau bunurile şi odoarele aduse de la Damasc şi nu păstră chiar nimic din ele, ci le împărţi pe toate ostaşilor, dând lucrurile cele mai frumoase capilor de oaste. Şi toţi capii sărutară pământul dintre mâinile sale, şi făcură urări pentru viaţa sultanului şi îşi ziseră între ei: „Niciodată nu am văzut atâta dărnicie!”

          Şi numai atunci sultanul Daul'makan dădu semnul de plecare; şi numaidecât tabăra fu ridicată; iar sultanul, în fruntea oştii sale, intră în Bagdad. Şi tot Bagdadul era împodobit; şi toţi locuitorii erau îngrămădiţi pe pleşurile caselor, şi femeile, la trecerea sultanului, scoteau ţipete ascuţite de bucurie.

          Iar sultanul sui în saraiul său, şi lucrul cel dintâi pe care îl făcu fu de a o chema pe căpetenia calemgiilor şi de a o pune să scrie o scrisoare către fratele său Şarkan, la Damasc. Scrisoarea aceea cuprindea istorisirea amănunţită a tuturor câte se petrecuseră, de la început până la sfârşit. Şi se încheia aşa: „Şi te rugăm, o, frate al nostru, la primirea scrisorii noastre să faci pregătirile cuvenite şi să-ţi strângi oastea şi să-ţi împreuni puterile cu ale noastre, spre a porni laolaltă războiul sfânt asupra necredincioşilor ce ne ameninţă, şi să răzbunăm moartea tatălui nostru şi să spălăm pata care trebuieşte a fi spălată!”

          Pe urmă împături cartea şi o pecetlui cu pecetea lui şi îl chemă pe vizirul Dandan şi îi înmână cartea spunându-i:

          — Numai tu eşti în stare, o, mare vizir, să îndeplineşti o solie atâta de gingaşă pe lângă fratele meu. Şi vei şti cum să-i vorbeşti cât mai înduioşător şi cât mai dulce, şi îi vei spune limpede din partea mea: „Stau gata întru totul să-ţi las scaunul de domnie de la Bagdad şi să fiu în locul tău cârmuitorul Damascului.”

          Atunci vizirul Dandan se găti numaidecât de plecare; şi chiar în seara aceea purcese spre Damasc.

          Or, în lipsa lui, două lucruri peste măsură de însemnate se petrecură la saraiul sultanului Daul'makan. Cel dintâi fu că Daul'makan porunci să vină prietenul său, bătrânul hammamgiu, şi îl potopi cu cinstiri şi cu huzmeturi, şi îi dărui numai pentru el un sarai, şi porunci ca saraiul acela să fie aşternut cu chilimurile cele mai frumoase de la Persia şi de la Korasan. Caci va mai veni vorba adesea, de-a lungul povestirii noastre, despre hammamgiul acela de treabă.

          Cât despre cel de al doilea lucru, iacătă-l: un peşcheş alcătuit din zece roabe albe copile îi sosi sultanului Daul'makan din partea unuia dintre supuşii săi. Or, una dintre copile, a cărei frumuseţe sfrunta orice laudă, îi plăcu tare mult sultanului Daul'makan care tot atunci o şi luă şi se culcă cu ea, şi o lăsă plină pe clipă pe dată. Ci avem să ne mai întoarcem asupra acestei întâmplări, de-a lungul povestirii noastre.

          Cât despre vizirul Dandan, acesta se întoarse curând şi vesti pe sultan că fratele său Şarkan ascultase cu multă bunăvoinţă cererea sa şi că pornise la drum, în fruntea oştirii lui, spre a răspunde la chemare. Şi vizirul adăugă:

          — Încât acuma se cere să ieşi în întâmpinarea lui.

          Şi sultanul răspunse:

          — Da, de bună seamă, o, vizire al meu!

          Şi ieşi din Bagdad, şi de-abia poruncise să se aşeze tabăra, la o zi de cale, că emirul Şarkan se şi ivi cu oastea lui, pe urmele cercetaşilor săi.

          Atunci Daul'makan sări degrabă şi porni în întâmpinarea fratelui său; şi, de cum îl văzu, vru să coboare de pe cal. Dar Şarkan, de departe, îl rugă să nu facă nimic şi, el întâi, sări din şa şi veni fuga să se repeadă în braţele lui Daul'makan care, oricum, descălecase şi el de pe cal. Şi se îmbrăţişară îndelung plângând; şi, după ce îşi spuseră vorbe de mângâiere unul altuia pentru moartea tatălui lor, se întoarseră împreună la Bagdad.

          Şi, fără a mai pierde vreme, chemară vitejii din toate părţile împărăţiei, iar aceştia nu pregetară să se înfăţişeze la chemare, într-atât li se făgăduiau prăzi şi huzmeturi. Şi, vreme de o lună, vitejii nu mai conteniră să tot curgă. Şi, estimp, Şarkan îi povestise lui Daul'makan toată povestea lui; iar Daul'makan de asemenea i-o povestise pe a sa, şi stăruind mult asupra ajutoarelor căpătate de la hammamgiu. Încât Şarkan îl întrebă:

          — De bună seamă că îl vei fi răsplătit pe omul acela vrednic, pentru toată osârdia lui?

          Iar Daul'makan îi răspunse…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi opta noapte spuse:

          Iar Daul'makan îi răspunse:

          — Nu întru totul, întrucât am lăsat s-o fac numaidecât după întoarcerea mea de la război, de-o vrea Allah!

          Şi-aşa că atunci putu Şarkan să se încredinţeze de adevărul celor spuse de către Nozhatu, care îi fusese soţie pe când el habar nu avea că i-ar fi soră, şi de la care o avusese pe copila Puterea-Ursitei. Şi împrejurarea îi aduse aminte că se cădea să ceară ştiri despre Nozhatu. Încât îl rugă pe cămăraşul cel mare să-i ducă talâmul din parte-i. Şi marele cămăraş îşi îndeplini solia şi îi aduse tot aşa lui Şarkan talâmul sultăniţei Nozhatu, care, pe deasupra, cerea ştiri despre fetiţa ei Puterea-Ursitei. Şi Şarkan îi trimise vorbă să fie liniştită, întrucât Puterea-Ursitei se află în deplină sănătate la Damasc. Atunci Nozhatu îi mulţumi lui Allah pentru aceasta.

          Pe urmă, după ce toate oştile se strânseră şi arabii din triburi îşi aduseră bulucurile lor, cei doi fraţi trecură în fruntea ordiilor împreunate; şi, după ce Daul'makan îşi luă rămas-bun de la roaba cea tânără pe care o lăsase grea, şi după ce îi întocmi o simbrie vrednică de ea, ieşiră din Bagdad, adulmecând spre meleagurile necredincioşilor.

          Oastea din frunte era alcătuită din voinicii turci, a căror căpetenie se chema Bahraman; iar oastea de acoperire era alcătuită din voinicii din Deilam72 a căror căptenie se chema Rustem. Mijlocul era cârmuit de Daul'makan, pe când aripa dreaptă era sub poruncile emirului Şarkan, iar aripa stângă sub poruncile marelui cămăraş. Iar marele vizir Dandan fu însărcinat cu vegherea peste toată oastea.

          Şi nu conteniră din mers vreme de o lună întreagă, odihnindu-se câte trei zile după fiecare săptămână de umblet, până ce ajunseră în ţara rumilor. Atunci, la ivirea lor, locuitorii înspăimântaţi o luară la fugă din toate părţile şi se duseră să se adăpostească la Constantinia, dându-i de ştire domnului Afridun despre crâncena năvălire a musulmanilor.

          La vestea aceea, domnul Afridun se ridică şi porunci să fie chemată bătrâna Muma-Prapădurilor, care tocmai i-o adusese îndărăt pe fiică-sa Safia, şi care totodată îl hotărâse şi pe domnul Hardobiu de la Chezareea, pe care îl stârnise, să vină cu ea, el şi toată oştimea lui, şi să se alăture lui Afridun. Şi domnul de la Chezareea, nesătul cu moartea sultanului Omar Al-Neman, şi râvnind s-o răzbune încă pe fică-sa Abriza, zorise s-o însoţească pe Muma-Prăpădurilor la Constantinia, în fruntea oastei sale.

          Aşa că atunci când Afridun porunci să fie chemată bătrâna, ea se şi înfăţişă între mâinile lui; iar el îi ceru amănunte despre moartea lui Omar Al-Neman, pe care ea se grăbi să i le dea. Atunci Măria Sa o întrebă:

          — Şi-acuma, că vrăjmaşul se apropie, ce se cade să facem, o, Muma-Prăpădurilor?

          Ea răspunse:

          — O, mărite doamne, o, clironom al lui Cristos pe pământ, am să-ţi arăt calea de urmat; şi nici Şeitan, cu toate şiretlicurile lui, nu va mai putea să descâlcească iţele în care am să-i prind pe vrăjmaşii noştri!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a optzeci şi noua noapte spuse:

          Şi nici Şeitan, în pofida tuturor şiretlicurilor lui, nu va mai putea să descâlcească iţele în care am să-i prind pe vrăjmaşii noştri! Or, iacătă tertipul de urmat spre a-i nimici: să trimiţi cincizeci de mii de oşteni cu corăbiile, care să ridice pânzele spre a merge la Muntele Fumegător, la poalele căruia au aşezat tabără vrăjmaşii noştri. Iar pe de altă parte, pe drum de uscat, să trimiţi toată oştimea ta să-i ia pe neaşteptate pe păgâni. Şi aşa vor fi prinşi din toate părţile, şi niciunul dintre ei nu va avea cum să scape de la prăpăd. Şi-acesta-i gândul meu.

          Iar Afridun îi spuse bătrânei:

          — Într-adevăr, chibzuiala ta este prea bună, o, crăiasă a tuturor bătrânelor şi sfetnică a celor mai înţelepţi.

          Şi îi plăcu rostuirea şi o puse pe dată în faptă.

          Aşa că năile încărcate cu oşteni ridicară pânzele şi ajunseră la Muntele Fumegător şi descărcară oamenii care se îngrămădiră fără zarvă pe după stâncile înalte. Iar pe calea uscatului oastea nu zăbovi a sosi în faţa duşmanului.

          Or, la ceasul acela, puterile oştilor erau aşa: oastea musulmană de la Bagdad şi de la Korasan cuprindea o sută douăzeci de mii de călăreţi sub porunca lui Şarkan. Iar oastea necredincioşilor creştini se ridica la o mie de mii şi şase sute de mii de luptători. Aşa că, atunci când noaptea căzu peste munţi şi peste câmpii, pământul, de toate focurile câte îl luminau, păru ca un pojar.

          Or, la ceasul acela, craiul Afridun şi craiul Hardobiu îşi strânseră emirii şi capii de oaste, spre a ţine sfat. Şi hotărâră să purceadă lupta, chiar de a doua zi, asupra musulmanilor, din toate părţile deodată. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor, care asculta cu sprâncenele încruntate, se ridică şi spuse domnului Afridun, şi domnului Hardobiu, şi tuturor celor de faţă:

          — O, vitejilor, încleştările trupului, când sufletele nu sunt sfinţite, nu ar putea să aibă decât urmări negre! O, creştinilor, înainte de luptă se cade să vă apropiaţi de Cristos, şi să vă curăţaţi cu tămâia cea mai de seamă făcută din spurcuri patriarhale!

          Iar cei doi domni şi oştenii răspunseră:

          — Vorbele tale sunt binevenite, o, maică preacinstită!

          Or, iacătă ce mai era şi cu tămâia aceea de seamă făcută din spurcuri patriarhale:

          Când patriarhul cel mare al creştinilor de la Constantinia îşi făcea spurcurile, preoţii le strângeau cu grijă în nişte pănzări de mătase şi le uscau la soare; pe urmă făceau din ele un aluat pe care îl amestecau cu mosc, cu ambră şi cu smirnă; şi aluatul acela, după ce se usca, îl pisau bine şi îl puneau în nişte cutiuţe ele aur şi îl trimiteau la toţi craii creştini şi la toate bisericile creştine. Şi praful acela din spurcuri de patriarh slujea ca tămâia cea mai de seamă pentru a-i sfinţi pe creştini în toate împrejurările sărbătoreşti, şi mai ales pentru a-i binecuvânta pe noii căsătoriţi şi a-i afuma pe noii născuţi şi a-i blagoslovi pe noii preoţi. Ci întrucât numai spurcurile patriarhului cel mare de-abia dacă puteau să ajungă pentru vreo zece olaturi şi nu puteau să fie îndestulătoare a atâtea folosinţe pentru toate ţările creştine, preoţii măsuiau praful acela adăugându-l cu alte spurcuri mai puţin sfinte, de pildă cu spurcurile unor patriarhi mai mici şi ale vicarilor. Şi era tare anevoie să le deosebeşti, de altminteri. Încât praful acela, din pricina virtuţilor lui, era foarte preţuit ele porcii de greci care, în afară de afumări, îl mai foloseau şi ca ir de uns în bolile de ochi, şi ca stomahic în bolile de pântece şi de maţe. Dar leacurile astea erau folosite mai cu seamă la cei mai mari dintre crai şi crăiţe; şi aşa se făcea că preţul lui era foarte ridicat şi că o măsură de o drahmă se vindea pe o mie de dinari de aur. Şi iacă-aşa cu tămâia din spurcuri patriarhale…

          În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a nouăzecea noapte spuse:

          Şi iacă-aşa cu tămâia din spurcuri patriarhale. Dar cât despre craiul Afridun şi despre creştini, iacătă:

          Când se făcu dimineaţă, craiul Afridun, după sfatul Mumei-Prăpădurilor, porunci să se adune căpeteniile de seamă ale oştirii şi toate ajutoarele lor şi îi puse să sărute o cruce mare de lemn şi îi afumă cu tămâia aceea de seamă făcută din spurcuri de la patriarhul cel mare, adevărate, fără nici o măsluire. Încât duhoarea ei era cumplit de tare şi ar fi ucis şi un elefant din oastea musulmanilor; dar porcii de greci erau deprinşi cu ea.

          Atunci bătrâna Muma-Prăpădurilor se ridică şi zise:

          — O, Măria Ta, înainte de a da bătălia cu necredincioşii, se cere, spre a birui neîndoielnic, să ne scăpăm de emirul Şarkan, care este însuşi Şeitan şi care porunceşte peste oştirea toată. Întrucât el este cel care îi însufleţeşte pe toţi oştenii săi şi le dă dârzie. Da cu el mort, oastea lui e prada noastră! Aşa că să-l trimitem pe viteazul cel mai de preţ dintre războinicii noştri să-l stârnească la o luptă piept la piept şi să-l omoare.

          Când auzi vorbele ei, craiul Afridun porunci pe dată să vină vestitul luptător Lucas, fiul lui Camlutos, şi, cu chiar mâna lui, îl afumă cu tămâia de spurc. Pe urmă luă olecuţă din scârna aceea, o înmuie cu scuipat şi îl mirui cu ea pe gingii, pe nări şi pe amândoi obrajii, şi îi dădu să tragă şi pe nas din ea, şi, cu ce mai rămase, îl frecă pe sprâncene şi pe mustăţi.

          Or, afurisitul acela de Lucas era luptătorul cel mai de spaimă din toate ţările rumilor; şi nimenea printre creştini nu ştia să arunce suliţa ca el, ori să mânuiască paloşul sau să împungă cu lancea. Da înfăţişarea lui era tot pe atâta de îngreţoşătoare pe cât îi era voinicia de mare. Era peste poate de hâd la chip, întrucât chipul lui era ca al unui măgar de soi rău; şi, privit cu luare-aminte, semăna cu o maimuţă; şi, scrutat cu multă grijă, era precum un broscoi înfricoşător ori ca un şarpe dintre şerpii cei mai răi; iar apropierea lui era mai de neîndurat decât despărţirea de un prieten; şi răpise de la noapte întunecimile şi de la umblători împuţiciunea duhoarei. Şi pe toate aceste temeiuri fusese poreclit Paloşul-lui-Cristos.

          Aşa că blestematul de Lucas, după ce fu afumat şi uns cu spurcuri de către domnul Afridun, îi sărută picioarele şi şezu drept dinaintea lui. Atunci domnul îi spuse:

          — Vreau să te duci să-l înfrunţi, în luptă dreaptă, pe deliul acela de Şarkan, şi să ne scapi de prăpădurile lui!

          Şi Lucas răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi după ce Afridun îi dădu să sărute crucea, Lucas se duse şi încălecă pe un roib falnic, acoperit cu un cioltar roşu şi bogat, şi înşăuat cu o şa de atlaz bătută cu pietre scumpe. Şi se întrarmă cu o suliţă lungă cu trei sâmcele; şi, astfel, l-ai fi luat drept chiar Şeitan. Pe urmă, cu pristavi de oaste şi cu un crainic înainte, se îndreptă către tabăra drept-credincioşilor.

          Crainicul deci, înaintea blestematului de Lucas, începu să strige cu toată gura lui, în limba arăbească:

          — O, musulmanilor, iată-l pe viteazul vitejilor, care a pus pe fugă puhoaie de oşti dintre ordiile de turci, de kurzi şi de deilamiţi! Este Lucas cel vestit, fiul lui Camlutos! Să iasă din rândurile voastre viteazul vostru Şarkan, stăpânul Damascului din ţara Şamului! Şi, de cutează, să vină să se înfrunte cu uriaşul nostru!

          Or, de-abia fuseseră strigate vorbele acestea, că se şi auzi un duduit răbufnind prin vânt şi o goană de cal care făcu să se cutremure pământul şi care aruncă spaima până în inima afurisitului de ghiaur, şi făcu toate capetele să se întoarcă spre partea aceea. Şi se ivi însuşi Şarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, şi venea drept asupra acelor păgâni, aşijderea unui leu în turbare, şi călare pe un cal cumu-i gazela cea mai sprintenă. Şi îşi ţinea în mână lancea şi rostea stihurile acestea:

          Mi-e murgul. – frâul când i-l scutur -

          Ca vântul ce-n văzduhuri cântă.

          Ah, murg cuminte!

          Iar lancea-mi de la Ind o flutur ca pe un fulger ce se-avântă în valuri-valuri înainte!

          Da necioplitul de Lucas, care era un mocârţan necioplit, de prin nişte meleaguri întunecate, nu pricepea o vorbă arăbească şi nu avea cum să deguste frumuseţea acelor stihuri şi rânduirea acelor hanguri. Încât se mărgini să-şi atingă fruntea, care era scrisă cu o cruce, şi a-şi duce apoi mâna la buze, spre cinstire faţă de acel semn aiurea.

          Şi deodată, mai hâd ca un mistreţ, îşi împinse calul spre Şarkan. Pe urmă se opri scurt din goana calului şi aruncă sus de tot în văzduh arma pe care o ţinea în mână, şi atâta de sus încât ea pieri din priviri. Da în curând suliţa căzu la pământ. Şi, până a atinge pământul, afurisitul, ca un vrăjitor, o şi înşfăcă din zbor. Şi atunci, din toate puterile lui, îşi azvârli suliţa cea cu trei sâmcele înspre Şarkan. Iar suliţa porni iute ca fulgerul. Şi se isprăvise cu Şarkan!

          Da Şarkan, în chiar clipita când suliţa trecea şuierând şi era să-l străpungă, îşi întinse mâna şi o înşfăcă din zbor. Or, mărire lui Şarkan! Prinse suliţa cu o mână vânjoasă, şi o aruncă în văzduh, atâta de sus încât se pierdu din priviri. Şi o prinse iarăşi cu mâna stângă, într-o clipire de ochi. Şi strigă:

          — Pe Cel carele a întocmit cele şapte caturi ale cerului! Am să-i dau acestui afurisit o învăţătură pe veci!

          Şi aruncă suliţa.

          Atunci mocofanul de uriaş Lucas vru să facă şi el isprava făptuită de Şarkan şi întinse mâna spre a opri arma zburătoare. Caci Şarkan, prilejuindu-se de clipita aceea în care creştinul se lăsă descoperit, aruncă spre el cea de a doua suliţă, care îl lovi în frunte, chiar în locul în care era însemnat cu crucea. Şi sufletul necredincios al acelui creştin răbufni din fundu-i şi se duse să se înece în flăcările iadului…

          În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnică.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi una noapte spuse:

          Şi sufletul necredincios al acelui creştin răbufni din fundu-i şi se duse să se înece în flăcările iadului.

          Când aflară, din gura însoţitorilor lui Lucas, de moartea viteazului lor, oştenii din oastea creştinească se jeluiră şi se bătură peste obraji, de durere, şi pe urmă se repeziră cu toţii la arme, scoţând strigăte de moarte şi de răzbunare.

          Atunci crainicii chemară oamenii, care se rânduiră în şiruri de bătălie şi, la semnul dat de către cei doi domni, se repeziră de-a valma asupra oastei musulmane. Şi încăierarea se dezlănţui. Şi vitejii se năpustiră peste viteji. Şi sângele se revărsă peste holde. Şi răcnetele se rostogoliră peste răcnete. Şi trupurile fură zdrobite sub copitele cailor. Şi oamenii se îmbătară de sânge şi nu de vin, şi se clătinau ca beţi. Şi morţii se grămădiră peste morţi, şi rănile peste răni. Şi bătălia ţinu aşa până la căderea nopţii, care îi despărţi pe cei încăieraţi.

          Atunci Daul'makan, după ce îl firitisi pe fratele său Şarkan pentru vitejia ce avea să-i împodobească numele prin veacuri, îi spuse vizirului Dandan şi marelui cămăraş:

          — O, mare vizire, şi tu, o, preacinstite cămăraş, luaţi douăzeci de mii de oşteni şi duceţi-vă la depărtare de şapte farsangi de la mare. Acolo să vă aciuaţi în valea Muntelui Fumegător, iar la semnul ce am să vi-l dau fluturând steagul cel verde, să vă sculaţi deodată gata de lupta hotărâtoare. Or, noi cei de aici avem să ne prefacem că luăm fuga. Atunci necredincioşii au să se ia după noi. În clipita aceea, voi, la rându-vă, să vă luaţi după ei, iar noi, întorcându-ne, avem să-i lovim; iar ei astfel vor fi prinşi din toate părţile; şi niciunul dintre necredincioşi nu are să scape de paloşul nostru, atunci când avem să strigăm: Allah akbar!

          Aşa că vizirul Dandan şi marele cămăraş răspunseră cu ascultare şi cu supunere, şi puseră pe dată în fapt tertipul ce le fusese poruncit. Şi porniră la drum, pe vreme de noapte, şi se duseră să ocupe poziţiile în valea Muntelui Fumegător, chiar acolo unde dintru întâi se ascunseseră oştenii creştini veniţi de pe mare şi care apoi se alăturaseră oastei de pe uscat; fapt ce avea să le aducă pieirea, întrucât socoata dintâi a Mumei-Prăpădurilor fusese mai bună.

          Or, odată cu dimineaţa, toţi ostaşii erau în picioare gata de iureş. Iar peste corturi fâlfâiau steagurile şi sclipeau crucile, din toate părţile. Şi vitejii din cele două tabere îşi făcură mai întâi rugăciunile.

          Drept-credincioşii ascultară procitirea Suralei dintâi din Coran, Suraua Vacii73; iar necredincioşii îl pomeniră pe Messia, fiul Mariamei, şi se curăţiră cu spurcul patriarhului, dar fără îndoială că din spurc măsluit, dată fiind marea mulţime de soldaţi tămâiaţi. Or, afumătura aceea nu avea să-i mântuie de paloş!

          Într-adevăr, la semnul dat, bătălia începu iarăşi, mai îndârjită. Ca mingile zburau capetele; pământul se aşternu cu mădulare; şi sângele curse puhoaie, şi într-atâta, de le ajunse cailor până la chingă.

          Caci deodată, ca din pricina unei spaime mari, musulmanii, care până aci se luptaseră vitejeşte, dădură dosul şi o luară la fugă toţi, până la cel din urmă.

          La priveliştea oastei musulmane care luase fuga astfel, domnul Afridun al Constantiniei slobozi un olăcar la domnul Hardobiu, ale cărui armii până atunci nu intraseră în luptă, spunându-i:

          — Iacătă că musulmanii fug! Căci noi am fost făcuţi de neînvins cu sfânta tămâie patriarhicească, cu care ne-am tămâiat şi cu care ne-am miruit bărbile şi mustăţile. Acuma rămâne în seama voastră să vă repeziţi pe urmele lor şi să-i prăpădiţi până la unul! Şi aşa vom răzbuna moartea lui Lucas, viteazul vitejilor noştri…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi doua noapte spuse:

          Şi aşa vom răzbuna moartea lui Lucas, viteazul vitejilor noştri!

          Atunci Hardobiu, care nu aştepta decât prilejul să-şi răzbune într-un sfârşit moartea fiică-si, minunata Abriza, le strigă celor din oastea lui:

          — O, vitejilor! săriţi pe musulmanii aceia care fug ca muierile!

          Or, el habar n-avea că acesta era un vicleşug al viteazului vitejilor, emirul Şarkan, şi al fratelui său Daul'makan.

          Într-adevăr, în clipita în care creştinii lui Hardobiu, ţinându-se după ei, îi ajunseseră din urmă, musulmanii se opriră din fuga prefăcută şi, la glasul lui Daul'makan, se năpustiră asupra celor care îi fugăreau, strigând: „Allahu akbar!” Şi Daul'makan, ca să-i îndârjească la luptă, aruncă acest îndemn:

          — O, musulmanilor, iacătă ziua credinţei! Iacătă ziua când veţi dobândi raiul! Că raiul nu se dobândeşte decât la umbra paloşelor!

          Ei atunci se repeziră ca leii. Iar ziua aceea nu fu pentru creştini ziua bătrâneţii, întrucât fură seceraţi fără a mai fi avut vreme să-şi vadă pletele albind.

          Caci isprăvile săvârşite de Şarkan, în bătălia aceea năprasnică, sunt mai presus de toate vorbele74. Şi pe când el făcea harcea-parcea tot ce îi ieşea în cale, Daul'makan puse să se fluture steagul cel verde, semnul hotărât cu cei din vale. Şi vru să se repeadă şi el în vălmăşag. Caci Şarkan îl zări deodată cum se gătea să se avânte. Atunci, iute, se duse la el şi-i spuse:

          — O, fratele meu, nu se cade să-ţi primejduieşti viaţa în vipia bătăliei, căci tu eşti de trebuinţă la ocârmuirea împărăţiei tale. Încât, de-acuma, nu am să mă mai depărtez de tine, şi am să mă bat numai în preajma ta, apărându-te chiar eu împotriva tuturor primejdiilor!

          Or, în acest timp, vitejii musulmani de sub porunca vizirului Dandan şi a marelui cămăraş, la vederea semnului hotărât, se desfăşurară într-o jumătate de perghel şi retezară astfel oastei creştine orice putinţă înspre corăbiile ei, pe mare. Aşa că lupta pornită în atari împrejurări nu mai putea să fie îndoielnică. Iar creştinii fură nimiciţi amarnic de oştenii musulmani, atât de kurzi cât şi de persani, şi de turci, şi de arabi. Iar cei care izbutiră să scape fură tare puţini ca număr. Întrucât până pe la vreo sută douăzeci de mii dintre ei îşi găsiră moartea, pe când ceilalţi izbutiră să scape înspre Constantinia. Iac-aşa cu grecii lui Hardobiu! Da cât despre cei ai lui Afridun, care se trăseseră pe înălţimi împreună cu domnul lor, încredinţaţi de mai înainte de prăpădul musulmanilor, ce jale trebuie să fi trăit văzând fuga alor lor!

          Or, în ziua aceea, pe lângă biruinţă, drept-credincioşii mai dobândiră şi o grămadă de pleanuri. Mai întâi toate năile, afară de douăzeci care mai aveau oşteni pe punte şi care putură să răzbată până la Constantinia spre a vesti prăpădul. Apoi toate bunurile şi toate lucrurile de preţ strânse pe acele năi; pe urmă cincizeci de mii de cai cu tacâmurile lor; şi corturile, şi tot ce se afla în ele, precum arme şi merinde; şi, într-un sfârşit, o sumedenie fără de socoată pe care nici o cifră nu ar izbuti s-o înfăţişeze, încât bucuria lor fu mare foarte, şi îi mulţumiră lui Allah pentru biruinţă şi pentru plean. Şi iacă-aşa cu musulmanii!

          Da cât despre fugari, apoi aceştia ajunseră într-un sfârşit la Constantinia, cu sufletul bântuit de corbii prăpădului. Şi toată cetatea se cufundă în jale, iar clădirile şi bisericile fură învelite în pânze cernite, şi tot norodul se grămădi în cete mâniate şi scoţând strigăte de rocoşire. Şi durerea tuturora nu putu decât să sporească atunci când văzură că nu se mai întorceau din toate năile decât douăzeci de corăbii, şi din toată oştimea decât douăzeci de mii de oameni. Atunci norodul îi învinui pe domni de vânzare. Şi tulburarea lui Afridun fu atâta de mare şi spaima lui atâta de grea, că nasul i se lungi până la picioare, iar sacul burdihanului i se întoarse pe dos…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era de felul ei, tăcu.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi treia noapte spuse:

          nasul i se lungi până la picioare, iar sacul burdihanului i se întoarse pe dos, şi măruntaiele i se deznodară, şi lăuntrurile i se fleşcăiră. Atunci porunci să fie chemată bătrâna Muma-Prăpădurilor, spre a-i cere sfat despre ce îi mai rămânea de făcut. Şi bătrâna sosi pe dată.

          Or, bătrâna Muma-Prăpădurilor, pricina adevărată a tuturor acelor năpaste, chiar că era o scârbă de baborniţă: viclenită, telpiză, tăbăcită în ticăloşii; gura-i era împuţită; pleoapele-i roşii şi fără de gene; obrajii spălăciţi şi colbăiţi; chipu-i negru ca noaptea; ochii-i urduroşi; trupu-i râios; pletele-i îngălate; spinarea-i cocârjată; pielea-i smochinită. Era cu adevărat urgia urgiilor celor mai amarnice, şi o năpârcă a năpârcilor celor mai veninoase. Şi baba aceea scârbavnică îşi petrecea mai toată vremea la domnul Hardobiu, la Chezareea; şi o trăgea inima spre palatul lui, dată fiind mulţimea mare de robi tineri ce se aflau acolo, atât băieţi cât şi fete; întrucât ea îi năsâlnicea pe robii flăcăi s-o bobârnicească, şi îi plăcea la rându-i să le bobârnicească şi ea pe tinerele roabe fete; şi punea mai presus de orice târnositul cu acele copile şi măglisitul Ierului lor rourat cu al său. Şi era amarnic de iscusită la meşteşugul măglisitului; şi se pricepea ca o gulă să le vârcolicească hămişlişurile şi să le ţumburească ispitit bumburii; şi, ca să le facă să răzbească la zvâcnetul din urmă, le sămălţuia veşcele cu şofran străcurat: fapt ce le prăvălea pierite de istov în braţele ei. Încât le dovedise cu dibăciile ei pe toate roabele din palat şi, mai când, şi pe însoţitoarele Abrizei; da nu putuse să izbutească a o dodeli şi pe mlădia Boabă-de-Mărgean, iar tertipurile ei toate se vădiseră zadarnice faţă de Abriza; întrucât pe Abriza o scârbea din pricina duhoarei răsuflării ei şi a damfului de udăciune dospită ce se revărsa de la subsuorile şi de la vântrele ei, şi a vălurilor duhnite a potopurilor de împuţiciuni, mai trăsnitoare decât usturoiul stricat, şi a scorţoşeniei pielei ei, mai ţepoasă decât cea a ariciului şi mai tare decât viţele de palmier, întrucât cotoroanţei chiar că i se puteau potrivi bine spusele poetului:

          Nicicând mireasma tare de trandafiri cu care îşi năclăieşte pielea n-are să fie-n stare să-mprăştie duhoarea-i de vântuiri amare!

          Da se cade a spune că Muma-Prăpădurilor era plină de filotimie faţă de toţi robii care se lăsau zbârnâiţi de ea, precum era şi plină de pică faţă de cei ce nu se lăsau biruiţi. Şi taman din pricina dârziei sale era Abriza atâta de duşmănită de babă.

          Aşadară, când bătrâna Muma-Prăpădurilor intră la Afridun, acesta se ridică în cinstea ei; şi Hardobiu făcu la fel. Şi bătrâna spuse:

          — O, Măria Ta, ni se cade acuma să dăm încolo toată tămâia şi toate binecuvântările patriarhului, care nu au făcut decât să tragă năpastele asupra capetelor noastre. Şi să chibzuim mai degrabă a lucra în lumina înţelepciunii adevărate. Iacătă. Întrucât musulmanii drumeţesc cu pas spornic spre a veni să împresoare cetatea noastră, se cere a trimite crainici în toată împărăţia să îmbie gloatele să vină la Constantinia ca să înfrunte împreună cu noi năvala împresurătorilor. Şi toţi oştenii de la toate plaiurile să zorească a da fuga să se închidă între zidurile noastre, căci primejdia este grabnică! Iar cât despre mine, o, Măria Ta, lasă-mă slobodă, şi în curând pomina are să facă a răzbate până la tine urmarea vicleşugurilor mele şi zvoana năpastelor mele asupra musulmanilor. Întrucât, din clipita aceasta, las Constantinia. Şi Cristos, fiul Mariamei, să te ţie sănătos!

          Atunci Afridun zori să urmeze sfaturile Mumei-Prăpădurilor care, precum spusese, plecă din Constantinia.

          Or, iacătă tertipul ticluit de bătrâna cea vicleană. După ce ieşi din cetate, luând cu ea cincizeci de voinici aleşi, bine pricepători ai limbii arăbeşti, grija ei dintâi fu să-i îmbrace în haine de negustori musulmani de la Damasc. Căci luase cu ea de asemenea şi o sută de catâri încărcaţi cu ţesături de toate soiurile, mătăsării de la Antiohia şi de la Damasc, atlazuri cu străluciri ca de mademuri şi zarpale de preţ, şi multe alte lucruri domneşti. Şi avusese grijă să mai ia, de la Afridun, şi o scrisoare de slobodă trecere, care cuprindea, în miezul ei, acestea: „Neguţătorii cutare şi cutare sunt neguţători musulmani de la Damasc, străini de ţara noastră şi de legea noastră creştinească; şi, întrucât au făcut neguţătorie în ţara noastră, şi cum negoţul întemeiază bună starea unei ţări şi bogăţia ei, şi cum aceştia nu sunt nicidecum oameni purtători de războaie, ci oameni paşnici, le dăm slobozenie de trecere ca nimenea să nu-i vatăme şi să nu le căşuneze nimic, şi nimenea să nu le ceară vreo dijmă ori vreo vamă de intrare sau de ieşire pentru mărfurile lor.”

          Apoi, cu cei cincizeci de oşteni îmbrăcaţi în neguţători musulmani, telpiza de babă se străvesti în schivnic musulman, înveşmântându-se într-o cămăşoaie de lână albă; pe urmă se frecă pe frunte cu o alifie făcută de ea, care îi da o străluceală şi o sclipeală de sfinţenie fără de pereche; într-un sfârşit, puse să fie legată de picioare în aşa chip ca frânghiile s-o strângă până la sânge şi să lase urme de nevindecat. Atunci numai le spuse însoţitorilor ei:

          — Acuma trebuie să mă bateţi cu bicele şi să-mi umpleţi carnea de sânge, în aşa chip ca să-mi lase nişte urme de neşters. Şi, ca atare, să nu aveţi nici o milă, întrucât nevoia îşi are pravilele ei. Apoi să mă puneţi într-o ladă asemeni cu lăzile acestea de mărfuri şi să aşezaţi lada pe un catâr. Şi purcedeţi atunci la drum, până ce aveţi să ajungeţi la tabia musulmanilor care îl au de căpetenie pe Şarkan. Şi celor ce ar vroi să vă stea în cale să le arătaţi scrisoarea de la domnul Afridun, care vă zugrăveşte ca pe neguţători de la Damasc, şi să cereţi a-l vedea pe emirul Şarkan; iar când aveţi să fiţi duşi dinaintea lui şi când el are să vă întrebe despre starea voastră şi despre câştigurile dobândite în ţara rumilor necredincioşi, voi să-i spuneţi: „O, norocitule sultan, câştigul cel mai curat şi cel mai de laudă din toată călătoria noastră negustorească în ţara păgânilor creştini, a fost slobozenia unui sfânt schivnic pe care am izbutit să-l scoatem din mâinile prigonitorilor lui, care într-o hrubă de sub pământ îl schingiuiau de cincisprezece ani, ca să-l facă să se lepede de sfânta lege a Prorocului nostru Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!). Şi iacătă cum s-au petrecut lucrurile: trecuse o vreme de când ne aflam la Constantinia vânzând şi cumpărând, când, într-o noapte, cum stam la rateşul nostru şi ne socoteam câştigul din ziua aceea, văzurăm că se iveşte deodată, pe zidul dimpotrivă al sălii, un chip mare, al unui om trist, cu ochii plini de lacrimile care-i curgeau apoi de-a lungul preacinstitei bărbi albe. Şi buzele omului cel trist se mişcară încet şi ne spuseră vorbele acestea: „O, musulmanilor! Dacă printre voi se află nişte bărbaţi cu teamă de Allah şi care urmează întocmai pravilele Prorocului nostru (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) să se ridice şi să plece din ţara aceasta de păgâni şi să se ducă la oastea emirului Şarkan a cărui ursită a fost scrisă că va trebui într-o zi să ia din mâinile rumilor cetatea Constantiniei. Şi, în calea voastră, aveţi să daţi de o mănăstire, după trei zile de drum. Şi în mănăstirea aceea, în cutare olac din cutare loc, aveţi să daţi de o hrubă sub pământ, unde este închis de cincisprezece ani un sfânt schivnic de la Mecca, pe nume Abdallah, ale cărui virtuţi sunt plăcute lui Allah Preaînaltul. Şi a căzut în mâinile călugărilor creştini care l-au închis în hruba aceea şi îl schingiuiesc amarnic, din ură pentru credinţa lui. Încât slobozenia acelui sfânt are să fie pentru voi fapta cea mai plină de vrednicie dinaintea Celui Preaînalt; şi chiar numai întru ea însăşi este o faptă tare frumoasă! Aşa că nu am a vă spune nimic mai mult. Şi pacea fie asupra-vă! Şi, spunând acestea, chipul bătrânului cel trist se şterse din ochii noştri…„„

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi patra noapte spuse:

          Şi, după acestea, chipul bătrânului cel trist se şterse din ochii noştri. Atunci, numaidecât, fără a şovăi, legarăm toate mărfurile care ne mai rămăseseră şi tot ceea ce cumpărasem în ţara rumilor, şi ieşirăm din Constantinia. Şi, într-adevăr, după trei zile de drum, găsirăm mănăstirea cu pricina, în mijlocul unui sat.

          Atunci, ca să nu stârnim luarea-aminte asupra gândurilor noastre, desfăcurăm o parte din mărfuri în târgul obştesc din sat, după datina neguţătorilor, şi ne apucarăm astfel să vindem până la căderea nopţii. Atunci, sub scutul întunericului, ne strecurarăm la mănăstire, şi îl amuţirăm pe călugărul de la poartă; şi intrarăm în mănăstire.75

          Şi, precum ne spusese vedenia, îl găsirăm pe sfântul schivnic Abdallah, care acuma se află colea într-una din lăzile noastre, o, Măria Ta, şi pe care avem să-l aducem între mâinile tale.

          Şi, după ce îi învăţă vorbele acestea pe însoţitorii ei, bătrâna Muma-Prăpădurilor, străvestită în schivnic, adăugă:

          — Şi eu atunci mă însărcinez cu nimicirea tuturor musulmanilor aceia!

          După ce bătrâna sfârşi de vorbit, însoţitorii ei răspunseră că ascultă şi că se supun, şi purceseră îndată s-o biciuiască până la sânge, şi pe urmă o băgară într-o ladă goală, pe care o suiră pe spinarea unui catâr, şi porniră la drum spre a duce la îndeplinire socoata vicleşugului.

          Da cât despre oastea cea biruitoare a drept-credincioşilor, după spulberarea creştinilor, îşi împărţi prada şi înălţă slavă lui Allah pentru binefacerile sale. Apoi Daul'makan şi Şarkan îşi întinseră mâna spre a se firitisi şi se îmbrăţişară, iar Şarkan, în bucuria sa, îi spuse lui Daul'makan:

          — O, fratele meu, îţi urez ca Allah să-ţi dea de la soţia ta însărcinată un copil de parte bărbătească, ca să pot să-l însor cu fetiţa mea Puterea-Ursitei!

          Şi nu conteniră să se bucure împreună, până ce vizirul Dandan le spuse:

          — O, Măriile Voastre, cuminte este şi de tot potrivit ca, fără a pierde vremea, să pornim pe urmele celor biruiţi, şi, fără a le da răgaz să se întocmească iar, să mergem să-i împresurăm în Constatinia şi să-i spulberăm cu totul de pe faţa pământului, întrucât, cum spune poetul:

          Cea mai aleasă bucurie-i să tai cu paloşu-n duşman, Zburând ca pajera pustiei în şa, călare pe-un şoiman.

          Aleasă bucurie este un crainic galopând pe drum ca să-ţi aducă dulcea veste că mult-iubita vine-acum.

          Dar bucuria-i şi mai mare când se iveşte însăşi ea, Naintea crainicului care numai sosirea i-o vestea.

          Ci mai aleasă bucurie-i să tai cu paloşu-n duşman, Zburând ca pajera pustiei, În şa, călare pe-un şoiman.

          După ce vizirul Dandan prociti stihurile, cei doi sultani primiră cu drag sfatul lui şi dădură semnul de plecare spre Constantinia. Şi toată oastea porni la drum, cu căpeteniile în frunte.

          Şi merseră fără de odihnă şi străbătură nişte câmpuri mari şi pârjolite pe unde nu creştea altă buruiană decât o iarbă galbenă împrăştiată prin acele pustietăţi în care nu sălăşluia decât numai sufletul lui Allah. Şi, după şase zile de mers istovitor, prin pustietăţile fară apă, ajunseseră într-un sfârşit într-o ţară care îl binecuvânta pe Ziditor. Dinaintea lor se întindeau pajişti pline de reveneală pe unde se preumblau ape zvonitoare, şi unde înfloreau pomi roditori. Şi meleagul acela, pe unde zburdau gazelele şi cântau păsărelele, se ivea ca un rai, cu pomii lui cei mari, beţi de roua ce le împodobea ramurile, şi cu florile lor, ce zâmbeau adierii lainice, precum spune poetul:

          Copile, iată: sub flori adormite muşchiul grădinii fericit întinde covoru-i de smaralde risipite în boabele de rouă strălucinde.

          Închide-ţi ochii şi ascultă-ncalte cum cântă apa-ncet prin trestii nalte, Izvoru-şi prinde stropii mici în salbe legându-le de florile subţiri.

          Ah, clopoţei de-argint la glezne albe, Şi voi, frumoase flori, faceţi-i salbe şi dulci cununi iubirii-ntre iubirii după ce îşi săturară inimile cu desfătările acelea, cei doi fraţi chibzuiră să se odihnească un răstimp acolo, într-adevăr, Daul'makan îi spuse lui Şarkan:

          — O, fratele meu, nu cred că ai văzut la Damasc grădini atâta de frumoase! Să stăm aşadar aici ca să ne odihnim două-trei zile şi să le dăm păs oştenilor noştri să răsufle oleacă la reveneală şi să bea din apa aceasta atâta de dulce, spre a putea să lupte mai straşnic împotriva necredincioşilor.

          Iar Şarkan găsi că gândul era minunat.

          Or, cum şi trecuseră două zile de când şedeau acolo şi tocmai se găteau să-şi strângă corturile, auziră nişte glasuri în depărtare; şi, întrebând ce este, li se răspunse că este o caravană de negustori de la Damasc ce se întorcea în ţara lor, după ce vânduseră şi cumpăraseră în ţara ghiaurilor, şi că oştenii le popriseră acum calea spre a-i pedepsi că făcuseră negustorie cu păgânii.

          Caci, chiar în clipita aceea, negustorii se iviră, împotrivindu-se şi rocoşindu-se, înconjuraţi de oşteni. Şi se aruncară la picioarele lui Daul'makan şi îi spuseră:

          — Am umblat în ţara necredincioşilor, care ne-au omenit şi nu ne-au vătămat nici la trupuri, nici la bunuri; şi iacătă că acuma drept-credincioşii, fraţii noştri, ne pradă şi ne obijduiesc în ţară musulmană!

          Pe urmă scoaseră scrisoarea, hatişeriful de Ia domnul din Constantinia, şi i-o întinseră lui Daul'makan care o citi, şi tot aşa şi Şarkan. Iar Şarkan le spuse:

          — Ceea ce vi s-a ridicat vi se va da îndărăt pe dată. Da şi voi, pentru ce, ca musulmani, v-aţi dus să faceţi neguţătorie cu păgânii?

          Atunci negustorii răspunseră:

          — O, stăpâne al nostru, Allah ne-a călăuzit la creştinii aceia spre a fi temei într-o biruinţă mai de seamă decât toate biruinţele oştilor şi decât toate câte le-ai dobândit tu vreodată!

          Iar Şarkan spuse:

          — Şi care-i biruinţa aceea, o, negustorilor?

          Ei răspunseră:

          — Nu putem să vorbim despre ea decât la loc tăinuit, la adăpost de iscoade; întrucât, dacă lucrul s-ar da în vileag, nici un musulman nu ar mai putea vreodată, nici măcar la vreme de pace, să pună piciorul în ţara creştinilor.

          La vorbele acestea, Daul'makan şi Şarkan îi luară pe negustori şi îi duseră într-un cort lăturalnic, cu totul la adăpost de urechi iscoditoare Atunci negustorii…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a nouăzeci şi cincea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorii le înşirară atunci celor doi fraţi basna născocită şi dăscălită de Muma-Prăpădurilor. Şi cei doi fraţi se tulburară până peste poate ascultând povestea chinurilor sfântului schivnic şi slobozirea lui din hruba mănăstirii. Şi îi întrebară pe negustori:

          — Şi acuma unde este schivnicul cel sfânt?

          Ei răspunseră:

          — După ce l-am omorât pe călugărul paznic de la mănăstire, ne-am zorit să-l băgăm pe sfânt într-o ladă, pe care am încărcat-o pe spinarea unuia din catârii noştri, şi am fugit cât mai iute. Şi avem să-l aducem acuma dinainte-vă. Da, până să fugim de la mănăstire, am putut să băgăm de seamă că erau încuiate acolo mormane şi mormane de aur, de argint, şi de pietre scumpe, şi de odoare de toate felurile, despre care de altminteri are să vă grăiască mai bine sfântul schivnic, peste câteva clipite.

          Şi negustorii se repeziră să despovăreze catârul, şi deschiseră lada, şi îl aduseră pe sfântul schivnic dinaintea celor doi fraţi. Şi se ivi negru ca o teacă de roşcovă, atâta slăbise şi se sfrijise; şi purta pe trupul lui urmele vătămăturilor lăsate de loviturile de bici şi care semănau cu urmele de lanţuri înfipte în carne.

          Când îl văzură (da în fapt era bătrâna Muma-Prăpădurilor!), cei doi fraţi rămaseră încredinţaţi că aveau dinaintea lor pe cel mai sfânt dintre schivnici, mai cu seamă când băgară de seamă că fruntea schivnicului era sclipitoare ca soarele, datorită unsorii ticăloase cu care viclenită de babă îşi năclăise pielea. Şi păşiră către ea şi îi sărutară mâinile şi picioarele cu evlavie, cerându-i binecuvântarea, cu lacrimile în ochi, ba se mai porniră să şi plângă cu suspine, aşa de înduioşaţi erau de chinurile îndurate de cel pe care îl socoteau un sfânt schivnic. Ea atunci le făcu semn să se ridice şi le spuse:

          — Conteniţi acuma de-a plânge, şi ascultaţi la vorbele mele!

          Atunci cei doi fraţi se supuseră numidecât, iar ea le spuse:

          — Aflaţi că, în ce mă priveşte, eu mă supun liniştit voinţei Stăpânului şi Domnului meu, întrucât ştiu că muncile pe care mi le trimite sunt numai ca să-mi pună la cercare răbdarea şi smerenia. Slăvit şi preamărit fie El! Că acela care nu ştie să îndure cercările Celui Preabun nu va izbândi nicicând să se îndulcească de bunătăţurile raiului. Şi dacă acuma sunt bucuros de slobozirea mea, nu este nicidecum pe temeiul sfârşitului caznelor mele, ci pe temeiul venirii mele în mijlocul fraţilor noştri musulmani, şi pe al nădejdii mele de a muri sub copitele cailor de viteji luptând pentru flamura Islamului! Căci vitejii care sunt ucişi în războiul sfânt nu mor, sufletul lor este fără de moarte.

          Atunci cei doi fraţi îi luară încă o dată mâinile şi i le sărutară, şi vroiră a da poruncă să i se aducă de mâncare, dar ea se împotrivi, zicând:

          — Ajunez de mai bine de cincizprezece ani şi nu pot acuma, când Allah mi-a dovedit atâtea milosârdii, să fiu aşa de păcătos cât să-mi curm postitul şi ajunatul; da poate că, spre scapătul soarelui, am să mănânc oleacă.

          Atunci ei nu mai stăruiră; da când se lăsă înserarea puseră să se gătească bucate şi i le aduseră chiar ei; caci telpiza se împotrivi iarăşi, zicând:

          — Nu este acuma ceasul de mâncare ci de rugă la Preaînaltul!

          Şi se şi aşeză a rugăciune în mijlocul mihrabului76. Şi şezu aşa rugându-se toată noaptea, fară de răgaz, şi tot aşa şi în cele două nopţi următoare.77 Atunci cei doi fraţi fură cuprinşi faţă de ea de o mare preacinstire, socotind-o un bărbat, un sfânt schivnic; şi îi dădură un cort mare numai pentru ea, şi slujitori anume, şi bucătari; şi, la sfârşitul zilei de-a treia, cum ea stăruia să nu mănânce nimic, cei doi fraţi veniră chiar ei s-o slujească şi puseră să i se aducă în cort tot ceea ce ochiul şi sufletul pot să râvnească din lucrurile ispititoare. Dar ea nu vroi să se atingă de nimic şi nu mâncă decât o bucată de pâine şi un pic de sare. Încât cinstirea celor doi fraţi nu făcu decât să sporească, iar Şarkan îi spuse lui Daul'makan:

          — Chiar că omul acesta s-a lepădat pe deplin de toate bucuriile lumii! Iar de n-ar fi războiul care mă sileşte să lupt cu necredincioşii, m-aş dărui pe de-a întregul supuşeniei faţă de el, şi l-aş urma toată viaţa, spre a trage asupra-mi binecuvântările sale! Da haide să-l rugăm a tăifăsui cu noi oleacă, întrucât mâine avem să purcedem asupra Constantiniei şi nu vom avea alt prilej mai bun să ne bucurăm de vorbele sale.

          Atunci vizirul cel mare Dandan spuse:

          — Şi eu aş vrea să-l văd mai de-aproape pe sfântul schivnic şi să-l rog să se roage pentru mine, ca să pot să-mi găsesc moartea în războiul cel sfânt şi să mă duc să mă înfăţişez dinaintea Domnului Atotstăpân; că mi-e destul cât am trăit.

          Atunci tustrei luară calea înspre cortul în care sălăşluia viclenită bătrână Muma-Prăpădurilor; şi o găsiră scufundată în canunul rugăciunii. Atunci ei şezură s-o aştepte să-şi isprăvească rugăciunea; da întrucât, după trei ceasuri de aşteptare, în pofida lacrimilor de minunare şi a suspinelor lor, ea nu se dezlipea neam de şederea aceea în genunchi, şi nu le da nici un pic de luare-aminte, păşiră spre ea şi sărutară pământul. Ea atunci se ridică şi le ură bună pace şi bună venire, şi le spuse:

          — Da ce aţi venit să faceţi la ceasul acesta?

          Ei răspunseră:

          — O, sfinte schivnice, au şi trecut multe ceasuri de când suntem aici. Nu ai auzit suspinele noastre?

          Ea răspunse:

          — Cel ce se află dinaintea lui Allah nu poate nici să audă, nici să vadă ce se petrece în lumea aceasta de jos!

          Ei îi spuseră:

          — Am venit să te vedem, o, sfinte schivnice, spre a-ţi cere binecuvântarea înainte de lupta cea mare şi spre a auzi din gura ta povestea robiei tale la necredincioşii pe care mâine, cu ajutorul lui Allah, avem să-i nimicim până la unul!

          Atunci afurisita de babă spuse:

          — Pe Allah! dacă nu aţi fi căpeteniile drept-credincioşilor, niciodată nu v-aş fi istorisit ceea ce am să vă istorisesc. Întrucât urmările au să fie, pentru voi, de un folos nemăsurat. Ascultaţi, dară!