A fost odată, în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al clipelor, o cetate printre cetăţile din Persia, dincolo de munţii Ispahanului. Şi numele acelei cetăţi era de Cetatea-Verde. Şi sultanul acelei cetăţi se chema Soleiman-Şah. Era dăruit cu haruri mari de dreptate, de mărinimie, de chibzuinţă şi de ştiinţă. Încât din toate zările curgeau călătorii înspre cetatea lui, până într-atâta de departe se întinsese buna lui faimă şi da încredere neguţătorilor şi caravanelor.

          Şi sultanul Soleiman-Şah a urmat să ocârmuiască astfel de-a lungul unui răspăs de vreme tare întins, în îmbelşugare şi înconjurat de dragostea întregului norod. Caci nu lipseau huzurului său decât o soţie şi nişte copii; întrucât era neînsurat.

          Şi sultanul Soleiman-Şah avea un vizir care i se asemuia tare mult ca filotimie şi ca bunătate. Şi-aşa că într-o zi, când singurătatea îl apăsa mai greu ca de obicei, sultanul porunci să fie chemat vizirul şi îi spuse:

          — Vizire, iacătă că pieptul mi se strânge şi răbdarea mi se curmă şi puterile mă lasă; încă o vreme tot aşa, şi nu o să mai am decât pielea pe oase. Căci văd bine acuma că holteitul nu este o stare firească, mai cu seamă pentru sultani, care au de lăsat un scaun de domnie urmaşilor lor. Şi-apoi Prorocul nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) a spus: „Împreunaţi-vă! şi sporiţi-vă urmaşii, întrucât am să mă mândresc cu numărul vostru dinaintea tuturor neamurilor, la Ziua învierii!” Aşa că sfătuieşte-mă, o, vizire al meu, şi spune-mi ce socoti.

          Atunci vizirul îi spuse:

          — Într-adevăr, o, Măria Ta, aceasta-i o treabă anevoioasă şi de o gingăşie până peste poate. Am să încerc a te mulţumi ţinându-mă pe calea prăvilnicită. Află, aşadar, o, Măria Ta, că eu nu aş vedea cu bucurie o roabă neştiută să ajungă soţia stăpânului nostru; întrucât cum ar putea el să ştie stepena acelei roabe şi evghenia moşilor ei şi curăţia sângelui ei şi obârşiile neamului ei, şi cum ar putea el, prin urmare, să păstreze întreagă întocmirea neprihănită a sângelui strămoşilor săi? Nu ştii că un copil ce s-ar naşte dintr-o asemenea împreunare ar fi tot ca un copil din flori, plin de cusururi, mincinos, setos de sânge, blestemat de Allah zămislitorul său, din pricina ticăloşiilor lui viitoare? Iar atare spiţă se asemuie cu buruiana ce răsare dintr-un pământ bâhlos, cu apă sălcie şi băltită, şi care începe să putrezească chiar mai înainte de a ajunge la creşterea ei deplină, încât să nu te aştepţi de la vizirul tău, o, Măria Ta, la slujba de a-ţi cumpăra o roabă, de-ar fi ea şi cea mai frumoasă copilă de pe pământ; întrucât nu vreau să fiu eu pricina unor atari necazuri şi să îndur apoi povara păcatelor pe care le-aş fi stârnit. Dar, dacă vrei să asculţi de barba mea, aş fi de părere să alegi, dintre fetele de sultani, o soţie cu spiţa neamului ştiută şi cu frumuseţea dată ca pildă în ochii tuturor femeilor!

          La vorbele acestea, sultanul Soleiman-Şah spuse:

          — O, vizire al meu, sunt gata cu totul, dacă izbuteşti să-mi găseşti o asemenea femeie, s-o iau de soţie legiuită, spre a trage asupra neamului meu binecuvântările celui Preaînalt!

          Atunci vizirul îi spuse:

          — Treaba, din mila lui Allah, este ca şi făcută.

          Şi sultanul se minună:

          — Cum adică?

          El spuse:

          — Află, o, Măria Ta, că soţia mea mi-a povestit că sultanul Zahr-Şah, stăpânul Cetăţii-Albe, are o fată de-o frumuseţe fără de pereche şi a cărei zugrăvire este atâta de mai presus de vorbe, încât mi-ar creşte păr pe limbă până a răzbi să-ţi înfirip despre ea o închipuire cât de cât!

          Atunci sultanul strigă:

          — Ya Allah!

          Şi vizirul urmă:

          — Că, o, Măria Ta, cum aş putea vreodată să-ţi vorbesc precum se cuvine despre ochii ei cu pleoape înnegurate, despre pletele ei, despre mijlocul ei cel atâta de gingaş încât nici nu se vede, despre vârtoşia şoldurilor ei şi despre ceea ce le leagă şi le rotunjeşte? Pe Allah! nimeni nu poate să se apropie de ea fără să rămână înmărmurit, precum nimeni nu poate să se uite la ea fără să moară! Şi anume despre ea a spus poetul:

          Fecioară, tu, cu pântec jerăgai, Cu boiul ram de salcie uşoară, Sulegetă ca plopii-nalţi din rai, Eşti ca un cântec care mă-nfioarâ.

          Ţi-e gura precum mierea de pădure!

          Ia cupa, îndulceşte vinu-amar şi dă-mi să sorb licoarea lui, uşure, Hurie dintr-al raiurilor har!

          Sfios mă plec în arsă rugăminte:

          Întredeschide-ţi buzele fierbinţi şi răcoreşte-mi ochiul ce mă vinde cu grindina frumoşilor tăi dinţi.89

          La stihurile acestea, sultanul se înfiora de bucurie şi strigă din străfundul gâtlejului:

          — Ya Allah! Caci vizirul urmă:

          — Aşa că, o, Măria Ta, eu sunt de părere să trimitem cât mai repede cu putinţă la sultanul Zahr-Şah un emir de-al tău, om de încredere, înzestrat cu dibăcie şi cu gingăşie, care să deguste tâlcul vorbelor sale înainte de a le rosti, şi a cărui pricepere s-o ştii de mult. Şi să-l însărcinezi să se slujească de toată stăruinţa lui spre a dobândi ca tatăl să ţi-o dea pe fată. Iar tu ai să te însori într-un sfârşit, spre a urma vorba Prorocului (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) care a spus: „Bărbaţii ce se îndărătnicesc a rămânea feciori se cade a fi alungaţi din Islam! Sunt nişte stricători! Nu e loc pentru nici un fel de neînsuraţi în Islam!” Or, chiar că domniţa aceea este singura fată vrednică de tine, ea care este cea mai frumoasă nestemată de pe toată faţa pământului, şi în lung şi în lat!

          La vorbele acestea, sultanul Soleiman-Şah îşi simţi inima cum se umflă, şi oftă de uşurare şi îi spuse vizirului său:

          — Şi care ins ar şti mai bine decât tine să ducă la bun sfârşit solia aceasta plină de subţirenie? O, vizire al meu, numai tu vei merge să rânduieşti treaba, tu care eşti plin de înţelepciune şi de curtenie. Aşa că ridică-te şi du-te acasă la tine să-ţi iei rămas-bun de la ai tăi, şi încheie-ţi cu sârg treburile de rând: şi mergi la Cetatea-Albă să ceri pentru mine de soţie pe fata sultanului Zahr-Şah. Întrucât iacătă că inima şi mintea mea sunt tare zbuciumate şi se chinuiesc aprig în privinţa aceasta.

          Şi vizirul răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi numaidecât grăbi a se duce să încheie ceea ce avea de încheiat, şi să-i îmbrăţişeze pe cei pe care îi avea de îmbrăţişat, şi se apucă să-şi facă toate gătirile de plecare. Luă cu el toate felurile de daruri bogate, pe nazurile sultanilor, ca de pildă giuvaieruri, odoare, chilimuri de mătase, zarpale scumpe, parfumuri, mirosne de trandafir numai safi, şi tot soiul de lucruri uşoare ca greutate, dar grele ca preţ şi ca strălucire. Nu uită să mai ia şi zece cai aleşi, din neamurile cele mai frumoase şi mai curate din Arabia. Luă de asemenea şi arme de cele mai bogate, împistrite cu aur, şi cu mânere de jad învrâstate în rubine, şi armuri uşoare de oţel, şi cămăşi de sârmă cu zalele daurite; fără a mai socoti şi lăzile cele mari încărcate cu tot felul de lucruri falnice, ca şi cu bunătăţuri de mâncat, precum chisele cu sorbeturi de trandafir, caise despicate în felii gingaşe, dulceţuri înmiresmate, beltele de migdale mirozite cu smirnă din insulele calde, şi sumedenie de zumaricale râvnite de fete. Pe urmă porunci să se încarce toate lăzile pe spinarea catârilor şi a cămilelor; şi luă cu el o sută de mameluci tineri şi o sută de arapi tineri, şi o sută de copile, cu menirea ca toţi să alcătuiască, la întoarcere, alaiul miresei. Şi cum vizirul, în fruntea caravanei, cu prapurii desfăşuraţi, se gătea să dea semnul de plecare, sultanul Soleiman-Şah îl opri o clipită şi îi spuse:

          — Şi mai ales ia seama să nu te întorci fără a mi-o aduce pe fată; şi să nu zăboveşti, întrucât mă părporesc ca pe foc; şi nu voi avea tihnă şi somn decât după sosirea acelei mirese care nu are să-mi mai iasă din gând nici zi, nici noapte, şi de care sunt de pe acuma aprins de dragoste!

          Şi vizirul răspunse cu ascultare şi cu supunere. Şi purcese cu toată caravana lui, şi drumeţi spornic, şi ziua şi noaptea, străbătând munţi şi văi, râuri şi puhoaie, câmpii pustii şi câmpii roditoare, până ce nu mai fu decât la o zi de drum de Cetatea-Albă.

          Atunci vizirul se opri, pentru popas, pe malul unei ape curgătoare, şi trimise un olăcar sprinten să i-o ia înainte spre a da de ştire despre sosirea sa sultanului Zahr-Şah.

          Or, se brodi ca în chiar clipita când olăcarul, ajungând la porţile cetăţii, urma să intre în cetate, sultanul Zahr-Şah să se afle la reveneală într-una dintre grădinile sale de prin preajma locului; şi îl văzu pe olăcar şi ghici că e un străin. Şi porunci pe dată să fie chemat şi îl întrebă cine este. Iar olăcarul răspunse:

          — Sunt trimisul vizirului cutare, care a poposit pe ţărmul râului cutare şi care vine la tine din partea stăpânului nostru, sultanul Soleiman-Şah, domnul peste Cetatea-Verde şi munţii Ispahanului!

          La ştirea aceea, sultanul Zahr-Şah fu bucuros până peste poate, şi puse să i se aducă răcoritoare olăcarului vizirului, şi le dete emirilor săi porunca să meargă în întâmpinarea marelui trimis al sultanului Soleiman-Şah, a cărui volnicie era cinstită până în ţările cele mai depărtate şi până şi pe meleagul Cetăţii-Albe. Şi olăcarul sărută pământul între mâinile sultanului Zahr-Şah, spunându-i:

          — Vizirul va sosi mâine. Iar acuma, Allah să-ţi păstreze pururea marile sale milosârdii şi aibă-i pe răposaţii tăi părinţi întru milele şi îndurarea sa.

          Iac-aşa cu ei.

          Dar cât despre vizirul sultanului Soleiman-Şah, acela rămase să se odihnească pe malurile apei, până la miez de noapte. Atunci porni iarăşi la drum către Cetatea-Albă; şi, la răsărit de soare, era la porţile cetăţii.

          Atunci, zăbovi o clipită spre a-şi împlini o nevoie zornică şi a se uşura în tihnă. Iar după ce isprăvi, văzu că veneau în întâmpinarea sa vizirul cel mare al sultanului Zahr-Şah cu dregătorii şi cu navabii. Atunci grăbi să-i dea unuia dintre robii săi ibricul de care se slujise spre a-şi face spălările îndătinate, şi încălecă iarăşi în grabă mare pe cal. Şi, după ce se îndepliniră temenelile de datorinţă şi dintr-o parte şi din cealaltă, precum şi urările de bun venit, caravana şi tot alaiul ei intrară în Cetatea-Albă.

          Când ajunseră dinaintea saraiului sultanului, vizirul descălecă de pe cal şi, călăuzit de cămăraşul cel mare, intră în sala domnească.

          În sala aceea văzu un scaun domnesc înalt, din marmură albă străvezie, învrâstat cu mărgăritare şi cu năstrăpate, şi sprijinit pe patru picioare înalte, închipuit fiecare din câte un colţ întreg de elefant. Pe jeţul acela se afla o pernă de tafta verde, chindisită cu steluţe de aur roşu şi împodobită cu ciucuri şi cu ghinduri de aur. Iar deasupra jeţului era un polog strălucind de învrâstările lui de aur, de pietre scumpe şi de fildeş. Iar în jeţ şedea sultanul Zahr-Şah…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută opta noapte spuse:

          Iar în jeţ şedea sultanul Zahr-Şah, înconjurat de oamenii cei mai de seamă din împărăţie şi de străjile încremenite în aşteptarea poruncilor sale.

          La priveliştea aceea, vizirul sultanului Soleiman-Şah simţi harul cum îi luminează mintea şi cum clarul vorbirii îi dezleagă limba şi îl stârneşte la spuneri desfătătoare. Numaidecât, cu o temenea zarifă, se întoarse înspre sultanul Zahr-Şah şi ticlui stihurile acestea în cinstea sa:

          Sufletul meu, de cum te vede, Spre tine năzuie şi zboară;

          Somnia mi se risipeşte şi-n pleoapa mea nu mai coboară, Lăsându-mă cu totul pradă uimirii ce mă împresoară.

          Inimă-a mea, de eşti acolo, În preajma lui, rămâi aşa!

          A lui să fii, oricât mă strânge şi mă apasă lipsa ta, Oricât de dragă-mi eşti şi-oricâtă-i nevoia de-a te aştepta!

          Nimica nu-şi mai vrea urechea-mi mai mult ca glasul celor care Sultanului zahr-Şah măritul înalţă slavă şi cântare, Lui, domnului fară de seamăn al inimilor visătoare!

          De nu mi-ar fi, în viaţa toată decât acum să-l fi văzut, Atâta doar, să-i văd o dată lumina chipului, şi mut să plec, eu şi-atunci aş rămâne pe veci de veci un om avut.

          O, voi, cei ce trăiţi în preajma acestui fără seamăn crai, De-ar fi să vină-aici vreunul şi-ar spune juruind că – aşa-i, Că ştie el un crai pe lume mai îndrăgit în vreun sarai, Mai dăruit decât Zahr-Şahul, Au la simţire, au la minte, Aflaţi cu toţii de la mine şi pururea să ţineţi minte:

          Cel ce-ar rosti asemeni basne nu-i un drept-credincios, şi minte el!

          Şi, sfârşindu-şi de procitit stihurile, vizirul tăcu fără a rosti nimic mai mult. Atunci sultanul Zahr-Şah îl pofti să se apropie de jeţul domnesc, şi îl îmbie să şadă jos lângă Măria Sa, şi îi zâmbi cu bunătate, şi tăifăsui cu el binevoitor o bună bucată de vreme, dându-i dovezile cele mai vădite de prietenie şi de mărinimie. Apoi sultanul porunci să se aştearnă masa în cinstea vizirului, şi toată lumea şezu să mănânce şi să bea până la saţ. Numai atunci sultanul dori să rămână singur cu vizirul; şi ieşiră toţi, în afară de dregătorii de frunte şi de vizirul cel mare al împărăţiei.

          Atunci vizirul sultanului Soleiman-Şah se ridică în picioare şi mai înălţă o proslăvire, şi se temeni, şi spuse:

          — O, preamărite sultan plin de filotimie, vin la tine cu o treabă a cărei urmare va fi pentru noi toţi plină de binecuvântări, de roade norocite şi de prohorisire! Rostul călătoriei mele este, într-adevăr, de a o cere de soţie pe fiica ta cea plină de haruri şi de nuri, de evghenie şi de cuminţie, pentru stăpânul şi cununa capului meu, sultanul Soleiman-Şah, stăpânul cel plin de slavă de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului! Şi, întru atare rost, vin la tine aducându-ţi peşcheşuri bogate şi lucruri falnice, spre a-ţi dovedi cât de mare este pojarul în care se află stăpânul meu, de dorul de a te avea ca socru! Aş vroi, aşadar, să aflu din gura ta dacă împărtăşeşti aşijderea jindul lui şi dacă vrei să-i dăruieşti comoara dorurilor sale.

          După ce ascultă spusele vizirului, sultanul Zahr-Şah se ridică şi se temeni până la pământ; iar dregătorii şi emirii rămaseră până peste poate de minunaţi văzându-l pe sultanul lor dovedind atâta cinstire unui vizir oareşicare. Şi sultanul şezu mai departe în picioare dinaintea vizirului şi îi spuse:

          — O, vizire dăruit cu chibzuinţă şi cu înţelepciune, cu vorbă dulce şi cu fălnicie, ascultă ceea ce va să-ţi spun. Mă socot ca un supus de rând al sultanului Soleiman-Şah, şi îmi fac cea mai aleasă cinste a putea fi socotit printre cei din neamul şi din casa lui. Încât fata mea nu mai este de acum înainte decât o roabă dintre roabele lui; şi din chiar ceasul de-acum este lucrul şi bunul său! Şi-acesta-i răspunsul meu la cererea sultanului Soleiman-Şah, domnul nostru al tuturora, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului!

          Şi pe dată porunci să vină cadii şi martorii, care întocmiră senetul de căsătorie al fiicei sultanului Zahr-Şah cu sultanul Soleiman-Şah. Iar sultanul duse cu bucurie senetul la buze, şi primi firitiselile şi urările cadiilor şi ale martorilor, şi îi potopi pe toţi cu hatârurile sale; şi dete ospeţe mari, spre a-i face cinstire vizirului, şi petreceri mari care înveseliră inima şi ochii tuturor locuitorilor; şi împărţi bucate şi daruri atât celor săraci cât şi celor bogaţi. Pe urmă porunci să se facă gătirile de plecare, şi alese roabele pentru fiică-sa: şi grecoaice, şi turcoaice, şi arăpoaice, şi albe. Şi puse să se facă pentru fiică-sa un palanchin mare din aur roşu învrâstat cu mărgăritare şi cu nestemate, şi porunci să fie pus palanchinul pe spinarea a zece catâri aşezaţi în bună rânduială. Şi tot alaiul purcese la drum. Iar palanchinul se ivea, în strălucirea dimineţii, precum un sarai mare dintre saraiurile ginnilor, iar copila, acoperită de vălurile ei, precum o hurie dintre huriile cele mai frumoase din rai.

          Iar sultanul Zahr-Şah însoţi alaiul de-a lungul a trei farasanji; pe urmă îşi luă rămas-bun de la fiică-sa, de la vizir şi de la cei ce o însoţeau, şi se întoarse la cetatea lui, bucuros până peste poate şi plin de încredere în viitor.

          Cât despre vizir şi despre alai…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână povestitul pe a doua zi.

          Dar când fu cea de a o sută noua noapte spuse:

          Cât despre vizir şi despre alai, aceştia călătoriră în tihnă şi, când ajunseră la trei zile de drum până la Cetatea-Verde, trimiseră un olăcar sprinten să-i dea de ştire sultanului Soleiman-Şah.

          Când află de venirea soţiei sale, sultanul se înfiora de drag, şi îi dete o mantie frumoasă de fală olăcarului vestitor. Şi porunci oastei sale să plece în întâmpinarea proaspetei mirese, cu toate steagurile desfăşurate; iar crainicii obşteşti poftiră cetatea toată la alai, în aşa chip că nu mai rămase în nici o casă măcar o femeie, sau măcar o copilă, ba nici măcar vreo babă, oricât de prăpădită de vârstă sau oricât de neputincioasă să fi fost ea. Şi nimenea nu pregetă să iasă dinaintea miresei. Şi când toată lumea aceea ajunse în preajma palanchinului cu fata sultanului, se hotărî ca intrarea în cetate să se facă noaptea, cu vâlvă mare.

          Încât, când se lăsă noaptea, navabii cetăţii puseră să se lumineze pe cheltuiala lor toate uliţele şi tot drumul ce ducea la saraiul sultanului. Şi se rânduiră toţi în două şiruri, de-a lungul drumului; şi, la trecerea miresei, ostaşii întocmiră un gard viu de-a dreapta şi de-a stânga; şi, pe tot drumul, luminile străluceau în văzduhul străveziu, şi tobele cele mari îşi îngânau bubuitul lor adânc, şi trâmbiţele cântau cu glas înalt, şi steagurile fluturau deasupra capetelor, şi mirodeniile ardeau în căţui, pe uliţe şi la răspântii, şi călăreţii se luptau de-a călare în lăncii şi în suliţe. Şi în mijlocul tuturora, cu arapii şi cu mamelucii înainte şi cu slujnicele şi roabele în urmă, îmbrăcată în rochia împărătească pe care i-o dăruise tătâne-său, proaspăta mireasă sosea la saraiul soţului ei, sultanul Soleiman-Şah.

          Atunci robii cei tineri despovărară catârii şi, în toiul ţipetelor ascuţite de bucurie ale întregului norod şi ale oastei, luară palanchinul pe umerii lor şi îl cărară până la uşa tainică. Atunci slujnicele cele tinere şi însoţitoarele luară locul robilor şi o duseră pe mireasă în iatacul menit ei. Şi pe dată iatacul se lumină de strălucirea ochilor săi şi făcliile păliră de frumuseţea chipului ei. Iar ea părea în mijlocul tuturor femeilor ca luna printre stele sau ca mărgăritarul năstrăpat în mijlocul salbei. Pe urmă slujnicele cele tinere şi însoţitoarele ieşiră din iatac şi se înşiruiră pe două rânduri, de la intrare până la capătul sălii, da numai după ce o ajutaseră pe copilandră să se culce în crivatul cel mare de fildeş, împodobit cu mărgăritare şi cu nestemate.

          Doar atunci sultanul Soleiman-Şah, străbătând gardul alcătuit de toate acele stele vii, se duse în iatac până la crivatul de fildeş, unde, împodobită şi înmiresmată, şedea întinsă copila. Şi Allah stârni pe clipă pe dată o patimă mare în inima sultanului şi îi dărui dragoste faţă de fecioara aceea. Şi sultanul se bucură de fecioria ei şi se desfată în huzur, şi îşi uită, pe acel crivat, printre coapse şi braţe, toate aleanurile de nerăbdare şi aşteptarea dragostei sale.

          Şi sultanul, vreme de o lună întreagă, rămase în iatacul tinerei sale soţii, fără s-o părăsească nici o clipită, atâta de strânsă şi de pe potriva firii lor le era împreunarea. Şi o lăsă însărcinată din noaptea dintâi.

          După care sultanul se duse să stea în jeţul judeţelor sale, şi se îndeletnici cu treburile împărăţiei, întru binele supuşilor săi; şi, când se lăsă seara, nu pregetă a se duce să vadă iatacul soţiei sale, şi tot aşa până în cea de a noua lună.

          Or, în cea mai de pe urmă noapte din cea de a noua lună, sultăniţa fu cuprinsă de durerile facerii şi se sui pe scaunul de naştere şi, în zori, Allah îi uşură slobozirea, şi aduse pe lume un copil de parte bărbătească însemnat cu pecetea norocului şi a belşugului.

          De îndată ce află vestea despre naşterea aceea, sultanul se învoioşi până peste marginile voioşiei şi se bucură de o bucurie mare, şi îl cinsti cu daruri bogate pe vestitor; pe urmă dete fuga la patul soţiei şi, luând pruncul în braţe, îl sărută între ochi, şi se minună de frumuseţea lui, şi văzu ce bine i se potriveau stihurile poetului:

          Chiar de la naştere, cu slava şi harul zborului spre stele l-a dăruit Allah, să fie un nou luceafăr printre ele.

          Voi, doicilor, degeaba-l strângeţi la sânii voştri preagingaşi -

          El călări-va lei năprasnici şi caii cei mai nărăvaşi -

          O, doicilor cu lapte dulce, Luaţi-i sânul de la gură -

          Lui sângele de duşman i-este cea mai aleasă băutură.

          Atunci slujnicele şi doicile îl luară în grijă pe noul născut şi moaşele îi tăiară buricul şi îi dealungiră ochii cu kohl negru. Şi, întrucât se născuse dintr-un sultan fiu de sultani şi dintr-o sultăniţă fiică de sultăniţe, şi era atâta de frumos şi de strălucitor, îi puseră numele de Diadem.90

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută zecea noapte spuse:

          Îi puseră numele de Diadem. Şi fu crescut în potopul sărutărilor şi la sânul frumoaselor; şi zilele se scurseră, şi se scurseră anii; şi copilul ajunse la vârsta de şapte ani.

          Atunci sultanul Soleiman-Şah, părintele său, pofti să vină la el dascălii cei mai cărturari şi le porunci să-l înveţe caligrafia, scrierile poeticeşti şi măiestria de a se cârmui în viaţă, precum şi rânduielile sintaxei şi ale pravilelor.

          Şi dascălii aceia de ştiinţe şezură cu copilul până ce ajunse la paisprezece ani. Atunci, întrucât învăţase tot ceea ce părintele său dorise să înveţe, fu socotit vrednic de un caftan de fală; şi sultanul îl scoase din mâinile cărturarilor şi îl dete pe seama unui dascăl de călărie care îl învăţă să călărească şi să lupte cu lancea şi cu suliţa şi să vâneze cerbii cu şoimul. Şi coconul Diadem ajunse în curând călăreţul cel mai deplin; şi se făcuse atâta de desăvârşit de frumos încât, atunci când ieşea pe jos ori călare, îi aducea să cadă în păcat pe toţi cei care îl vedeau.

          Şi, când fu la vârsta de cincisprezece ani, nurii lui ajunseră aşa încât poeţii îi închinară proslăvirile lor cele mai pătimaşe; şi cei mai neprihăniţi şi cei mai curaţi dintre înţelepţi îşi simţiră inima cum li se sfărâmă şi cum li se rup ficaţii de toate farmecele vrăjitoreşti din făptura lui. Şi iacătă una dintre cântările pe care un poet îndrăgostit a alcătuit-o de dragul ochilor lui:

          Îmbrăţişarea lui – beţie-i de duhul lui, ca de-un alin de musc! Iar dulcea ameţeală, În braţe-i, e un fir de crin, Scăldat în adieri şi-n rouă -

          E o beţie fără vin!

          Când, iată, însăşi Frumuseţea, Privindu-se-n oglinzi în zori, Stăpân al ei şi-l recunoaşte şi-i stă supusă la picior -

          O, dor nebun, cum poate oare să scape bietul muritor?

          Allah, Allah! De-oi fi în stare să mai trăiesc, când mă sfâşie amarul dor, întreaga-mi viaţă va arde ca o rană vie.

          Dar şi-a muri de doru-i, încă, Mi-e cea mai mare bucurie!

          Or, toate acestea pe când el avea vârsta de cincisprezece ani! Da după ce împlini cei optsprezece ani ai săi, fu cu totul altceva! Atunci un pufuşor tineresc îi catifelă floarea cea trandafirie a obrajilor, şi chihlimbarul cel negru îşi puse bobul de frumuseţe pe albeaţa bărbiei lui. Atunci, cu deplină vădire, răpi el toate minţile şi toţi ochii, precum spune poetul în privinţa sa:

          Ah, ochii lui?

          — A pune mâna în flăcări şi să nu te ardă, Nu e minune-atât de mare ca ochii lui.

          Mi-e dat de soartă să ard aşa mereu, sub ochii aceştia, care-au să mă piardă.

          Obrajii lui?

          — De-i sunt cu-o umbră de pâr acoperiţi, nu-i păr ca pe orice obraz, ci-i numai văl de mătase-într-adevăr, Un auriu văl care pare doar umbra unei fumegări.

          Dar gura lui?

          — Veniră unii să mă întrebe de nu ştiu pe unde curge apa vie şi sfânt izvoru-i argintiu, Veniră mulţi şi mă rugară să-l spun de ştiu, şi să-l descriu.

          Iar eu le spun: „Ştiu apa vie pe unde curge ca un dor, Ştiu locul unde se găseşte neîntinatul ei izvor, Ah, le cunosc pe amândouă, Şi ştiu preasfântă taina lor:

          E-o gură de flăcău în floare, Un cerb cu gâtul arcuit, Un tânăr cu mijloc subţire, Mlădiu, gingaş, neprihănit -

          Sunt buzele ca două rodii ale flăcăului iubit! 91

          Însă toate acestea când avea optsprezece ani; întrucât, când ajunse la vârsta de bărbat, crăişorul Diadem se făcu atâta de minunat de frumos, încât ajunse a fi o pildă pomenită în toate ţările musulmane, în lat şi în lung. Aşa că numărul prietenilor şi al credincioşilor lui ajunse tare ridicat; şi toţi cei care îl împresurau, jinduiau cu patimă să-l vadă într-un sfârşit domnind peste împărăţie precum domnea peste inimi.

          La vremea aceea, şahzade Diadem ajunsese tare împătimit de vânătoare şi de goane prin codri şi sihăstrii, în pofida spaimei pe care hălăduielile lui necurmate o stârneau lui tătâne-său şi maică-sii. Şi într-o zi le porunci robilor să încarce merinde pentru zece zile92 şi plecă cu ei la vânătoare cu hăitaşi şi de-a goana. Şi merseră vreme de patru zile, spre a ajunge într-un sfârşit pe nişte meleaguri pline de vânat, acoperite de păduri mişunând de toate felurile de jivine sălbatice, şi scăldate de o puzderie de izvoare şi de pârâuri.

          Atunci domnişorul Diadem dete semnul de vânătoare. Numaidecât fu întinsă împletitura cea mare de sfori jur împrejurul unei arii mari de locuri întufărite.

          Şi hăitaşii purceseră de la margine către mijloc, şi stârniră de dinaintea lor toate jivinele înfricoşate, pe care le hăituiră astfel înspre mijloc. Atunci sloboziră panterele, câinii şi şoimii pe urmele fiarelor anevoie de doborât. Şi făcură în ziua aceea o vânătoare cu hăitaşi tare îmbelşugată, de gazele şi de toate soiurile de vânat. Şi fu o sărbătoare mare pentru panterele de vânătoare, pentru câini şi pentru şoimi. Încât, odată vânătoarea încheiată, coconul Diadem şezu jos pe malul unui râu spre a se odihni oleacă, şi împărţi vânatul între vânători, şi partea cea mai bună o puse deoparte pentru tatăl său, sultanul Soleiman-Şah. Pe urmă dormi în noaptea aceea acolo, până dimineaţa.

          Or, de-abia se trezise, când văzu alături de ei tabăra unei caravane mari, care sosise noaptea, şi în curând văzu cum ieşeau din corturi şi coborau să-şi facă la râu spălările îndătinate o mulţime de inşi, robi arapi şi negustori. Atunci şahzade Diadem trimise un om de-al său ca să afle de la inşii aceia din ce ţară sunt şi ce sunt. Şi trimisul se întoarse şi îi spuse crăişorului Diadem:

          — Inşii mi-au spus: „Suntem nişte neguţători care am poposit aici ispitiţi de verdeaţa acestei pajişti şi de apa aceasta bună, curgătoare. Şi ştim că nu avem a ne teme de nimic aici, întrucât suntem pe pământurile pline de ocrotire ale sultanului Soleiman-Şah, a cărui faimă despre înţelepciunea sa de ocârmuitor este vestită pe toate meleagurile şi îi înseninează pe toţi călătorii. Şi-apoi îi aducem în dar o mulţime mare de lucruri frumoase şi scumpe, mai cu seamă pentru fiul său, minunatul cocon Diadem.”

          La spusele acestea, frumosul Diadem, fiul sultanului, răspunse:

          — Dar, pe Allah! dacă neguţătorii aceia au cu ei nişte lucruri aşa de frumoase anume pentru mine, pentru ce să nu ne ducem chiar noi să le cercetăm? Faptul, de altminteri, va ajuta să ne facă a ne petrece vesel dimineaţa.

          Şi numaidecât şahzade Diadem, urmat de prietenii săi vânători, se îndreptă înspre corturile caravanei.

          Când îl văzură venind pe fiul sultanului şi pricepură cine era, negustorii deteră toţi fuga în întâmpinarea lui şi îl poftiră să intre în corturile lor, şi îi ridicară pe clipă pe dată un cort falnic din atlaz roşu, împodobit cu chipuri împistrite, de păsări şi de jivine, şi căptuşit tot cu mătăsuri de la Ind şi cu ţesături de la Caşmir. Şi îi puseră o pernă strălucită pe un chilim minunat de mătase cu toate marginile împodobite cu mai multe rânduri întreţesute de smaralde frumoase. Şi şahzade Diadem şezu jos pe chilim şi se sprijini pe pernă şi le porunci negustorilor să-i deştearnă mărfurile. Şi, după ce negustorii îi deşternură toate mărfurile, îşi alese din grămadă ceea ce îi plăcu mai mult şi, în ciuda neînvoirii lor stăruitoare, îi sili să primească preţul pe care li-l plăti cu mărinimie.

          Pe urmă, după ce îi puse pe robi să ridice toate târguielile, vru să încalece iarăşi pe cal spre a se întoarce la vânătoare, când zări dinaintea lui, printre neguţători, un bărbat…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, îşi amână povestitul pe a doua zi.

          Dar când fu cea de a o sută unsprezecea noapte spuse:

          Deodată şahzade Diadem zări dinaintea lui, printre neguţători, un bărbat tânăr de o frumuseţe uluitoare, de o şofrăneală izbitoare, şi îmbrăcat cu nişte haine tare frumoase şi tare bine dichisite. Caci chipul său, cel atâta de şamaniu şi atâta de frumos, avea întipărită pe el o mâhnire mare, ca de pierderea unui tată, a unei mame ori a vreunui prieten tare drag.

          Atunci şahzade Diadem nu vroi să se depărteze fără a-l cunoaşte pe tânărul acela frumos către care îl trăgea inima; şi se apropie de el şi îi ură bună pace, şi îl întrebă cu luare-aminte cine este şi pentru ce este aşa de trist. Caci, la întrebările lui, ochii tânărului cel frumos se umplură de lacrimi şi nu putu să spună decât aceste două vorbe: „Sunt Aziz”, şi izbucni în suspine atâta de amarnice, încât se prăbuşi pierit.93

          Când îşi veni în fire, şahzade Diadem îi spuse:

          — O, Aziz, să ştii că îţi sunt prieten. Spune-mi aşadar pricina mâhnirilor tale.

          Caci tânărul Aziz, drept orice răspuns, îşi prinse coatele în palme şi cântă stihurile acestea:

          Feriţi-vă de ucigaşii-i ochi!

          Nu-i inimă de vraja lor să scape -

          Ah, ochii-i negri, ca un rău deochi, Când galeşi te cuprind ca nişte ape!

          Şi mai cu seamă nu gustaţi vreodată al glasului ei vin dulce amar -

          E-un vin precum o flacără ce-mbată chiar şi pe înţelepţii cei mai mari!

          De i-aţi cunoaşte limpedea privire!

          Ah, trupu-i de mătase ar putea să pară moale, ca o amăgire, Pe lângă cea mai moale catifea.

          Ca o lumină-i, răsărind din bezne, Când se apropie cu pas domol, Cu aurul inelelor la glezne, Cu ochii-i negri zugrăviţi în kohl.

          Ah, unde e mireasma-mbătătoare a rochiilor ei? Ce amintiri mai poartă, vie, calda-i răsuflare, Ca un parfum gingaş de trandafiri?

          După ce şahzade Diadem auzi cântecul acesta, nu vroi, deocamdată, să mai stăruiască şi, spre a înnădi vorba, spuse:

          — Pentru ce, o, Aziz, nu mi-ai arătat marfa ta, ca toţi negustorii ceilalţi?

          El răspunse:

          — O, doamne al meu, marfa mea chiar că nu cuprinde nimic ce să se cuvină unui fecior de sultan.

          Caci frumosul Diadem îi spuse frumosului Aziz:

          — Pe Allah! vreau totuşi să mi-o arăţi!

          Şi îl sili pe tânărul Aziz să şadă jos lângă el pe chilimul de mătase şi să-i deştearnă, bucată cu bucată, toată marfa sa. Şi şahzade Diadem, fără ca măcar să ia aminte la bogasiurile cele frumoase, i le cumpără pe toate fără a le socoti, şi îi spuse:

          — Acuma, Aziz, dacă mi-ai povesti pricina supărării tale… Te văd cu ochii în lacrimi şi cu inima mâhnită. Or, dacă eşti asuprit, voi şti eu să-i pedepsesc pe asupritorii tăi; iar dacă eşti năpădit de datorii, îţi voi plăti datoriile cu toată inima. Întrucât iacătă că mă simt ispitit înspre tine, şi toate lăuntrurile mele ard pentru tine.

          Caci tânărul Aziz, la vorbele lui, se simţi iarăşi înăbuşit de suspine şi nu putu decât să cânte stihurile acestea:

          Ah, grea ispita ochilor ei negri dealungiţi cu kohl albastru – ah!

          Şi-nmlădierea trupului subţire cu şoldurile-i ca un castru – ah!

          Ah, vinul buzei ei şi mierea gurii, Şi sânii ei în sfânt încastru – ah!

          Nădejde-a mea, ca de trimis la moarte, Al nopţii mele tainic astru – ah!

          La cântecul acesta, şahzade Diadem se apucă, spre a-i schimba gândurile, să cerceteze una câte una zarpalele cele frumoase şi mătăsurile. Şi deodată, dintre zarpale, îi căzu din mâini o bucată pătrată de mătase înhorbotată, pe care tânărul Aziz numaidecât se repezi s-o strângă iute. Şi o împături, tremurând, şi şi-o puse sub genunchi. Şi se tângui:

          Ah, scumpa mea Aziza!

          Cloşca rotind pe cer îmi este mai aproape ca tine, Şi-am să pier!

          Unde să-ngrop tristeţea-mi, În care ţări străine?

          Cum să mai sufăr chinul că nu eşti lângă mine?

          Cum să mai port povara amarei mele taine, Când abia duc pe umeri aceste biete haine? 94

          După ce văzu mişcarea speriată a frumosului Aziz şi auzi stihurile din urmă, şahzade Diadem rămase până peste poate de nedumerit şi, zădărât cu totul, strigă…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu vroi să treacă peste îngăduinţa dată.

          Atunci sora ei, micuţa Doniazada, care ascultase toată povestea ţinându-şi răsuflarea, strigă din ungherul în care şedea ghemuită:

          — O, sora mea Şeherezada, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce curate, şi ce desfătătoare la gust sunt vorbele tale, în prospeţimea lor! Şi ce vrăjitoare este povestea aceasta, şi ce minunate sunt toate stihurile ei!

          Iar Şeherezada îi zâmbi şi spuse:

          — Aşa-i, surioara mea! Da ce-i aceasta faţă cu aceea pe care am să v-o povestesc amândurora în noaptea următoare, dacă am să mai fiu în viaţă, din mila lui Allah şi hatârul sultanului!

          Iar sultanul Şahriar îşi zise în sufletul său: „Pe Allah! Nu am s-o ucid până a nu auzi urmarea istorisirii ei, care-i o istorie minunată şi uluitoare, într-adevăr, până peste poate!”

          Pe urmă o luă pe Şeherezada în braţe. Şi amândoi îşi petrecură ce mai rămăsese din noapte, strânşi aşa până la ziuă.

          După care sultanul Şahriar plecă la divanul judeţelor sale; iar divanul se umplu de mulţimea de viziri, de emiri, de dregători, de străji şi de oameni de la sarai. Iar vizirul cel mare veni şi el, aducând la subsuoară giulgiul hărăzit fiicei sale Şeherezada, pe care o socotea moartă de mult. Caci sultanul nu îi spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă a judeca, a căftăni în slujbe, a mazili, a ocârmui şi a încheia pricinile de rând, şi-aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, şi sultanul intră în saraiul său. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.

          Dar de îndată ce se lăsă noaptea, sultanul Şahriar se duse la Şeherezada în iatac şi nu pregetă a face lucrul său obişnuit cu ea.

          Şi era cea de a o sută douăsprezecea noapte încât micuţa Doniazada, odată lucrul terminat, se ridică de pe chilim şi îi spuse Şeherezadei:

          — O, sora mea, mă rog ţie, spune urmarea povestei aceleia atâta de frumoase cu frumosul şahzade Diadem şi cu Aziz şi cu Aziza, pe care vizirul Dandan o povestea, sub zidurile Constantiniei, sultanului Daul'makan!

          Iar Şeherezada îi zâmbi surorii sale şi îi spuse:

          — Da, hotărât! cu tot dragul inimii şi ca o cinstire datorată! Ci nu până a nu-mi da îngăduinţă sultanul acesta bine crescut şi dăruit cu purtări alese!

          Atunci sultanul Şahriar, care nici nu putea să adoarmă de nerăbdarea cu care aştepta urmarea, spuse:

          — Poţi să vorbeşti!

          Şi Şeherezada spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că şahzade Diadem a strigat:

          — Aziz! ce ascunzi acolo?

          Şi Aziz răspunse:

          — O, doamne, chiar tocmai din pricina aceasta nu am vrut, de la început, să deştern dinainte-ţi mărfurile mele. Ce este de făcut acuma?

          Şi scoase un oftat lung, din tot sufletul său. Dar domnişorul Diadem atâta stărui şi îi spuse vorbe atâta de alintate, încât tânărul Aziz până la urmă îi spuse:

          — Află, o, stăpâne al meu, că povestea mea, în privinţa acestei zarpale pătrate, este tare ciudată; şi-i pentru mine plină de amintiri tare dulci. Întrucât farmecele celor care mi-au dăruit zarpaua aceasta cu două feţe nu au să se şteargă nicicând de dinaintea ochilor mei. Cea care mi-a dăruit zarpaua dintâi se numeşte Aziza; cât despre cealaltă, numele ei îmi este amar să-l rostesc deocamdată! Întrucât ea este aceea care, cu chiar mâna ei, m-a făcut ceea ce sunt. Da cum am şi început să-ţi vorbesc despre aceste lucruri, va să-ţi istorisesc amănuntele; au să te încânte, de bună seamă, şi au să slujească la a-i lumina pe cei care o vor asculta cu cinstire.

          Pe urmă tânărul Aziz scoase zarpaua de sub genunchi şi o despături pe chilimul pe care şedeau amândoi.95 Şi crăişorul Diadem văzu că erau două pătrate osebite: pe mătase, într-unui dintre pătrate, era chindisită, cu fire de aur roşu şi cu fire de mătase de toate culorile, o gazelă; iar în celălalt pătrat era aşijderea o gazelă, dar chindisită cu fire de argint şi purtând la gât o salbă de aur roşu de care atârnau trei pietre de peridot oriental.

          La vederea acelor gazele, atâta de minunat chindisite, şahzade strigă:

          — Mărire aceluia carele a pus atâta măiestrie în mintea făpturilor sale!

          Pe urmă îi spuse tânărului cel frumos:

          — O, Aziz, grăbeşte, rogu-te, să ne istoriseşti povestea cu Aziza şi cu meşteriţa celei de a doua gazele!

          Şi frumosul Aziz îi povesti coconului Diadem: