Da cât despre împresurarea Constantiniei, iacătă că se şi împliniseră patru ani de când se tot lungea, fără vreo urmare hotărâtă; iar oştenii şi căpeteniile începuseră să pătimească amarnic de dorul de părinţi şi de prieteni; şi nemulţumirea colcăia.

          Încât sultanul Daul’makan fu nezăbavnic a lua hotărârile cerute, şi îi chemă pe cei trei capi de oşti Bahraman, Rustem şi Turkaş şi, de faţă cu vizirul Dandan, le spuse:

          — Sunteţi martori la ceca ce se petrece şi la sila care ne apasă pe toţi de pe urma afurisitei acesteia de împresurări, şi a năpastelor de nevindecat pe care cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor le-a adus să cadă pe capetele noastre, fie şi numai moartea fratelui meu, viteazul Şarkan. Cugetaţi dară la ce ne mai rămâne de făcut şi răspundeţi-mi precum vi se cuvine să răspundeţi!

          Atunci cei trei capi de oşti îşi plecară fruntea şi chibzuiră îndelung; pe urmă spuseră:

          — O, Măria Ta, vizirul Dandan este mai păţit ca noi toţi, şi a îmbătrânit întru înţelepciune!

          Iar sultanul Daul’makan se întoarse către vizirul Dandan şi îi spuse:

          — Ne aflăm aici toţi, aşteptând vorbele tale!

          Atunci vizirul Dandan veni între mâinile sultanului şi spuse:

          — Să ştii, o, sultane al vremilor, că de-acuma chiar că ne este spre pagubă a mai zăbovi mult sub zidurile Constantiniei. Mai întâi că şi tu, o, Măria Ta, pesemne că vei fi fiind cuprins de dorul de a-ţi vedea feciorul, pe Kanmakan, precum şi pe nepoata Măriei Tale, Puterea-Ursitei, copila răposatului nostru emir Şarkan, cea care se află la Damasc, în sarai, cu cadânele. Şi-apoi şi noi toţi cei de aici simţim amarnic durerea de a fi atâta de departe de ţara noastră şi de casele noastre. Gândul meu dar este să ne întoarcem la Bagdad, chiar de va fi să mai venim cândva îndărăt aici, spre a nu mai lăsa din cetatea aceasta păgânească decât numai atât cât să-şi facă în ea cuiburi ciorile şi hultanii.

          Şi sultanul spuse:

          — O, vizire al meu, chiar că ai răspuns pe potriva socoatelor mele!

          Şi pe dată puse pristavii obşteşti să dea de veste taberei că peste trei zile urma să se purceadă la drum.

          Şi aşa că, în cea de a treia zi, cu steagurile în vânt şi cu surlele răsunând, oastea ridică tabia şi luă drumul îndărăt spre Bagdad. Şi după zile şi nopţi ajunse la Cetatea-Păcii, unde fu întâmpinată cu revărsări mari de bucurie de către toţi locuitorii.

          Da în ceea ce îl priveşte pe sultanul Daul’makan, cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă şi să-l sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al şaptelea an al lui de viaţă; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său prieten, bătrânul hammamgiu. Iar când hammamgiul veni, sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îl pofti să şadă jos lângă el şi îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor emirilor şi a tuturor celor de faţă. Or, în tot acel răstimp, hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoşti, tot mâncând şi bând şi trândăvind; şi se îngrăşase până peste marginile îngrăşatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de lucioşi ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor.

          Aşa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a şedea jos lângă el şi îi spusese:

          — O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârşesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să şed jos dinaintea ta!

          Caci sultanul Daul’makan îi spusese:

          — Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăşi, o, taică al meu! Că tu eşti cel care mi-ai scăpat viaţa!

          Şi-l silise pe hammamgiu să şadă cu el pe jilţul cel larg al scaunului domnesc.

          Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:

          — Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ţi dăruiesc tot ce îţi doreşti, de-ar fi până şi să împărţim domnia între noi! Grăieşte, dară, şi Allah are să te asculte!

          Atunci bătrânul hammamgiu spuse:

          — Tare aş vrea să-ţi cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!

          Iar sultanul se zăhăi şi spuse:

          — Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvneşti!

          Hammamgiul spuse:

          — Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toţi hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

          La vorbele acestea, sultanul şi toţi cei de faţă izbucniră într-un râs până peste poate, şi hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; şi rămase peste fire de amărât. Caci sultanul îi spuse:

          — Pe Allah! cere-mi altceva!

          Şi vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetişor de hammamgiu şi îl ciupi de picior şi îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:

          — Cere-i altceva!

          Şi hammamgiul spuse:

          — Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aş râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

          La vorbele acestea, sultanul şi cei de faţă fură cuprinşi de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:

          — Hai, fratele meu, ţi se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine şi care să merite cu adevărat osteneala!

          Hammamgiul spuse:

          — Mi-e teamă că nu ai să poţi să mi-l împlineşti!

          Sultanul spuse:

          — Nimica nu este peste putinţă la Allah!

          Şi hammamgiul spuse:

          — Atunci căftăneşte-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Şarkan!

          Şi sultanul Daul’makan răspunse:

          — Pe ochii mei!

          Şi pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, şi îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoţească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Şarkan, Puterea-Ursitei. Şi, înainte de plecare, îşi luă rămas-bun de la hammamgiu şi îl sărută şi îl povăţui să fie bun şi drept faţă de supuşii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de faţă:

          — Toţi care au dragoste şi preţuire faţă de mine, să-şi dovedească bucuria cu nişte daruri faţă de sultanul ElZablakan!

          Şi pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; şi când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri şi nişte robi care să poarte pologul domnesc, cel smălţuit în roşu şi aur. Şi iac-aşa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaş şi Bahramah, ieşi din Bagdad şi ajunse la Damasc, în împărăţia lui.

          Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoţi la Bagdad pe micuţa domniţă de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Şarkan; şi puse în slujba ei zece copile şi zece arăpoaice tinere, şi îi dărui daruri multe şi mai cu seamă mirosne de trandafiri şi dulceţuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da şi atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; şi îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr şi legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuişoare, precum şi douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, şi douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulceţuri poruncite anume la cei mai buni neguţători de zumaricale din Damasc. Şi totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti şi legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri şi de zarpale de zarafir ţesute de ţesătorii cei mai iscusiţi din ţara Şamului, precum şi armele cele scumpe şi vasele de aramă şi de aur ispitit, şi chindiselile.

          Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peşcheş bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:

          — O, Măria Ta, eşti nou venit la domnia aceasta şi vei avea trebuinţă să dai acestor bani o folosinţă mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!

          Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, şi peste o lună ajunseră cu toţii bine sănătoşi la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie şi o dete în mâinile mamei sale Nozhatu şi a soţului sultanei Nozhatu, cămăraşul cel mare. Şi porunci să i se dea aceiaşi dascăli ca şi lui Kanmakan; şi astfel cei doi copii ajunseră nedespărţiţi şi fură cuprinşi unul faţă de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Şi starea aceasta de lucruri dură aşa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările şi gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioşi.

          Caci, de pe urma tuturor ostenelilor şi necazurilor îndurate la vremea tinereţei sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri şi din sănătate. Şi starea lui nefăcând alta decât să se înrăutăţească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan şi îi spuse:

          — O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ţi spune un gând pe care aş vrea să-l înfăptuiesc. Aşa că să-mi răspunzi cu toată chibzuinţă!

          Vizirul spuse:

          — Care-i, aşadar, o, sultane al vremilor?

          El spuse:

          — Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, şi să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, şi să mă bucur astfel văzându-l cum domneşte cu slavă, până să mor! Tu ce socoţi? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înţelepciune!

          La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului şi, cu glasul tulburat, îi spuse:

          — Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuinţă şi cu dreptate, nu este nici cu putinţă, nici cu priinţă – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, şahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viaţă, când îl pune pe fiul său să domnească, îşi are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!

          Sultanul spuse:

          — În ceea ce priveşte viaţa mea, într-adevăr simt că s-a sfârşit; da în ceea ce îl priveşte pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămăraşul cel mare, soţul surorii mele Nozhatu!

          Şi numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii şi toţi mai-marii din împărăţie şi îl căftăni pe cămăraşul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, şi îl povăţui, ca povaţă din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Şi cămăraşul cel mare răspunse:

          — Sunt potopitul de milele tale şi cufundatul în noianul bunătăţii tale!

          Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan şi îi spuse, cu ochii scăldaţi în lacrimi:

          — O, fiul meu, să ştii că, după moartea mea, cămăraşul cel mare are să-ţi fie chivernisitor şi povăţuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ţi fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcaşul cel de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ţi spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morţii bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, şi a moşului tău, emirul Şarkan, cotoroanţa nenorocirii şi a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!

          Şi tânărul Kanmakan răspunse:

          — Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toţi prin mijlocirea mea!

          Atunci sultanul Daul’makan simţi o înseninare mare cum îi răcoreşte sufletul, şi se întinse plin de linişte pe patul de unde nu avea să se mai ridice.

          Aşa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi opta noapte spuse:

          …şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să înveţe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!

          Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman şi fratele emirului Şarkan – aibă-i Allah pe toţi întru mila sa nemărginită!

          Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, şi anume spre a nu se dezminţi zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaş, nu moare!”, începură:

          Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul’makan6

          Chiar că, în ceea ce îi priveşte pe tânărul Kanmakan şi pe verişoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoşi se făcuseră! Pe măsură ce creşteau, mândreţea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârşirile li se iviră în deplinătate; şi chiar că nu puteai să-i asemuieşti decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Şi, ca să vorbeşti de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subţiase taman cum se cerea şi era drept ca litera alefi şoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulceţuri! ce sunteţi voi? Şi ca să spunem o vorbă şi despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiţi voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până şi trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:

          Inimă, îmbată-te!

          Ochi ai mei, de bucurie Dănţuiţi, că iacăt-o!

          De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!

          Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloş de emir Retezând ghiaurii-n şir!

          Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!

          Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!

          Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.

          Aşa era domniţa Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verişorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările şi vânătoarea, călăria şi înfruntările cu suliţa şi cu darda, tragerile cu arcul şi goanele cailor îi mlădiaseră trupul şi îi oţeliseră sufletul; şi ajunsese călăreţul cel mai frumos din ţările musulmane şi luptătorul cel mai viteaz din toate cetăţile şi din toate triburile. Şi, cu toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingaşă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii şi decât zarnacadelele; precum spune poetul în privinţa lui:

          E-abia un flăcăiaş, cu-un puf subţire Ca o mătase pe obraji şi-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Şi sufletele par răpite-n zbor Şi parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce şi fară de moarte.

          Pe mine, cel ce viaţa mi-am legat De frumuseţea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Şalvarii-i de culoare neagră-verde!

          Caci se cuvine a se şti că, încă de o bună bucată devreme, cămăraşul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soţiei sale Nozhatu şi a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaş al lui Daul’makan de o parte a norodului şi a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului şi a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui şi urmaşului lui Omar Al-Neman, şi era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul Dandan, faţă de ameninţările cămăraşului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, şi se trăsese într-o cetate din vecinătate, aşteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.

          Încât cămăraşul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan şi pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o şi oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Şi, în felul acesta, mama şi fiica trăiau sihăstrite, aşteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.

          Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămăraşului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verişoara sa Puterea-Ursitei, şi să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, şi când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie şi îi scrise iubitei stihurile acestea pătimaşe:

          Treceai, iubito, `nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ţi frumuseţe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmaşi, schimbară feţe-feţe.

          Văzând aprinşii trandafiri De pe obrajii tăi subţiri.

          Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ţi albul chip pe căi, Şi romaniţele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinţii tăi.

          Ah, când voi mai vedea sfârşitul Restriştii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de leac, Şi clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ţi, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârşit?

          Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să ştiu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?

          Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roşu un bolnav, Să-mi vindec, de-aş putea, suspinul Şi dorul de-al tău chip, suav.

          Şi, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămăraşului cel mare. Aşa că, la citirea acelei mărturisiri, cămăraşul cel mare spumegă, şi tună, şi jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soţia sa Nozhatu. Aşa că se duse la Nozhatu în iatacul ei şi, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soţiei…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi noua noapte spuse:

          Cămăraşul cel mare îi spuse soţiei sale Nozhatu:

          — Ştii, fireşte, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău şi că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Aşa că se cere să-i despărţim de-acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii ţandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieşi din iatacul femeilor ori să-şi dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieşi descoperite! Şi mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-şi dea de ştire, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!

          La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă şi, de cum plecă soţul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan şi îi dete de ştire despre mânia cămăraşului. Pe urmă îi spuse:

          — Da să ştii, o, fiu al fratelui meu, că eu aş putea uneori să-ţi înlesnesc câte o întâlnire furişă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul uşii! Aşa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!

          Caci Kanmakan îşi simţi sufletul cum i se învolburează la ştirea aceea şi strigă:

          — Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Şi nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilinţele!

          Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, îşi puse pe cap o tichie de saaluk, îşi aruncă pe umeri o mantie veche de beduin şi, fară a-şi mai face vreme să-şi ia bun-rămas de la maică-sa şi de la mătuşă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porţile cetăţii, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porţile cetăţii se deschiseră, el fu cel dintâi care ieşi; şi se îndepărtă cu paşi mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:

          Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!

          Poţi să baţi mai departe sau să te rupi în piept -

          În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Şi-n sufletul meu milă şi dor nu mai aştept.

          De-aş plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinereţea mea?

          Cel ce priveşte-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.

          Voi colinda pământul şi pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -

          Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet şi suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.

          Voi înfrunta vitejii şi triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinşii mei, Şi plin de faimă iarăşi mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez duşmanii, să-nalţ un nou temei.

          O, inimă copilă, învaţă legea mare:

          Că niciodată fiara nu-şi dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când eşti în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!

          Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea şi de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci şezu jos şi începu să plângă şi să aştepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia şi cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo ştire despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:

          — O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce ţară să alerg ca să te caut? Şi ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde eşti? Unde eşti, o, Kanmakan?

          Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea şi fu împărtăşită de toţi locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră şi pe răposatul lui părinte. Şi toţi strigau:

          — Unde eşti tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept şi atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut şi niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu ştie să-i dea de urmă! Ah, bieţi urmaşi ai lui Omar Al-Neman, ce aţi ajuns voi?

          Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă şi nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi şi în zilele următoare drumeţi mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos şi bând apă din izvoare şi din râuri. Şi după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri şi în care cântau păsările şi porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârşi spălările cerute de datină, pe urmă îşi făcu rugăciunea; şi, îndeplinindu-şi astfel sfintele datorinţe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare şi adormi. Şi rămase aşa adormit până la miezul nopţii.

          Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieşind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:

          Viaţă de om, la ce eşti bună Fără lumina celei dragi Şi fară de surâsul ei?

          O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Şi de osânda mea nebună!

          Iubiţi ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Şi dorul scapără scântei -

          Goliţi pahar după pahar, Şi umpleţi-le iar!

          O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Şi-nconjur-o ca alte ori Cu volburi şi cununi de stele!

          Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!

          Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Priveşti vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Şi-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieţii har:

          Nu-i totul în zadar!

          La cântecul acela minunat ce se înălţa astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, şi încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo şi coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede şi mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:

          Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Şi-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.

          Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.

          Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.

          Roabă Saad, hai şi-mi spune:

          Cea cu gingaşi clopoţei La picior, cu ochi-cărbune.

N-ai uitat de ochii mei?

          Oare îşi mai aminteşte Legământul nostru sfânt?

          Oare mă mai pomeneşte Cât de cât din când în când?

          Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima.

          Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!

          Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -

          Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, şi de dor!

          După ce ascultă şi a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăşi să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile, strigă…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte

          …se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile lui, strigă:

          — O, tu cel care treci prin beznele nopţii, mă rog ţie! vino încoace, să-ţi ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Şi să încercăm să ne voioşim împreună!

          Pe urmă tăcu.

          Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:

          — O, tu, cel care mă chemi, cine eşti? Eşti om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă eşti ginn, vezi-ţi de drumul tău! Dar dacă eşti om, aşteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane şi de viclenii!

          La vorbele acestea, Kanmakan îşi zise în sineşi: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui păţanie seamănă cu a mea!”

          Pe urmă şezu acolo neclintit până la ivirea dimineţii.

          Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare şi înarmat cu un paloş şi cu o pavăză; şi se ridică şi se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua şi, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:

          — O, tinere necunoscut, cine eşti? De ce trib ţii? Şi din ce neam de arabi te tragi? Chiar că eşti de o vârstă la care nu se prea hălăduieşte de unul singur prin noapte şi prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istoriseşte-mi pătărania ta!

          Kanmakan spuse:

          — Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verişoară-sa, Puterea-Ursitei!

          Atunci beduinul îi spuse:

          — Păi cum se brodeşte că tu, sultan şi fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk şi baţi drumurile fară de nici o strajă pe potriva cinului tău?

          El răspunse:

          — Am să-mi întocmesc singur straja, şi încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!

          La vorbele acestea, beduinul începu să râdă şi îi spuse:

          — Vorbeşti, o, flăcăule, ca şi cum ai şi fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ţi dovedesc cât eşti de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujeşti ca un rob. Şi atunci, dacă părinţii tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind şi atâta de bogaţi cât să plătească slobozenia ta!

          Iar Kanmakan simţi mânia cum îi ţâşneşte de sub pleoape şi îi spuse beduinului:

          — Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ţi-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…

          Şi Kanmakan se şi repezi la beduinul care, gândind că nu are să-şi facă decât un joc cu copilul acela, îl aştepta zâmbind. Da ce greşit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înţepeni straşnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca nişte munţi şi mai sprintene ca nişte minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în braţe pe beduin de mai să-i sfarme oasele şi să-i golească măruntaiele! Şi deodată îl ridică în mâini de pe pământ şi, ducându-l aşa, alergă cu paşi mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:

          — Ce vrei să faci de mă duci aşa înspre apa râului?

          Şi Kanmakan răspunse:

          — Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Şi atunci cei din trib au să-şi dea seama de voinicia şi de vitejia ta!

          Şi beduinul, faţă de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă:

          — O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruţi viaţa! Şi de-aci înainte am să-ţi fiu robul cel mai supus!

          Şi pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt şi îl puse uşurel jos pe pământ, spunându-i:

          — M-ai biruit cu jurământul acesta!

          Şi şezură jos amândoi pe malul râului, şi beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse şi din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum şi oleacă de sare: şi din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.

          Atunci Kanmakan îl întrebă:

          — Fârtate, acuma, că ştii cine sunt, vrei să-mi spui numele tău şi pe cel al părinţilor tăi?

          Şi beduinul spuse:

          — Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Şamului. Şi iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:

          Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Şi am fost oploşit de moşul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, şi Nejma tot aşa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, văzându-mă sărman şi fară de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de mustrările şeicilor de frunte ai tribului, moşul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soţie, da numai cu înţelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu şi cincizeci de poveri de orz, şi mai degrabă mai mult decât mai puţin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu şi să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguţători şi să jefuiesc caravanele. Şi-aceasta-i pricina şederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frăţâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumuseţea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viaţă, îşi şi simte sufletul doldora de binecuvântări şi de bucurie pentru toate zilele lui!

          Şi, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.

          Atunci Kanmakan îi spuse:

          — Ştiam bine, frăţâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot şi să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!

          Şi, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; şi, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreţ cu chipul galben ca al unui om pe moarte, şi cu hainele năclăite de sânge, şi care strigă:

          — O, drept-credincioşilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Şi sprijiniţi-mă, că îmi dau sufletul! Ajutaţi-mă şi, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!

          Şi, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toţi caii triburilor, iar frumuseţea lui îi lăsa năuci pe toţi cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârşire toate însuşirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toţi cei din neamul lui, se minună:

          — Chiar că, o, călăreţule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!

          Iar Kanmakan spuse:

          — Caci, o, călăreţule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!

          Şi îl luă pe călăreţ, care simţea că se duce, şi îl puse încetişor jos pe iarbă, şi îi spuse:

          — Da ce-ai păţit, frăţâne, şi ce-i cu această rană?

          Iar beduinul îşi desfăcu haina şi îşi dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele ţâşnea şuvoaie. Atunci Kanmakan şezu pe vine jos lângă rănit şi îi spălă cu grijă rănile, şi le acoperi încetişor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea şi îi spuse:

          — Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!

          Şi insul spuse:

          — Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumuseţea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toţi, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioşi şi, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau şi îl vegheau zi şi noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Şi plecai numaidecât şi ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, şi legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârşirile lui şi mă pofteau să-l încerc, şi îl încălecai dintr-o săritură şi, cu o plesnitură de bici, şi săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, aţintindu-mă cu săgeţile şi cu suliţele, şi, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, şi într-un sfârşit mă scoase cu totul din bătaia lor. Şi iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a scurs sângele, şi puterile mi s-au dus; şi simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ţi se cuvine ţie. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, 7 şi este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace şi cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal şi de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!

          La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:

          — O, frate din pustie, şi eu ţin de un neam în care cinstea şi bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ţi fac binele cerut!

          Şi se aplecă spre arab ca să-l ridice; şi arabul scoase un suspin adânc şi spuse:

          — Mai aşteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credinţă.

          Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, şi spuse:

          — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Şi mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!

          Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântccul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:

          Am rătăcit prin lume pe şoimul meu ca vântul!

          Şi moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munţi şi ape ţi colindai pământul?

          În jafuri, şi-n omoruri cumplite, ţi-n desfrâu.

          Mor cum trăii! La margini de drum săpaţi-mi groapă!

          Ucisu-m-au mişeii pe care i-am bătut.

          Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.

          Ci aş muri în tihnă şi fericit, străine, Ce moşteneşti comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aş şti că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumuseţea lui!

          Şi de-abia îşi isprăvi arabul cântecul, că şi începu să-şi caşte gura bulbucind, scoase un horcăit adânc şi închise ochii pe totdeauna.

          Atunci Kanmakan şi fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, şi după rugile îndătinate, purceseră împreună să-şi caute ursita pe drumul lui Allaji.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi lăsă pe a doua zi urmarea poveştii.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi una noapte spuse:

          …să-şi caute ursita pe drumul lui Allah. Şi Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulţumi să-l urmeze cu credincioşie pe jos, întrucât îi juruise prietenie şi supuşenie şi şi-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiştea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!

          Atunci începu pentru ei o viaţă de năzdrăvănii şi de vitejii, de lupte cu fiarele şi de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit şi de hoinărit, de nopţi petrecute la pândă de jivine sălbatice, şi de zile de războieli cu triburile şi de strânsură de prăzi. Şi strânseseră astfel, cu preţul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, şi de corturi cu chilimurile lor. Şi Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când şedeau amândoi la vreun popas, îşi istoriseau între ei necazurile şi nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verişoară-sa Puterca-Ursitei, iar celălalt despre verişoară-sa Nejma. Şi atare viaţă ţinu aşa răstimp de doi ani. Şi iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.

          Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloş în mână, şi scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând nişte ochi cât nişte hăuri şi urlând, măcar că singurătatea era desăvârşită în pustie:

          — Hâhâi! feriţi calea! La dreapta! La stânga!

          Şi tocmai îşi isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proţap şi băuseră apă dintr-un izvor rece şi limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăţa o păşune plină de cămile, de oi, de vaci şi de cai; şi mai încolo, lângă un cort, nişte robi înarmaţi şedeau ghemuiţi în tihnă. La priveliştea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:

          — Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum şi pe robi!

          Şi, după ce rosti acestea, ţâşni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsneşte, şi se năpusti asupra slugilor şi a vitelor, răcnind un cântec de luptă:

          Suntem urmaşi lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu ştia ce-i teama, Şi-al sfinte-năzuinţelor oştean!

          Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri şi de plean, Noi le supunem în ţărână coama.

          Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.

          Din ţeasta de mişel şi de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.

          Fereşte-ţi căpăţâna, biet duşman!

          Suntem vitejii care nu ştiu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!

          La vederea lui, robii speriaţi începură să scoată nişte ţipete amarnice, strigând după ajutor, şi gândind că toţi arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieşiră din corturi trei oşteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai şi se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:

          — Acesta-i hoţul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârşit! Pe hoţ!

          La vorbele lor, Kanmakan le strigă:

          — Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoţii sunteţi voi, o, pui de lele!

          Şi se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleţi; şi Katul ţâşni ca o vâlvă asupra prăzii; şi Kanmakan, cu lancea lui, nu îşi făcu din biruinţă decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniş, îşi înfipse sâmceaua suliţei în pântecele celui dintâi care se înfăţişă, şi o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu şi pe ceilalţi doi călăreţi să pata acceaşi soartă: şi, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea suliţa cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerşind să le cruţe viaţa. Şi Kanmakan le spuse:

          — Hai! şi, fară pierdere de vreme, mânaţi dinaintea mea turmele şi duceţi-le în cutare loc, unde se află tabia şi robii mei!

          Şi, mânând din urmă vitele şi robii, îşi urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ţinuse lupta.

          Or, pe când drumeţeau ei aşa, cu turma şi robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreţi înarmaţi după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:

          — Tu păzeşte turmele şi robii, şi pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioşi!

          Şi beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Şi Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreţilor rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părţile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:

          — Da cine eşti tu, o, copilă nurlie, care ştii aşa de bine să ţii frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îţi sunt atâta de galeşi şi obrajii atâta de fragezi şi de înfloriţi? Apropie-te să te sărut pe buze; şi avem să vedem mai apoi. Vino! Şi am să te fac domniţă peste toate pământurile călcate de triburi!

          La vorbele lui, Kanmakan simţi o ruşine mare cum îi suie în obraji şi strigă:

          — Da cu cine gândeşti tu că vorbeşti, o, javră şi pui de căţea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, braţul meu, pe care va să-l simţi, are să-ţi dovedească greşeala mitocăniei tale, o, rum orb şi care nu ştii să osebeşti un viteaz de o copilă!

          Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan şi văzu, într-adevăr, că, în pofida gingăşiei, şi a albeţei pielei, şi a catifelimii obrajilor lui neprihăniţi de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.

          Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:

          — A cui e dară turma aceea? Şi tu însuţi, unde te duci aşa, plin de ifose şi de ţâfnă? Dă-te supus, ori eşti mort!

          Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreţii lui să se apropie de flăcău şi să-l ia prins. Da de cum ajunse călăreţul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloş Kanmakan îi şi despică în două turbanul, şi capul, şi trupul, precum şi şaua şi pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreţ care veni, şi cel de al treilea, şi cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeaşi soartă.

          Văzând aşa, căpetenia celor o sută le porunci călăreţilor să se dea îndărăt şi veni mai aproape de Kanmakan şi îi strigă:

          — Tinereţea ta este tare frumoasă, o, voinicule, şi neînfricarca-ţi deopotrivă! Or, eu, Kahrudaş, a cărui vitejie este vestită în toate ţările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ţi cruţ viaţa! Aşa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumuseţea ta!

          Caci Kanmakan îi strigă:

          — Că eşti Kahrudaş, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să laşi de-o parte toate vorbele celea şi să vii să înfrunţi vârful suliţei mele. Şi mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaş, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!

          Atunci creştinul îi spuse:

          — O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingăşie desăvârşită! Aşa că du-te, luându-ţi şi prada toată! Este bunăvoia mea!

          Caci Kanmakan îi strigă:

          — Nu prea am de obicei, o, creştinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!

          Zise, şi îl mângâie pe Katul, care pricepu dorinţa stăpânului şi, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi coada, zvâcni. Şi atunci se înfruntară cei doi voinici, şi caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Şi câteva întâlnişuri cumplite rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaş, din toate puterile lui, îşi zvâcni suliţa înspre pieptul lui Kanmakan; şi acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme şi, întorcându-se scurt, îşi zvâcni braţul, cu suliţa înainte. Şi izbitura îi străpunse pântecul creştinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Şi Kahrudaş încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oştenii necredincioşilor!

          Văzând acestea, călăreţii lui Kahrudaş se lăsară în seama sprintenelii cailor lor şi pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.

          Atunci Kanmakan, ştergându-şi suliţa de leşurile întinse, îşi urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele şi robii.

          Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi şi poveşti sub stele. Şi Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească şi să se odihnească sub cortul lui şi să-i povestească ceva care să-l ajute să-şi treacă vremea şi să-i veselească mintea, uşurându-şi inima. Şi bătrâna cea fară de căpătâi răspunse:

          — Cu drag şi cu cinstire!

          Pe urmă şezu jos lângă el, pe rogojină, şi îi istorisi.

          Povestea cu mâncătorul de haşiş Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un haşaşit dintre haşaşiţi!

          A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi doua noapte spuse:

          A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare şi care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preţ tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi şi pe poruncă, şi cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârşit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu îşi mai găsea odihnă în privinţa aceasta şi care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorinţele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsura este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.

          Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase şi tu picioarele goale umbla prin suk cerşindu-şi pâinea cu tare se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului şi făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci şezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele şi până la urmă îşi legă piciorul cu o zdreanţă. Caci, cum sângele curgea mai departe, îşi zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul şi să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Şi se duse la hammam şi intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curăţică şi strălucea de minune, şi se ghemui în havuzul de la mijloc şi începu să-şi spele piciorul.

          Or, lângă el, şedea un ins care îşi isprăvise scăldatul şi care mesteca în dinţi ceva. Şi amărâtul nostru fu stârnit straşnic de molfăitul celuilalt, şi îl prinse o poftă pojarnică să mestece şi el lucrul acela. Şi îl întrebă pe celălalt:

          — Ce mesteci aşa, vecine?

          Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:

          — Taci! Nişte haşiş! Dacă vrei, îţi dau o bucăţică.

          El spuse:

          — Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc!

          Atunci omul care mesteca scoase o bucăţică din gură şi i-o dete rănitului, spunându-i:

          — Ajute-ţi să te uşurezi de toate grijile!

          Şi insul nostru luă bucăţica, şi o mestecă, şi o înghiţi pe toată. Şi cum nu era dedat cu haşişul, în curând, când puterea haşişului îşi împlini rostul în creierul lui, ca urinare a învârtejirii haşişului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate şi revărsă în toată sala nişte hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuşi pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:

          I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieş năprasnic şi a doi arapi vânjoşi care puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; şi se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau şi îl răsuceau în toate chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; şi el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă şi de buşumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieşul cel vajnic vru să-i spele chiar el părţile cele mai gingaşe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:

          — Fac eu treaba asta!

          Pe urmă, când scalda se încheie, băieşul cel mare îi înfăşură capul, umerii şi şalele cu trei ştergare albe ca iasomia şi îi spuse:

          — Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soţia ta, care te aşteaptă.

          Caci el se minună:

          — Ce soţie, o, băieşule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare haşiş, de aiurezi aşa?

          Caci băieşul îi spuse:

          — Nu mă lua peste picior! Haide la soţia ta, care nu mai poate de nerăbdare!

          Şi îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, şi îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai aşa ca să şuguiască. Iar el râdea până peste poate.

          Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, şi caldă, şi înmiresmată cu tămâie; şi, în mijlocul ei, se afla o tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, şi nişte vase pline cu flori; şi, după ce îl poftiră să şadă pe un scăunaş de abanos, băieşul şi cei doi arapi îi cerură îngăduinţă să plece, şi pieriră.

          Atunci intră un băieţel care şezu smirnă, aşteptându-i poruncile, şi care îi spuse:

          — O, sultane al vremilor, sunt robul tău!

          Da el, fară a lua seama la gingăşia băieţandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, şi se minună:

          — Pe Allah! ce loc plin de mâncători de haşiş! iacătă că acuma mă fac şi sultan!

          Pe urmă îi spuse băieţaşului:

          — Tu, ia vino încoace şi taie-mi o jumătate de lubeniţă cât mai roşie şi cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubeniţa ca să-mi răcorească inima.

          Şi băieţelul îi aduse lubeniţa tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:

          — Poţi să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauţi ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniţă bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!

          Şi băiatul pieri.

          Şi pe dată intră în sală o fetişcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din şoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; şi o luă pe copilă în braţe, şi o puse pe genunchi, şi o sărută cu patimă; şi o trase peste el; şi scoase năsărâmba şi i-o puse în mână; şi urma să facă cine mai ştie ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.

          Or, tot atunci, şi de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea haşişului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toţi cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregăţile lor şi căscând nişte guri cât nişte cuptoare; şi toţi arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoşise în sus până peste marginile învârtoşirii, şi se înfăţişă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; şi toţi aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.

          El atunci se simţi tare fâstâcit şi îşi trase un ştergar peste picioare şi le spuse cu jelanie celor ce râdeau:

          — Pentru ce mi-aţi luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?

          La vorbele acestea, giumbuşliii se zgâlţâiră de veselie, şi începură să bată din palme, şi îi strigară:

          — Nu ţi-e ţie ruşine, o, mâncătorule de haşiş, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de straşnic de nălucile văzduhului?

          La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult şi se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:

          — Desfătată poveste! Mă rog ţie, grăbeşte a-mi spune şi urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi şi pilduitoare pentru minte!

          Şi arăpoaica spuse:

          — Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este aşa de minunată, încât chiar că ai să uiţi tot ceea ce ai auzit până acum; şi este aşa de curată şi de ispitită şi de ciudată, că până şi surzii s-ar cutremura de haz.

          Şi Kanmakan spuse:

          — Uf! atunci povesteşte mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!

          Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveştii, Kanmakan văzu cum vine şi se opreşte dinaintea cortului său un olăcar călare, şi care, după ce descăleca, îi ură bună pace şi Kanmakan îi răspunse la salamalec.

          Atunci olăcarul îi spuse:

          — Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părţile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oştimea şi tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; şi l-a luat prins pe hrăpitor şi l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, şi setea, şi ocara pesemne că i-au şi răpit sufletul! Binevoieşti a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?

          Când şahzade Kanmakan…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Când fu cea de a o sută patruzeci şi treia noapte spuse:

          Când şahzade Kanmakan auzi ştirea aceea atâta de neaşteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah şi, cu un glas tare liniştit, îi spuse:

          — Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlineşte la vremea care i-a fost menită. Aşa că ridică-te! şi haidem la Bagdad!

          La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan şi numaidecât se temeni şi sărută pământul între mâinile lui, precum făcură şi Sabah şi arăpoaica.

          Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:

          — Vei merge şi tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârşit povestea aceasta din pustie!

          Iar Sabah spuse:

          — Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ţi ca să duc ştire de venirea ta vizirului Dandan şi locuitorilor Bagdadului!

          Şi Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate torturile, toate vitele şi toţi robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i şi urmat de arăpoaica încocoţată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.

          Or, cum şahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi faţă de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Şi toţi locuitorii şi toată oştirea, cu vizirul Dandan în frunte şi cu cei trei capi Rustem, Turkaş şi Bahraman, ieşiseră înaintea porţilor cetăţii să aştepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag şi pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; şi înălţau urări de belşug şi de slavă neamului lui Omar Al-Neman.

          Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie şi uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbaţi şi de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneţii lui adânci, sări sprinten de pe cal şi veni să ureze bun-venitul şi să jure credinţă urmaşului atâtor sultani. Pe urmă toţi laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveştile ei.

          Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaş şi Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:

          — O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verişoară, Puterea-Ursitei?

          Iar maică-sa îi răspunse:

          — O, copilul meu, nu ştiu să-ţi răspund nimic în privinţa aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!

          Iar Kanmakan îi spuse:

          — Mă rog ţie, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei ştiri despre ea şi despre mătuşa mea Nozhatu!

          Atunci maică-sa ieşi şi se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu şi fiică-sa Puterea-Ursitei, şi se întoarse cu ele în sala în care le aştepta Kanmakan. Şi chiar atunci se dezlănţui adevărata bucurie şi se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:

          O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!

          Obraji de-ndrăgostiţi!

          Ah, câte săruturi nu cunoaşteţi voi, Şi ce potoape de alinturi În foşnet de mătăsuri moi!

          Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!

          Şi tu, o, paloş tras din teacă, Oţel slăvit, strălucitor, Tu, paloş fără de odihnă, Ah, tu, al nopţii luptător! …

          Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini Allah, nu mai este nimic de adăugat. Şi de altminteri” hiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmaşilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmaşi!

          Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan îşi petrecu luni lungi de bucurie în braţele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soţia lui, îi strânse într-o zi, de faţă cu vizirul cel mare Dandan, pe toţi emirii săi, pe capii de oşti şi pe toţi mai-marii din împărăţie şi le spuse:

          — Sângele părinţilor mei încă nu a fost răzbunat, şi vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun a murit, şi că a murit şi Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viaţă şi ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domneşte şi ocârmuieşte treburile în toate ţările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, şi nu i se ştie nici tatăl, nici mama. Aşa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăşi războiul asupra necredincioşilor! Şi jur pe viaţa lui Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanţei nenorocirilor şi după ce îi voi răzbuna pe fraţii noştri morţi în lupte!

          Şi toţi cei de faţă răspunseră cu încuviinţare. Şi de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.

          Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmaşului şi se găteau de năvală ca să scalde totul în foc şi sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, şi o femeie, descoperită la chip şi cu înfăţişarea aleasă, care mergea în urma lui. Şi, la ceasul aceta, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan şi domniţa Nozhatu, mătuşa lui Kanmakan, care ţinuse să însoţească oastea drept-credincioşilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumeţirilor.

          Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!

          Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan şi îi spuse:

          — O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea una Ia gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o!

          Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, strigă:

          — O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei care mă ascultaţi la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta Kanmakan.

          La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:

          — Spune-mi, o, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8

          Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în sus, rosti:

          — La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9

          Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:

          — Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la un loc!

          Pe urmă Nozhatu întrebă:

          — Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său?

          El răspunse:

          — Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!

          La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.

          Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:

          — O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăţiei musulmanilor. Şi din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.

          Ci domnul de la Chezareea îi spuse:

          — O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?

          Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:

          — O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!

          Iar ei răspunseră:

          — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

          În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte spuse:

          …Iar ei răspunseră:

          — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

          Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit şi din Apus!

          Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi de mulţumire până peste poate.

          Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:

          Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.

          Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.

          Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan şi al tuturor capilor musulmani.

          Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului.

          Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.

          Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”

          Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.

          Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă aşadar ce se petrecu:

          Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în lanţuri. Şi musaipul spuse:

          — O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.

          Şi cei doi sultani spuseră:

          — Pofteşte-l să intre!

          Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor şi spuse:

          — O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte împăcarea şi dreptatea?

          Şi sultanii îi spuseră:

          — Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor?

          El răspunse:

          — O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul decât să mă despărţesc de ele.

          Atunci cei doi sultani îi spuseră:

          — Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei?

          Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:

          — Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti a ne desfăta cu ele!

          Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse:

          — Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?

          La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează şi strigă:

          — Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica.

          Iar sultana spuse:

          — O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.

          Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:

          — El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe uliţele din Cetatea cea Sfântă!

          Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă:

          — Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a mulţumitei!

          După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră:

          — Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale?

          El răspunse:

          — S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat prinşi, şi pe mine odată cu ei.

          La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:

          — Adu-l mai întâi aici pe arap!

          Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuţe bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl întrebă:

          — Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar?

          Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un ţipăt cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând:

          — Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!

          Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, adăugă:

          — Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!

          Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetăţii.

          După care sultanii spuseră:

          — Să fie adus kurdul!

          Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi vizirul Dandan îl întrebă:

          — Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar?

          El răspunse:

          — Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr bolnav…

          La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:

          — Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la uşa hammamului!

          Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse:

          — Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!

          Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.

          Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

          — Acuma să fie adus beduinul!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte spuse:

          Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

          — Acuma să fie adus beduinul!

          Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă:

          — Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!

          La vorbele ei, beduinul spuse:

          — Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu!

          Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă:

          — Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe uliţele din Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta!

          Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:

          — Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!

          Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl întrebă:

          — Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun?

          Negustorul spuse:

          — Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi nebunii de pe pământ la un loc!

          Atunci Nozhatu spuse:

          — Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase.

          Atunci beduinul strigă:

          — O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele meu?

     Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse:

După ce crăişorul Diadem ascultă istorisirea aceea minunată şi auzi cât era de ispititoare domniţa Donia cea atâta de plină de taine, şi cât era ea de încărcată de harurile frumuseţii, şi ce iscusită era la meşteşugul închipuiturilor pe mătase şi al chindiselilor, fu cuprins, pe clipă pe dată, de o patimă care începu să-i muncească inima până peste fire. Şi hotărî să facă totul ca să ajungă la ea.

          Aşa că îl luă cu el pe tânărul Aziz, de care nu mai vroia să se despartă, încalecă iarăşi pe cal şi porni îndărăt către cetatea părintelui său, sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului.

          Cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a pune la îndemâna prietenului său Aziz o casă tare frumoasă, din care nimica să nu lipsească. Şi după ce se încredinţa astfel că Aziz are tot ce putea să-i fie pe plac, se întoarse la saraiul sultanului, tătâne-său, şi dete ruga să se încuie în iatacul său, nemaivrând să vadă pe nimeni şi plângând pătimaş. Că lucrurile pe care le auzim ne tulbură tot atâta cât şi cele pe care le vedem ori le trăim.

          Când sultanul Soleiman-Şah, tătâne-său, îl văzu în starea aceea, atâta de schimbat la chip, pricepu că şahzade Diadem avea supărare în suflet, şi necazuri. Aşa că îl întrebă:

          — Ce ai, o, copilul meu, de te-ai schimbat aşa la chip şi eşti atâta de mâhnit?

          Atunci beizade Diadem îi povesti că este îndrăgostit de Sett-Donia, cu patimă îndrăgostit de ea, fără s-o fi văzut-o vreodată, doar numai auzindu-l pe Aziz cum i-a zugrăvit umbletul vrăjitor, ochii, desăvârşirile-i şi iscusinţa-i minunată de a închipui flori şi jivine.

          La spusele acestea, sultanul Soleiman-Şah rămase până peste poate de năuc şi îi spuse fiului său:

          — Copilul meu, Insulele acelea ale Camforului şi Cleştarului sunt o ţară tare depărtată; şi, măcar că Sett-Donia o fi o domniţă minunată, aici, în cetatea noastră, şi în saraiul mamei tale, nu ducem lipsă de fete falnice şi nici de roabe nurlii de pe tot pământul. Aşa că intră la iatacurile femeilor, o, copilul meu, şi alege-le pe toate câte ţi-or plăcea dintre cele cinci sute de roabe frumoase ca nişte lune. Şi dacă, după toată alegerea, niciuna dintre femeile de acolo nu va izbuti să-ţi placă, am să-ţi aduc de soţie o fată dintre fetele sultanilor din ţările megieşe; şi îţi făgăduiesc că are să fie cu mult mai frumoasă şi mai măiastră decât chiar Sett-Donia!

          El răspunse:

          — Tată, nu-mi doresc s-o am de soţie decât pe domniţa Donia, chiar pe aceea care ştie atâta de bine să zugrăvească gazele pe atlazuri. Ea îmi trebuie, neabătut; de nu, las şi ţară, şi prieteni, şi casă, şi am să mă omor din pricina ei!

          Atunci tătâne-său văzu că era primejdios să-i stea împotrivă şi îi spuse:

          — Dacă-i aşa, fiul meu, aibi oleacă de răbdare, să am vreme să trimit o solie la sultanul din Insulele Camforului şi Cleştarului, ca să-i cer, după cădenie şi după datina pe care şi eu am urmat-o odinioară când m-am însurat cu mama ta, să ţi-o dea pe fiică-sa de soţie. Şi de n-o vrea, răstorn sub el pământul şi îi năruiesc pe cap împărăţia roată, după ce îi pustiesc toate olaturile cu o oaste atâta de mare cât, desfăşurându-se, să ajungă cu fruntea la Insulele Camforului şi Cleştarului, pe când coada încă să-i mai fie dincoace de munţii Ispahanului, hotarele împărăţiei mele!

          Rostind acestea, sultanul trimise să fie adus prietenul lui Diadem, tânărul negustor Aziz, şi îi spuse:

          — Cunoşti drumul care duce la Insulele Camforului şi Cleştarului?

          El răspunse:

          — Îl cunosc!

          Sultanul spuse:

          — Tare aş dori să-l însoţeşti până acolo pe vizirul meu cel mare, pe care am să-l trimit la sultanul de pe acele meleaguri.

          Aziz răspunse:

          — Ascult şi mă supun, o, sultane al vremilor!

          Atunci sultanul Soleiman-Şah chemă să vină vizirul său cel mare şi îi spuse:

          — Descurcă treaba fiului meu precum vei socoti tu potrivit; da pentru aceasta va trebui să te duci la Insulele Camforului şi Cleştarului s-o ceri pe fata sultanului de soţie pentru Diadem.

          Iar vizirul răspunse cu ascultare şi cu supunere, în vreme ce beizade Diadem, ros de nerăbdare, se închise în iatacul lui, procitind stihurile poetului despre chinurile dragostei:

          Ah, întrebaţi şi noaptea! Să vă spună Ea chinul meu şi-al sufletului dor Aleanul murmurând încet pe strună, Tristeţea care plânge-ncetişor!

          Ah, întrebaţi şi noaptea! Vă va spune Că sunt păstoru-ai cărui ochi cu greu Tot numără-n cer stelele nebune, Iar pe obrajii-i lacrimi curg mereu.

          Sunt singur pe pământ, deşi-i fierbinte, Ah, inima-mi, şi plină de dorinţi!

          Ca o femeie-s, ce nu poate prinde Lumina unei rodnice seminţi.

          Şi rămase pe gânduri toată noaptea, nevrând nici să mănânce, nici să doarmă.

          Caci, de cum se lumină de ziuă, sultanul, părintele său, se grăbi a veni să-l vadă, şi găsi că era încă şi mai galben la chip decât în ajun şi că era şi mai schimbat; atunci, ca să-l aline şi să-l facă să aibă răbdare, porunci să se zorească pregătirile de plecare ale lui Aziz şi ale vizirului, şi nu uită să-i încarce cu daruri bogate pentru sultanul de la Insulele Camforului şi Cleştarului şi pentru toţi cei din preajma lui. Şi numaidecât porniră la drum.

          Şi drumeţiră ei, şi drumeţiră, zile şi nopţi, până ce ajunseră în faţa Insulelor Camforului şi Cleştarului. Atunci îşi aşezară corturile pe ţărmurile unei ape mari; iar vizirul trimise un olăcar să-l vestească pe sultan de sosirea lor. Şi nici nu ajunse încă ziua la amurgul ei, că îi şi văzură venind în întâmpinarea lor pe dregătorii şi emirii sultanului, care numaidecât se puseră la poruncile lor, după salamalecuri şi după urările de bun venit, şi îi însoţiră până la saraiul sultanului.

          Atunci Aziz şi vizirul intrară în sarai şi se înfăţişară între mâinile sultanului şi îi înmânară darurile de la stăpânul lor Soleiman-Şah; iar el le mulţumi, spunându-le:

          — Le primesc cu toată inima, prieteneşte, pe capul şi în ochii mei!

          Şi numaidecât Aziz şi vizirul, cumu-i datina, se temeniră şi rămaseră cinci zile în sarai, să se odihnească de ostenelile călătoriei.

          Caci în dimineaţa celei de a cincea zile, vizirul se înveşmânta cu caftanul de fală şi se duse, numai el de data aceasta, să se înfăţişeze dinaintea jeţului sultanului. Şi îi supuse cererea stăpânului său şi tăcu apoi cuviincios, aşteptând răspunsul.

          Când auzi vorbele vizirului, sultanul rămase dintr-odată tare îngrijorat şi îşi lăsă fruntea în jos, şi, încurcat cu totul şi îngândurat, şezu aşa îndelung, neştiind cum să întorlocheze un răspuns pentru trimisul preaputernicului sultan de la Cetatea-Verde şi munţii Ispahanului.

          Întrucât el ştia, din alte împrejurări, cât de silă îi era fiică-sii de căsătorie, şi că cererea sultanului avea să fie înfruntată cu mare supărare, ca şi toate cele ce-i mai fuseseră făcute de către emirii cei mai de frunte de prin crăiile învecinate şi din toate părţile pământului de jur împrejur.

          Până la urmă sultanul sfârşi ridicându-şi capul şi, făcând semn căpeteniei de hadâmbi să se apropie îi spuse:

          — Du-te numaidecât la stăpâna ta Sett-Donia, du-i temenelile vizirului şi peşcheşurile pe care ni le-a adus, şi spune-i întocmai tot ce ai auzit acuma din gura lui.

          Şi hadâmbul sărută pământul dintre mâinile sultanului şi pieri.

          Peste un ceas, se întoarse, şi avea nasul alungit până la picioare; şi îi spuse sultanului:

          — O, doamne al veacurilor şi al vremurilor, m-am înfăţişat dinaintea stăpânei mele Sett-Donia; da nici nu am apucat bine să-i îngân cererea domniei sale vizirului, că ochii i s-au şi umplut de mânie, şi s-a şi sculat din jilţul ci, şi a şi înşfăcat un buzdugan, şi s-a repezit la mine să-mi sfarme capul. Şi atunci zorii să fug cât mai sprinten; caci ea se ţinu după mine pe toate uşile, ţipând:

          — Dacă tatăl meu vrea, peste capul meu, să mă silească să mă mărit, să ştie bine că soţul meu nu are să aibă vreme să-mi vadă chipul dezvelit: îl omor cu chiar mâna mea, şi mă omor şi eu pe urmă!

          La vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cum era sfioasă, nu vroi să lungească mai mult istorisitul în noaptea accea.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi mia noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, la vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi, sultanul, părintele domniţei Donia, spuse către vizir şi către Aziz:

          — Aţi auzit şi voi cu urechile voastre. Duceţi-i, aşadar, temenelile mele sultanului Soleiman-Şah şi povestiţi-i cum a fost, arătându-i ce silă dovedeşte fata mea faţă de măritiş. Şi Allah ajute-vă să răzbateţi la ţara voastră în tihnă deplină!

          Atunci vizirul şi Aziz, văzând urmarea păguboasă a soliei lor, grăbiră a se întoarce la Cetatea-Verde, să-i povestească sultanului Soleiman-Şah ceea ce auziseră.

          La ştirea aceea, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi vroi să dea pe dată poruncă emirilor şi ajutoarelor sale să strângă oştile şi să plece să năpădească pământurile din Insulele Camforului şi Cleştarului.

          Caci vizirul ceru îngăduinţă să vorbească şi zise:

          — O, Măria Ta, nu se cade să faci aşa, întrucât chiar că vina nu este a tatălui, ci a fetei, şi împotrivirea nu vine decât numai de la ea. Şi tătâne-său însuşi este tot atâta de necăjit ca noi toţi. Şi de altminteri ţi-am arătat ce vorbe năprasnice i-a spus ca ceauşului de hadâmbi înfricoşat!

          După ce îl ascultă pe vizirul său, sultanul Soleiman-Şah îi dete dreptate şi rămase tare rău speriat pentru fiul său de răzbunarea domniţei. Şi îşi zise în sineşi: „Chiar de le-aş năpădi ţara şi aş lua-o pe fată în robie, tot nu ne-ar sluji la nimic, de vreme ce ea a jurat că se omoară!”

          Porunci atunci să urce la el şahzade Diadem şi, mâhnit de mai înainte de necazul ce avea să i-l pricinuiască, îi arătă adevărul adevărat. Caci crăişorul Diadem, departe de a se deznădăjdui, îi spuse cu un glas hotărât părintelui său:

          — O, părinte al meu, nu cumva să crezi că am să las lucrurile aşa: jur dinaintea lui Allah! Sett-Donia va fi soţia mea, sau eu nu voi mai fi Diadem, fiul tău! Cu primejdia vieţii, tot am să răzbat până la ea!

          Sultanul spuse:

          — Şi cum vei face?

          El răspunse:

          — Am să mă duc în chip de negustor!

          Sultanul spuse:

          — Dacă-i aşa, ia-i cu tine pe vizir şi pe Aziz!

          Şi numaidecât porunci să se cumpere de o sută de mii de dinari mărfuri scumpe, pe care i le dărui, ba porunci să se deşerte şi legăturile cu odoare cuprinse prin toate dulapurile sale. Şi îi dete o sută de mii de dinari de aur, şi cai, şi cămile, şi catâri, şi corturi falnice căptuşite cu mătase de culori minunate.

          Atunci Diadem sărută mâinile părintelui său, şi îşi puse hainele de drum, şi se duse la maică-sa, şi îi sărută mâinile; şi maică-sa îi dete o sută de mii de dinari şi plânse din belşug şi chemă asupra lui binecuvântarea lui Allah şi înălţă urări pentru mulţumită sufletului lui şi pentru întoarcerea lui cu bine la ai săi. Şi cele cinci sute de femei din sarai începură şi ele să plângă pe ruptele, înconjurând-o pe mama lui Diadem, şi uitându-se la el, tăcute, cu jind şi cu alean. Caci Diadem ieşi pe dată din iatacul maică-sii şi luă pe prietenul său Aziz şi pe bătrânul vizir şi dete porunca de plecare. Şi cum Aziz plângea, îi spuse:

          — Pentru ce plângi, frate Aziz?

          El îi spuse:

          — Fratele meu, simt limpede că nu mai pot să mă despărţesc de tine; da este atâta de multă vreme de când am lăsat-o singură pe sărmana de maică-mea! Iar acuma, când caravana va să ajungă în ţara mea, ce are să se facă maică-mea când nu are să mă vadă cu negustorii?

          Diadem spuse:

          — Fii liniştit, Azize! Ai să te întorci în ţara ta de îndată ce va vroi Allah, după ce are să ne înlesnească mijloacele de a răzbate la ţinta noastră.

          Şi porniră la drum.

          Nu conteniră, aşadar, a drumeţi, în tovărăşia vizirului cel înţelept care, spre a-i veseli şi a-l face pe Diadem să aibă răbdare, le istorisea poveşti minunate. Iar Aziz, la fel, îi procitea lui Diadem stihuri desăvârşite şi ticluia cântece pline de frumuseţi despre frigurile dragostei şi despre îndrăgostiţi – precum acestea, dintr-o sumedenie de multe altele:

          Iată, prieteni, pe ce căi nebune Mă duce dorul, ţi cum mă supune, Cum mintea toată mi-o copilăreşte Şi viaţa mi-o cuprinde ca-ntr-un cleşte!

          Ah, tu, cea după care plâng – te-nvie În sufletu-mi a nopţii nesomnie, Iar zorii zilei, când pe cer răsar, Din dorul meu se-aprind şi ard cu jar.

          Ah, oare când, după atât alean, Ajunge-voi la dulcele liman?

          Or, după o lună de călătorit, ajunseră la cetatea de scaun din Insulele Camforului şi Cleştarului şi, intrând în sukul cel mare al negustorilor, Diadem şi simţi cum i se uşurează povara gândurilor, iar nişte zvâcnete vesele îi bucurară inima. Descălecară, după sfatul lui Aziz, la hanul cel mare şi închiriară numai pentru ei toate capanele de la catul de jos şi toate odăile de sus, până când vizirul avea să le închirieze vreo casă în cetate. Şi rânduiră în capane legăturile lor cu mărfuri şi, după ce se odihniră patru zile la han, se duseră să le spună bun-întâlniş negustorilor din sukul cel mare de mătăsuri.

          Pe drum, vizirul spuse către Diadem şi Aziz:

          — Mă gândesc la un lucru pe care se cere să-l facem înainte de orice şi fară de care nu avem să putem niciodată să răzbim la ţelul râvnit.

          Ei răspunseră:

          — Suntem gata să te ascultăm, căci bătrânii sunt rodnici la poveţe, mai cu seamă când au trecut, ca tine, prin multe daraveli.

          El spuse:

          — Socoata mea este că, în loc să lăsăm mărfurile încuiate la han, unde muşteriii nu pot să le vadă, să deschidem pentru tine, şahzade Diadem, ca negustor ce te afli, o prăvălie mare chiar în sukul de mătăsuri. Şi vei sta chiar tu la intrarea în prăvălie să vinzi şi să deşterni marfa, pe când Aziz va rămâne în fundul prăvăliei spre a-ţi aduce vigurile şi a le desface. Şi, în felul acesta, cum tu eşti desăvârşit de frumos, şi cum nici Aziz nu este mai prejos, în puţină vreme prăvălia are să fie cea mai cu dever din tot sukul.

          Şi Diadem răspunse:

          — Socoata este minunată!

          Şi, îmbrăcat cum era în caftanul lui frumos de negustor bogat, intră în sukul cel mare de mătăsuri, urmat de Aziz, de vizir şi de toate slugile sale.

          Când îl văzură pe Diadem trecând, negustorii din suk rămaseră uluiţi cu totul de frumuseţea lui şi încetară să mai ia aminte la muşteriii lor; iar cei care tăiau la viguri rămaseră cu foarfecele în sus! iar cei care cumpărau îşi uitară de cumpărături. Şi toţi deodată se întrebau: „Oare nu cumva, din întâmplare, portarul Raduan1, cel care ţine cheile de la grădinile cerului, o fi uitat deschise porţile, de-o fi coborât astfel pe pământ flăcăul acesta ceresc?”

          Iar alţii gemeau la trecerea lui:

          — Ya Allah! frumoşi mai sunt îngerii tăi!

          Ajungând în inima sukului, întrebară în ce loc se află şeicul cel mare al negustorilor, şi se îndreptară către prăvălia ce le fu grabnic arătată. Când ajunseră acolo, toţi cei ce şedeau jos se ridicară în cinstea lor, gândind: „Bătrânul acesta preacinstit va să fie tatăl celor doi flăcăi aşa de frumoşi!”

          Iar vizirul, după salamalecuri, întrebă:

          — O, negustorilor, care dintre voi este şeicul cel mare peste suk?

          Ei răspunseră:

          — Iacătă-l!

          Şi vizirul se uită la negustorul ce-i fusese arătat, şi văzu că era un bătrân voinic, cu barba albă, cu înfăţişarea falnică şi cu chipul zâmbitor, care numaidecât zori a le face cinstirile prăvăliei sale, cu urări de bun venit prieteneşti, şi care îi pofti să şadă jos pe chilim lângă el şi le spuse:

          — Stau gata să vă vin în ajutor cu orice veţi dori!

          Atunci vizirul spuse:

          — O, şeicule plin de bună-cuviinţă, iacătă că de ani şi ani eu, cu aceşti doi copii, străbat cetăţi şi meleaguri spre a-i duce să vadă neamuri felurite, să-i învăţ a vinde şi a cumpăra şi a trage dobândă din obiceiuri şi din datinele noroadelor. Şi cu acest rost venim să ne aşezăm aici pentru o bucată de vreme; anume pentru ca băieţii mei să-şi bucure privirile de toate lucrurile frumoase din cetatea aceasta şi să înveţe de la cei care o locuiesc dulceaţa manierelor elegante şi politeţea. Aşa că te-am ruga să ne ajuţi a lua cu chirie o prăvălie încăpătoare, cu vad bun, spre a ne deşterne acolo mărfurile din ţara noastră îndepărtată.

          La vorbele acestea, starostele sukului răspunse:

          — De bună seamă! sunt tare bucuros să vă mulţumesc.

          Şi se întoarse înspre flăcăi, ca să-i vadă mai bine, şi, dintr-o privire, fu cuprins de o înfiorare fară de margini, într-atâta îl tulburase frumuseţea lor. Întrucât şeicul acela îndrăgea deschis şi nebuneşte ochii frumoşi ai flăcăilor, iar aleanul lui se abătea mai degrabă către dertul copilandrilor decât către cel al codanelor; că-i era cu mult mai la inimă acriul decât zahariul.

          Cugetă, aşadar, în sineşi: „Mărire şi slavă Aceluia carele i-a zămislit şi i-a plămădit, şi carele dintr-un lut fară de viaţă a întrupat asemenea frumuseţi!” Şi se sculă şi îi sluji el însuşi, mai cu sârg decât i-ar fi slujit un rob pe stăpânii lui, şi se puse întru totul la poruncile lor. Şi grăbi a-i lua pe tustrei şi a-i duce să vadă prăvăliile de închiriat, şi, până la urmă, le alese una chiar în dricul sukului. Prăvălia aceea era cea mai frumoasă dintre toate, cea mai luminoasă, cea mai largă şi cea mai bine aşezată la vedere; era ispitit zidită, împodobită cu tejghele lucrate din lemn meşterit şi cu nişte rafturi frumos rânduite, unul de fildeş, altul de abanos, altul de cleştar; iar uliţa dimprejur era bine măturată şi bine stropită; şi, noaptea, paznicul sukului şedea mai cu drag la uşa ei. Iar şeicul, numaidecât după ce se tocmi preţul, îi înmână vizirului cheile de la prăvălie, spunându-i:

          — Facă Allah din ea o prăvălie înfloritoare şi binecuvântată, sub semnele de noroc ale zilei acesteia de albeaţă, în mâinile copiilor tăi!

          Atunci vizirul puse să fie cărate şi rânduite în prăvălie mărfurile cele scumpe, zarpalcle cele frumoase şi toate odoarele cele fară de preţ care fuseseră scoase din dulapurile sultanului Soleiman-Şah. Şi, odată isprăvită treaba, îi duse pe cei doi flăcăi să facă o scaldă la hammamul ce se afla la câţiva paşi de acolo, aproape de poarta cea mare a sukului, hammam vestit pentru curăţenia lui şi pentru marmurele lui sclipitoare şi unde se intra suind cinci trepte pe care se aflau înşiraţi frumos papucii de lemn.

          Cei doi prieteni, isprăvindu-şi repede scăldatul, nu mai vroiră să aştepte până să isprăvească şi vizirul, aşa de grăbiţi erau să se ducă să-şi ia locul în prăvălie. Aşa că ieşiră veseli şi cel dintâi ins pe care îl văzură fu starostele cel bătrân al sukului, care aştepta pe trepte împătimit ieşirea lor de la hammam. Or, scăldatul dedese şi mai multă strălucire frumuseţii lor, şi mai multă frăgezime chipului lor; şi…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci ţi doua noapte spuse:

          Or, scăldatul dedese încă şi mai multă strălucire frumuseţii lor, şi mai multă frăgezime chipului lor; iar bătrânul îi asemuia, în sufletul său, cu doi căpriori sprinteni şi jucăuşi. Şi văzu ce rumeni se făcuseră la obraji, şi cum li se înneguraseră ochii cei negri, şi cum li se luminase faţa; şi se făcuseră ispititori ca două ramuri smălţuite de poamele lor sau ca două lune ca laptele şi dulci; şi cugetă la stihurile poetului:

          Când doar de-i ating mâna în treacăt, câteodată, Făptura mea întreagă tresare-nfiorată, Iar simţurile-mi toate îţi pierd senina pace Doar la această scurtă atingere – ce-aş face De i-aş vedea-ntreg trupul, în care se îmbină Dulci limpezimi de ape cu aur de lumină?

          Aşa că se duse dinaintea lor şi le spuse:

          — Copii, fie-vă priincioasă scalda! Şi Allah să nu vă lipsească nicicând de ea şi să vi-o împrospăteze în veci!

          Iar Diadem răspunse după deprinderea lui cea mai răpitoare şi cu o mlădiere desăvârşit de ispitită în glas:

          — Am fi râvnit să împărtăşim cu tine desfătarea aceasta!

          Şi amândoi îl înconjurară cu cinstire şi, din datorinţă faţă de vârsta şi de cinul lui de şeic al sukului, merseră înaintea lui, deschizându-i calea, şi luară drumul spre prăvălia lor.

          Or, cum mergeau ei aşa înaintea lui, bătrânul şeic luă seama ce nurlie le era călcătura şi cum li se legănau şoldurile sub caftane şi cum le zvâcneau la fiecare pas. Atunci nu mai izbuti să-şi înfrâne avânturile, şi ochii-i scăpărară, şi începu să gâfâie şi să pufnească, şi prociti stihurile acestea cu tâlcuri răsucite:

          Nici o mirare nu-i că, dintre forme, Cele ce mă vrăjesc ca un descânt (Oricât de grele-ar fi, de-ar ft enorme), Cele rotunde sunt în primul rând.

          Căci de priveşti, sus, veşnicele sfere Ce se-nvârtesc în slăvi, strălucitoare, Şi tot ce e rotund: numai mistere Şi fieamăt sunt, şi vrajă, şi mişcare…

          Când auziră stihurile acestea, cei doi flăcăiandri nici gând să le ghicească tâlcul şi să priceapă pârdălnicia bătrânului şeic! Dimpotrivă! socotiră a dibaci în ele o laudă subţire adusă lor, şi rămaseră tare mişcaţi, şi îi mulţumiră, şi vroiră cu toată străşnicia să se întoarcă la hammam cu el spre a-i face o bucurie, de vreme ce aşa ceva era cea mai mare dovadă de prietenie. Şi bătrânul sukului, după câteva fandoseli ismenite, se înduplecă, scăpărând ele chef în sufletul lui, şi luă împreună cu ei drumul îndărăt la hammam.

          Când intrară, vizirul, care se ştergea într-o sală lăturalnică, îi zări; şi, văzându-l pe şeic, le ieşi înainte şi veni la havuzul din mijloc, unde se opriseră, şi îl pofti călduros pe şeic să intre în sala lui; caci bătrânul nu vroi nicidecum, spuse el, să întreacă măsura prilejuindu-se de atâta bunătate, mai cu seamă că şahzade Diadem şi Aziz îl ţineau fiecare de o mână şi îl duceau înspre sala pe care i-o năimiseră. Atunci vizirul nu mai stărui şi se întoarse să se şteargă.

          Rămânând singuri, Aziz şi Diadem îl dezbrăcară pe preacinstitul şeic şi se dezbrăcară şi ei cu totul şi începură să-l spele cu spor, în vreme ce el îşi strecura înspre ei, de dedesubt, priviri hoţeşti; pe urmă Diadem se jură că numai lui i se cădea cinstea de a-l săpuni, iar Aziz se jură că lui nu-i mai rămânea decât bucuria de a turna apa peste el cu un lighenaş de aramă. Şi, între ei doi, bătrânul şeic se socotea mutat în rai.

          Şi nu conteniră să-l tot spele aşa, săpunindu-l şi clă-tindu-l cu apă, decât numai odată cu venirea vizirului peste ei, spre ciuda amarnică a bătrânului şeic. Atunci ei îl zvântară cu prosoape calde, pe urmă cu prosoape răcoroase şi înmiresmate, şi îl îmbrăcară şi îl poftiră să şadă pe podină, unde îi aduseră sorbeturi cu muşc şi cu apă de trandafiri.

          Atunci şeicul se prefăcu a lua aminte la tăifăsuiala vizirului, da de fapt nu avea gând şi privire decât pentru cei doi flăcăi, care alergau încolo şi încoace, zăriri, spre a-l sluji. Şi, cum vizirul îi făcea urările îndătinate de după scaldă, el răspunse:

          — Ce binecuvântare a intrat odată cu voi în cetatea noastră! Şi ce bucurie-i sosirea voastră!

          Şi le prociti stihurile acestea:

          Colnicele, când i-au văzut venind, Au înverzit. Iar veşteda câmpie A tresărit ţi-a înflorit zâmbind.

          Şi oameni ţi pământ, cu bucurie, Strigară-ntâmpinându-i: „Bun-venit!

          Şi bună pace! Şi prietenie!”

          Şi tustrei îi mulţumiră pentru preaaleasa-i bună-cuviinţă; iar el le răspunse:

          — La toţi hărăzească-vă Allah viaţa cea mai dulce, şi apere-i de deochi, o, strălucite negustor, pe frumoşii tăi copii!

          Vizirul spuse:

          — Şi ţie fie-ţi scalda, din mila lui Allah, spor de putere şi de sănătate! Că, o, preacinstitule şeic, nu-i aşa că apa este adevăratul bun al vieţii pe lumea aceasta, iar hammamu-i un popas al desfătărilor?

          Şeicul sukului spuse:

          — Hotărât, pe Allah! Şi câte stihuri minunate le-a stârnit poeţilor cei mari hammamul! Au nu ştiţi cumva asemenea stihuri?

          Diadem, cel dintâi, sări:

          — Dacă ştiu? Ia ascultaţi la astea:

          O, hammam, tu, viaţă dulce, Vis vrăjit, şi dor!

          O, hammam, prin tine curge Vremea-n sprinten zbor!

          Ah, că nu pot, în măreaţă Vraja ta să mân, O, hammam, întreaga viaţă Să mă ţii la sân!

          Raiul tot, pe lângă tine, Pare-un biet ungher!

          Iad de-ai fi, mi-ar fi mai bine-n Iadul tău să pier!

          După ce prociti Diadem stihurile acestea, Aziz strigă:

          — Ştiu şi eu nişte stihuri despre hammam.

          Şeicul sukului spuse:

          — Bucură-ne cu dulceaţa lor!

          Şi Aziz prociti cântat:

          Lacasu-acesta – care-a prins pe pietre A pietrei floare – prin căldura lui Părea-ti-ar gură-a iadului, cu vetre De flăcări mari, cu aburi alb-verzui, De n-ai gusta îndată-n dulcea-i scaldă Desfături ce te-nvăluie-n fiori, De n-ai vedea-n mijlocu-i laolaltă Atâtea lune şi atâţia sori!

          După ce îşi isprăvi stihurile, Aziz şezu jos lângă Diadem. Atunci starostele sukului rămase minunat până peste poate de gingăşia, de harul lor, şi strigă:

          — Pe Allah! voi aţi izbutit să logodiţi în voi darul graiului cu frumuseţea! îngăduiţi-mi acuma să vă spun şi eu câteva stihuri desfătate, ori mai bine să vi le cânt, întrucât numai cântecul poate să le sporească şi mai mult frumuseţea hangurilor!

          Şi starostele sukului îşi propti palma în obraz, închise ochii pe jumătate, începu să-şi legene capul, şi cântă cu alean:

          Foc de hammam, ni-i viată-a ta căldură;

          O, focule, în trup ne torni tării, Iar inimile noastre le-nmlădii Şi le alini de toate căte-ndură!

          Hammam! O, aburi calzi, havuze-n rouă, Lucinde marmuri, susur de izvor, Săli adumbrite, muşc aromitor, Înmiresmate trupuri – mă-nchin vouă!

          Hammam, tu arzi de-un foc ce ni-i balsam, Nestins mereu, strălucitor mereu, Şi adumbrit mereu de-un abur greu, Ca inima şi dorul meu, hammam!

          Pe urmă se uită la cei doi flăcăi, îşi lăsă sufletul să rătăcească o vreme prin grădina frumuseţii lor şi, stârnit, prociti stihurile acestea anume pentru ei:

          Mă duc la ei şi, încă de la prag, Văd ochiul zâmbitor şi chipul drag.

          Şi mă desfăt cu dulcele huzur Al ospeţiei lor fară cusur.

          Ah, inima lor, foc pârjolitor!

          Au cum să nu fiu rob la nurii lor?

          La auzul stihurilor şi al cântecului, rămaseră până peste poate de vrăjiţi şi de minunaţi de măiestria şeicului. Încât îi mulţumiră cu prisosinţă şi, cum se lăsa seara, îl însoţiră până la uşa hammamului şi, măcar că el stărui îndelung pe lângă ei ca să-i facă a primi poftirea la un ospăţ în casa lui, ei îşi cerură iertăciune şi, luându-şi rămas-bun, plecară, pe când bătrânul şeic rămase pironit să se mai uite după ei.

          Se întoarseră aşadar la hanul lor, unde mâncară şi băură şi dormiră cu toţii într-o mulţumire deplină, până dimineaţa. Atunci se sculară, îşi făcură spălările îndătinate şi îşi îndepliniră datorinţa rugăciunii; pe urmă, când porţile sukului se deschiseră, plecară la prăvălia lor, pe care o deschiseră întâia oară.

          Or, slujitorii rânduiseră prăvălia precum se cade, că erau pricepuţi, şi o îmbrăcaseră cu perdele de atlaz, şi aşternuseră la locul cuvenit două chilimuri împărăteşti, care puteau să preţuiască fiecare câte o mie de dinari, şi două perne mărginite cu horbote şi chindisite cu aur, care puteau să preţuiască fiecare câte o sută de dinari. Iar pe rafturile de fildeş, de abanos şi de cleştar erau rânduite frumos mărfurile cele scumpe şi odoarele fară de preţ.

          Atunci Diadem şezu jos pe unul dintre chilimuri, Aziz pe celălalt, iar vizirul se aşeză la mijloc, între ei, chiar în inima prăvăliei; iar slugile se rânduiră împrejur, dându-şi ghes care mai de care să le îndeplinească poruncile.

          Încât în curând toţi locuitorii auziră povestindu-se despre prăvălia aceea minunată, şi muşteriii începură să curgă din toate părţile, anume spre a-şi primi târguielile din mâna flăcăului acela pe care îl chema Diadem, şi a cărui faimă de frumuseţe făcea să se sucească toate capetele şi să zboare toate minţile. La rândul său, vizirul, încredinţându-se că negustoria merge de minune, îi povăţui încă o dată pe Diadem şi pe Aziz să nu-şi dezlege limba şi se duse liniştit să se odihnească la han.

          Or, starea aceea ţinu aşa o toană de vreme, după care Diadem, nevăzând să se vestească ceva din partea domniţei Donia, începu să-şi piardă răbdarea, ba chiar a se lăsa cuprins de deznădejde într-atâta că-şi pierdu şi somnul, până ce, într-o zi, pe când sporovăia despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, pe dinaintea prăvăliei lor…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi treia noapte spuse:

          Într-o zi, pe când sporovăia în tinda prăvăliei lor despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, o femeie bătrână, învăluită falnic într-un văl mare de mătase neagră, tocmai trecea prin suk; iar luarea-i aminte nu zăbovi a se opri asupra prăvăliei minunate şi a frumuseţii tânărului negustor care şedea jos pe chilim.

          Şi fu cuprinsă de o atare tulburare, încât se înmuie toată. Pe urmă îşi lipi privirile de flăcău şi cugetă în sineşi: „Hotărât că acesta nu e om, ci vreun înger ori vreun sultan din vreo ţară de vis.” Atunci păşi spre prăvălie şi se temeni dinaintea tânărului negustor, care îi răspunse la temenea şi, la semnele pe care i le făcea Aziz din fundul prăvăliei, se ridică în cinstea ei şi îi zâmbi cu zâmbetul lui cel mai ispititor. Pe urmă o pofti să şadă jos pe chilim, şi şezu şi el lângă ea şi începu să-i facă vânt cu vânturarul lui până ce ea se odihni pe deplin în răcoarea prăvăliei.

          Atunci bătrâna îi spuse lui Diadem:

          — Copilul meu, o, tu, care îngemănezi toate desăvârşirile şi toate gingăşiile, eşti din ţara aceasta?

          Iar Diadem, cu glăsuirea lui dulce, şi curată, şi plină de ispite, spuse:

          — Pe Allah! o, stăpână a mea, niciodată până astăzi nu am mai pus piciorul prin aceste locuri unde am venit cu gândul de a mă desfăta privindu-le. Şi, spre a-mi umple o parte din vreme, vând şi cumpăr.

          Bătrâna spuse:

          — Binevenit fie oaspetele cel plin de nuri al cetăţii noastre! Şi ce fel de mărfuri ai adus cu tine de prin cele ţări îndepărtate? Arată-mi-le să văd ce ai mai frumos, întrucât frumosul cheamă frumuseţea!

          Diadem rămase tare mişcat de vorbele ei alese şi îi zâmbi spre a-i mulţumi şi spuse:

          — Nu am în prăvălia mea decât lucruri care pot să-ţi placă, întrucât sunt vrednice de fete de sultani şi de hanâme ca tine!

          Bătrâna spuse:

          — Tocmai că vroiam să târguiesc vreo zarpa mai frumoasă, de-o rochie, pentru domniţa Donia, fata sultanului nostru Şahraman.

          Când auzi rostindu-se numele celei de care era atâta de îndrăgostit, Diadem nu-şi mai putu stăpâni tulburarea şi strigă la Aziz:

          — Aziz, adu-mi repede ce-i mai frumos şi mai scump printre mărfurile noastre!

          Atunci Aziz deschise un dulap durat în zid şi în care nu se afla decât numai o legătură cu marfa, da ce marfa! Ţesătura care o înfăşură, împodobită cu ciucuri de aur, era dintr-o catifea de Şam pe care jucau, uşoare şi colorate, închipuituri de flori şi de păsări, iar în mijlocul lor un elefant ce dănţuia beat. Şi din toată legătura aceea se revărsa o mirosnă care aiurea sufletul. Aziz i-o aduse lui Diadem, care o desfăcu şi scoase din ea zarpaua ce se afla acolo şi care fusese potrivită anume ca să nu se poată lucra din ea decât numai o rochie hărăzită vreunei hurii ori vreunei domniţe fermecate. Caci a o zugrăvi, ori a înşirui nestematele cu care era împodobită, ori chindiselile sub care pierea urzeala, numai poeţii cei luminaţi de Allah ar fi putut s-o facă, în stihuri bine rostuite. Trebuie să fi preţuit pe puţin o sută de mii de dinari de aur.

          Atunci Diadem deşternu zarpaua încetişor dinaintea bătrânei, care nu mai ştia la ce să se uite dintru-ntâi – la frumuseţea ţesăturii ori la chipul răpitor cu ochi negri al flăcăului. Şi tot uitându-se aşa la nurii tineri ai negustorului, îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfierbântă şi armurii-i cum se zbat pojarnici, şi o cuprinse o poftă amarnică să se scarpine acolo unde o mânca.

          Aşadar, când izbuti să vorbească, îi spuse lui Diadem, uitându-se la el cu nişte ochi uzi de alean:

          — Zarpaua-i cum se cuvine. Cât se cade să-ţi plătesc pe ea?

          El răspunse, temenindu-se:

          — Sunt plătit mai mult decât mi se cade, cu bucuria de a te fi cunoscut!

          Atunci bătrâna se minună:

          — O, copile minunat, fericită femeia care poate să se culce la sânul tău şi să-ţi înlănţuie mijlocul cu braţele ei! Da unde sunt femeile care să fie vrednice de tine? Din parte-mi, eu nu ştiu decât numai una pe pământ! Spune-mi, o, tinere căprior, care îţi este numele?

          EI răspunse:

          — Mă cheamă Diadem!

          Atunci bătrâna spuse:

          — Păi acesta-i un nume care nu se dă decât la fiii de sultani! Cum poate să se cheme un negustor Cununăde-împărat?

          La vorbele acestea, Aziz, care până atunci nu crâcnise o vorbă, sări la vreme ca să-l scoată pe prietenul său din încurcătură. Şi-i răspunse bătrânei:

          — Este singurul copil la părinţi, iar părinţii săi îl iubesc atâta de mult, încât au ţinut să-i dea un nume cum se dă la fiii de sultani!

          Ea spuse:

          — Hotărât! Dacă frumuseţea ar trebui să-şi aleagă un sultan, pe Diadem şi l-ar alege! Ei bine, o, Diadem! să ştii că de acuma înainte bătrâna de mine este roaba ta! Şi Allah stă martor pentru credinţa mea faţă de tine! în curând ai să vezi ce are să facă ea pentru tine. Şi ocrotească-te Allah şi ferească-te de necazuri şi de deochiul păguboşilor!

          Pe urmă luă legătura cu zarpaua cea scumpă şi plecă.

          Şi ajunse, încă tulburată cu totul, la Sett-Donia, pe care o alăptase când era copilă şi căreia îi ţinea loc de mamă. Şi, intrând, ţinea sub braţ legătura, cu fălnicie. Atunci Donia o întrebă:

          — O, doică, ce îmi mai aduci? Ia dă să văd!

          Bătrâna răspunse:

          — O, stăpână a mea, Sett-Donia, ia şi te uită!

          Şi desfăcu zarpaua dintr-odată. Atunci Donia, fericită de tot şi cu bucuria în ochi, strigă:

          — Neneaca mea a bună, oh, ce rochie frumoasă! Asta nu e zarpa din ţara noastră!

          Bătrâna spuse:

          — Hotărât, e frumoasă! Da atunci ce-ai mai spune dacă l-ai vedea pe negustorul cel tânăr care mi-a dăruit-o pentru tine? Ya Allah! ce frumos el de vâna-i numai portarul Raduan, care a uitat să închidă poarta raiului, de l-a lăsat să coboare aşa ca să bucure sufletul muritorilor! O, stăpână, tare mi-aş râvni să-l văd pe flăcăul acela luminos cum adoarme pe sânii tăi şi…

          Ci Donia strigă:

          — A, doică, destul! Cum de cutezi să-mi vorbeşti de un bărbat, şi ce fumuri ţi-au întunecat minţile? A, să taci! Şi dă-mi zarpaua ceea, s-o pipăi şi s-o văd mai de aproape!

          Şi luă zarpaua şi începu s-o mângâie şi s-o potrivească pe ea, întorcându-se înspre doică-sa, care îi spuse:

          — Stăpână, eşti frumoasă aşa, da cu cât mai de dorit este o pereche de frumuseţi decât o frumuseţe singură! O, Diadem…!

          Ci Sett-Donia ţipă:

          — A, doică afurisită, mamă vicleană! să nu mai spui nimic! Da să te duci la negustorul acela şi să-l întrebi dacă are vreo dorinţă de râvnit ori vreun hatâr de cerut; şi numaidecât sultanul, părintele meu, are să-l mulţumească!

          Bătrâna zâmbi a râde şi spuse, făcând cu ochiul:

          — O dorinţă? pe Allah! cred şi eu! Cine n-are o dorinţă?

          Şi se sculă în graba mare şi dete fuga la prăvălia lui Diadem.

          Când o văzu venind, Diadem simţi cum inima lui, de bucurie, îşi ia zborul, şi o luă pe bătrână de mână şi o pofti să şadă jos lângă el, şi porunci să i se aducă sorbeturi şi zumaricale. Atunci bătrâna îi spuse:

          — Îţi aduc vestea cea bună! Stăpâna mea Donia îţi trimite temeneaua ei şi îţi spune: „Cu venirea ta, ne-ai cinstit cetatea şi ne-ai luminat-o. Iar dacă ai vreun dor de dorit, rosteşte-l!”

          La vorbele acestea, Diadem se bucură până peste poate, şi pieptul i se umflă de mulţumire şi de voioşie, şi gândi în sufletul său: „Treaba s-a făcut!”

          Şi îi spuse bătrânei:

          — Nu am decât un jind: acela ca tu să faci să ajungă la Sett-Donia o scrisoare pe care am să i-o scriu, şi să-mi aduci răspunsul!

          Ea răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Atunci Diadem strigă către Aziz:

          — Dă-mi călimărul de aramă, hârtia şi calamul!

          Şi, după ce Aziz i le aduse, scrise scrisoarea aceasta, în stihuri frumos întocmite:

          Scrisoarea ce-fi trimit, prea-nalto, Ţi-aduce daruri şi comori Pâstrate-n tainele din suflet Şi adunate dor cu dor:

          Întâi e focul din lăuntru-mi, Care neîncetat mă arde;

          Al doilea este iubirea, Cu chinul de a-ţi fi departe;

          Al treilea mi-e viaţa însăţi.

          Ca şi statornicia ei;

          Al patrulea este aleanul Din care mi-am făcut temei;

          Al cincilea este nădejdea Că ochii-mi se vor veseli;

          Al şaselea e rugămintea:

          Să mă aştepţi, sau tu să vii!

          Pe urmă, în josul scrisorii, puse, în chip de iscălitură:

          Aceste rânduri au fost scrise De robul unui dor-blestem.

          Lăsat durerii la cherem, De cel ce-n ochii tăi se-nchise, De negustorul Diadem.

          Pe urmă mai citi o dată scrisoarea, o zvântă cu nisip, o strânse, o pecetlui şi o înmâna bătrânei, strecurându-i în mână o pungă plină cu o mie de dinari, pentru bunătatea ci. Şi bătrâna, după ce înălţă urări pentru izbândă, se întoarse în graba mare la stăpână-sa, care o întrebă:

          — Ei bine, neneaca mea cea bună, spune-mi ce a cerut negustorul, ca să mă duc numaidecât să-l rog pe tatăl meu să-l mulţumească!

          Bătrâna spuse:

          — Chiar că nu ştiu, o, stăpână, ce cere, întrucât iacătă o scrisoare care habar nu am ce cuprinde.

          Şi îi înmâna scrisoarea.

          După ce luă ştire de cele ce cuprindea cartea, domniţa Donia ţipă:

          — A, precupeţ fară de obraz! Cum de cutează el să-şi ridice ochii până Ia mine?

          Şi, de mânie, se bătu cu palmele peste obraji şi zise:

          — Am să pun să fie spânzurat mişelul la chiar uşa prăvăliei lui!

          Atunci bătrâna, cu un chip nevinovat, întrebă:

          — Da ce-o fi atâta de înfricoşător în scrisoarea aceea? Nu cumva negustorul o fi cerând vreun preţ nemăsurat pentru zarpaua cu pricina?

          Ea spuse:

          — Păcatele lui! nu e vorba decât de drăgosteală şi de patimă!

          Bătrâna răspunse:

          — Chiar că-i mare îndrăzneală; încât s-ar prea cădea, o, stăpână, să-i dai răspuns neobrăzatului, arătându-i ce-l paşte dacă mai cutează ceva!

          Ea spuse:

          — Da! caci mi-e frică să nu-l fac şi mai îndrăzneţ cu aceasta!

          Bătrâna răspunse:

          — Ba nu l-ai face decât să-şi vină în minţi!

          Atunci Sett-Donia spuse:

          — Dă-mi călimărul şi calamul!

          Şi scrise stihurile acestea ticluite:

          Eşti orb şi-ţi faci năluci! Vrei pân la stele S-ajungi, de parcă-ar fi putut vreodată Un muritor să suie-n cer la ele Şi printre aştrii nopţii să străbată!

          Caci, ca să-ţi deschid ochii iată: jur Pe cel ce te-a făcut un vierme-al firii Şi-a izvodit şi astrele-n azur, Neintinate-n slava nemuririi:

          De vei mai cuteza să-mi scrii cândva.

          Voi da poruncă să te răstignească Pe-un arbor blestemat, iar moartea ta Drept pildă ticăloşilor slujească!

          Pe urmă, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână bătrânei; iar bătrâna dete fuga numaidecât să i-o ducă lui Diadem, care scăpăra de nerăbdare. Şi Diadem, după ce îi mulţumi bătrânei, deschise scrisoarea şi, de cum o străbătu, fu cuprins de o mâhnire nemărginită şi îi spuse cu jale bătrânei:

          — Mă ameninţă cu moartea, caci eu nu mă tem de moarte, căci viaţa îmi este cu mult mai grea. Şi, cu primejdia de a muri, vreau să răspund!

          Bătrâna spuse:

          — Pe viaţa ta, care îmi este scumpă! vreau să te ajut din toate puterile mele şi să împart cu tine toate primejdiile! Aşa că scrie-i scrisoarea şi dă-mi-o!

          Atunci Diadem strigă la Aziz:

          — Dă-i preabunei noastre maici o mic de dinari! Şi să ne punem credinţa în Allah cel Atotputernic!

          Şi scrise pe hârtie stihurile următoare:

          Deci visul meu din orice seară Ea mi-l ameninţă cu moarte.

          Nu ştie tânăra fecioară Că numai moartea face parte De-a păcii fără moarte ţară, Şi nici că tot ce se-nfioară Stă-n mâna nesmintitei Soarte.

          Au mila ei n-ar fi cu cale Să-ncline mai ales spre cei Al căror dor muiat în jale E către astfel de femei Ce nu se-ntină-n neagra vale.

          Iar cei de rând nu dau ocoale Spre ne-ntinatul lor ştiubei?

          O, biete doruri ale mele, Să nu mai năzuiţi nimic!

          Lăsaţi-mi inima-n zăbrele, Să se sfârşească pic cu pic!

          Nădejdea-mi să-şi aştearnă grele Zăbranicele peste ele Şi peste visul meu calic!

          Dar tu, cu inima-ţi de piatră, Să nu crezi c-am să tac înfrânt Ori am s-aştept supus să-mi ardă Zadarnic dorul pe pământ!

          Mai bine-n jalea-mi idolatră Dintr-un mormânt mi-oi face vatră.

          Să nu mai fiu aşa cum sunt!

          Şi, cu lacrimile în ochi, îi înmâna bătrânei scrisoarea, spunându-i:

          — Te sâcâim degeaba, vai! simt limpede că nu îmi mai rămâne decât să mor!

          Ea îi spuse:

          — Lasă încolo presimţirile astea mohorâte şi calpe, şi uită-te la tine, o, flăcău frumos! Au nu eşti tu chiar soarele? Şi nu este ea luna? Şi cum ai vrea ca eu, care mi-am trăit toată viaţa ţesând la iţele iubirii, să nu ştiu cum să împerechez frumuseţile voastre? Aşa că linişteşte-ţi grijile care te bântuie! în curând am să-ţi aduc veşti de bucurie!

          Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă…

          În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi patra noapte spuse:

          …Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă şi, după ce ascunse scrisoarea în pletele ei, se duse la stăpână-sa. Intră la ea şi îi sărută mâna, fară a rosti o vorbă. Da pe urmă spuse:

          — Fata mea mult-iubită, părul meu bătrân s-a despletit şi nu mai am putere să-l împletesc. Porunceşte, rogu-mă ţie, vreuneia dintre roabele tale să vină şi să mă pieptene.

          Sett-Donia se împotrivi:

          — Nencaca mea bună, am să te pieptăn chiar eu, treabă pe care şi tu de atâtea ori ai făcut-o cu mine.

          Şi domniţa Donia desfăcu pletele albe ale doicii sale şi se pregăti s-o pieptene; şi tot atunci răvaşul lunecă jos pe chilim.

          Atunci Sett-Donia, nedumerită, vroi să-l ridice, da bătrâna strigă:

          — Fata mea, dă-mi hârtia aceea! Pesemne că s-o fi prins în părul meu, la tânărul negustor. Dau fuga să i-o dau îndărăt!

          Caci Donia se grăbi s-o desfacă şi să citească cele cuprinse în ea; şi îşi încruntă sprâncenele şi ţipă:

          — A, doică ticăloasă, ăsta-i încă unul dintre şiretlicurile tale! Da cine mi l-o fi trimis pe pacostea şi pe neobrăzatul cela de negustor, şi de pe ce pământ cutează el să vină aşa până la mine? Şi eu, Sett-Donia, cum să mă înduplec a mă uita la un astfel de bărbat care nu este nici de cinul, nici de viţa mea? A, neneacă, nu ţi-am spus eu că obraznicul are să se obrăznicească şi mai tare?

          Bătrâna spuse:

          — Chiar că e cu adevărat un Şeitan! Iar cutezanţa lui este o cutezanţă din iad! Caci, o, copila şi stăpâna mea, scrie-i pentru cea din urmă oară, şi mă pun chezaşă că are să se supună voinţei tale! De nu, să fie dat morţii, şi eu odată cu el!

          Numaidecât domniţa Donia luă calamul şi înşirui vorbele acestea stihuite:

          Smintitule, au tot nu ştii Că-n aburul din juru-ţi joacă Primejdia de-a nu mai fi?

          Nu ştii că-s ape care-neacă, De-ncerci să intri-n vadul lor?

          Şi sunt unghere-n care, dacă Ar vrea să calce-un muritor, El se va fi topi, pe dată?

          Tu cugeţi să te-inalţi, în zbor, La stele-n cer, când lumea toată, De-ar pune mână lângă mână, Tot n-ar răzbate-n slăvi vreodată?

          Cutezi, cu inima-ţi păgână, Să-mbrăţiezi, fie şi-n vis, Vreo hurie – să-ţi faci cadână?

          Ia bine-aminte ce ţi-am zis!

          Altminteri, croncănind a moarte, Asupră-ţi, ca dintr-un abis, Cu negre aripi, de departe Veni-vor corbu-n stol, mereu, Peste mormântul tău să poarte Al spaimei duh, rotind din greu!

          Pe urmă, după ce împături şi pecetlui hârtia, i-o înmână bătrânei care, a doua zi, dis-de-dimineaţă, zori a da fuga să i-o ducă lui Diadem.

          La citirea acelor vorbe atâta de aspre, Diadem pricepu că niciodată nădejdea nu mai avea de ce să-i învioreze inima şi, întorcându-se către Aziz, spuse:

          — Frate Aziz, spune-mi, acuma ce să fac? Nu mai am har îndeajuns ca să-i mai scriu un răspuns hotărâtor!

          Aziz spuse:

          — Am să încerc eu în locul şi în numele tău! Diadem spuse:

          — Bine, Aziz, scrie-i, slujindu-te de toată măiestria ta! Atunci Aziz luă hârtia şi aşternu pe ea stihurile:

          Doamne, pe cei cinci drepţi! dă-mi ajutor!

          Un chin mă seacă, zac topit de vlagă.

          Ah, izbăveşte-mi inima de dor, Din pulberea mâhnirii mă dezleagă.

          Tu taina mi-o cunoşti, al cărei foc Lăuntrurile-mi arde. Ştii prea bine Cruzimea celei ce, oricât mă rog, Oricât o chem, m-alungă de la sine.

          Vreau fruntea să-mi ridic, ţin ochiu-nchis, Dar nu mai scap din valul ce mă soarbe, În care mă scufund ca-ntr-un abis În sânul deznădejdii mele oarbe.

          Curajul meu, Părinte, s-a sfârşit.

          Râvnesc mereu iubirea ei zadarnic.

          O, nemiloaso, tu, cu păr cernit, Crezi tu că ţi-este ceru-atăt de darnic, Într-al Ursitei oamenilor crug Şi-ntru-nfruntarea crâncenei Năpaste, De-ţi place să-l tot chinui ca pe rug Pe cel ce pururi va să te adaste?

          Pricepe, dar: e-un suflet neînfrânt, Ce numai pentru tine-ntâia oară A părăsit şi tată, şi pământ Şi casă, şi prieteni dragi, şi ţară!

          Pe urmă Aziz îi întinse lui Diadem hârtia pe care înşiruise alcătuirea aceea de stihuri. Iar Diadem, după ce prociti stihurile, spre a le preţui sunetul, se mărturisi mulţumit de întocmirea lor şi îi spuse lui Aziz:

          — E desăvârşit!

          Şi îi înmână bătrânei doici scrisoarea, iar doica dete fuga s-o ducă Doniei.

          Când domniţa luă ştire de cele cuprinse în răvaş, mânia ei clocoti împotriva bătrânei, şi ţipă:

          — Doică blestemată, mancă a pacostei, numai tu eşti pricina tuturor înjosirilor pe care le îndur! A, cotoroanţă a necazurilor! nu vreau să te mai văd în ochii mei! Ieşi iute de aici, ori pun să ţi se facă trupul ferfeniţă sub bicele robilor! Şi eu însămi am să-ţi zdrobesc oasele sub călcâiele mele!

          Atunci bătrâna doică ieşi sprinten, întrucât Donia chiar că da să cheme robii; şi grăbi a se duce să-şi povestească nenorocul la cei doi prieteni şi să se pună sub ocrotirea lor.

          La ştirile acelea, Diadem rămase tare mohorât şi îi spuse bătrânei, alintând-o cu gingăşie pe bărbie:

          — Pe Allah! o, maică a noastră, simt că la ceasul de acum mi se îndoiesc mâhnirile, când te văd cum înduri aşa urmările greşelii mele!

          Ci ea răspunse:

          — Fii liniştit, fiul meu, că sunt departe de a mă da bătută, întrucât nu are să se spună nicicând că aş fi fost, măcar o dată în viaţa mea, neînstare să împerechez nişte îndrăgostiţi! Iar greutatea de acuma mă stârneşte şi mai mult să mă slujesc de toată isteciunea mea spre a te ajuta să răzbeşti la capătul aleanurilor tale!

          Atunci Diadem întrebă:

          — Caci spune-mi, într-un sfârşit, o, maică a noastră, care-i pricina ce-a împins-o pe Sett-Donia să capete asemenea silă de toţi bărbaţii?

          Bătrâna spuse:

          — Este un vis pe care l-a avut!

          El se minună:

          — Un vis, numai atât?

          Ea spuse:

          — Atât! Iacătă-l!

          Într-o noapte, pe când dormea, domniţa Donia văzu în vis un păsărar care îşi întindea mrejele într-un luminiş, şi care, după ce presărase boabe de grâu jur împrejur, pe pământ, s-a îndepărtat şi s-a aciuat la pândă, aşteptându-şi norocul.

          Or, în curând, din toate colţurile pădurii îşi deteră ghes păsările şi se abătură asupra mrejelor. Şi, printre toate păsările care ciuguleau boabele de grâu, erau şi doi porumbei, o porumbiţă cu bărbătuşul ei. Şi bărbătuşul, tot ciugulind, da din când în când câte o roată împrejurul soţiei lui, fară a lua scama la laţurile care îl pândeau; aşa că, la una din rotirile acelea, piciorul i se prinse în ochiurile laţului, care se strânseră şi se încâlciră şi îl înhăţară. Iar păsările, speriate de bătăile lui de aripi, îşi luară zborul cu larmă.

          Caci porumbiţa lăsă încolo hrana împrăştiată şi, fară teamă, nu avu altă grijă decât să-şi slobozească soţul. Şi cu ciocul şi cu capul se trudi aşa de iscusit, încât destrămă laţul şi, până la urmă, îl slobozi pe bărbătuşul ei cel nechibzuit, mai înainte ca păsărarul să aibă vreme să vină şi să-l înşface. Şi porumbiţa îşi luă zborul cu bărbătuşul ei, făcu un ocol prin văzduh, spre a se întoarce iarăşi să ciugulească boabele din jurul laţurilor.

          Şi iarăşi bărbătuşul începu să se rotească împrejurul porumbiţei, care, dându-se îndărăt spre a se feri de giugiulelile lui necurmate, se apropie prea tare, din nebăgare de scamă, de laţuri, în care se prinse şi ea la rându-i. Atunci bărbătuşul, departe de a se îngriji de soarta tovarăşei lui, îşi luă zborul cu bătăi de aripi, laolaltă cu toate păsările, şi îl lăsă astfel pe păsărar să pună mâna pe prinsă, care fu sugrumată pe loc!

          Din visul acela, care a umplut-o de tulburare, domniţa Donia s-a deşteptat scăldată în lacrimi şi m-a chemat ca să-mi povestească, tremurând, vedenia ei, şi a încheiat strigând:

          — Toţi bărbaţii sunt la fel, iar oamenii trebuie să fie mai răi decât jivinele: o femeie nu are nimic bun de nădăjduit de la nesimţirea lor! încât mă jur dinaintea lui Allah că niciodată nu am să îndur scârba apropierii lor!

          După ce ascultă spusele bătrânei, Diadem îi zise:

          — Caci, o, maică a noastră, tu nu i-ai spus că nu toţi bărbaţii sunt ca porumbelul acela mişel, şi că nu toate femeile sunt ca biata şi credincioasa lui soţie?

          Ea răspunse:

          — Nimic din toate câte i-am spus nu a mai putut s-o înduplece; şi trăieşte singuratică, bucurându-se numai de frumuseţea ei.

          Diadem spuse:

          — O, maică a mea, mă rog ţie, trebuie oricum, cu primejdia de a muri, s-o văd, fie măcar numai o dată, şi să-mi umplu sufletul barem cu o privire de-a ei! O, bătrână binecuvântată, fa asta pentru mine, izvodind vreun tertip din înţelepciunea ta cea rodnică!

          Atunci bătrâna spuse:

          — Află, o, lumină a ochilor mei, că în dosul saraiului în care sălăşluieşte domniţa Donia se află o grădină, anume numai pentru preumblările ei, şi unde ea vine numai o dată pe lună, însoţită de slujitoarele sale; şi numai cu mare grijă, spre a se feri de privirile trecătorilor, intră acolo printr-o poartă tainică. Or, chiar peste o săptămână este tocmai ziua de preumblare a domniţei. Şi chiar cu am să vin să-ţi slujesc de călăuză şi să te pun faţă cu făptură iubită. Şi sunt încredinţată că atunci, cu toate nazurile ci, după ce domniţa are să te vadă o dată măcar, nu va putea decât să fie biruită de frumuseţea ta: că dragostea este un dar de la Allah şi vine când vrea el!

          Atunci Diadem răsuflă oleacă mai cu uşurare şi îi mulţumi bătrânei şi o pofti, de vreme ce nu mai putea să se înfăţişeze dinaintea stăpânesii, să primească găzduire în casa lui. Şi închise prăvălia; şi tustrei luară calea către casă.

          Pe drum, Diadem se întoarse spre Aziz şi îi spuse:

          — Frate Aziz, cum eu nu voi mai avea răgaz să merg la prăvălie, ţi-o las ţie în scamă. Şi vei face precum ţi se va părea mai bine!

          Iar Aziz răspunse cu ascultare şi cu supunere.

          Într-acestea, ajunseră la casa lor şi nu zăboviră a-l înştiinţa şi pe vizir de toată tărăşenia, şi îi povestiră tot aşa şi despre visul domniţei şi despre grădina în care ar urma să încerce a o întâlni. Şi îi ceru sfat asupra faptului.

          Atunci vizirul cugetă o bună bucată de vreme, pe urmă săltă capul şi spuse:

          — Am găsit dezlegarea! Să mergem mai întâi la grădină, ca să cercetăm bine locurile.

          Şi o lăsă pe bătrână acasă şi porni pe dată, împreună cu Diadem şi cu Aziz, către grădina domniţei. Când ajunseră acolo, îl văzură, şezând jos la poartă, pe bătrânul paznic, dinaintea căruia se temeniră, şi care le răspunse la temenele. Atunci vizirul, înainte de orice, începu cu a-i strecura în mână bătrânului o sută de dinari, spunându-i:

          — Cinstite taică, tare am dori să intrăm să ne răcorim sufletul în grădina aceasta frumoasă şi să mâncăm oleacă între florile ei, pe malul apei! Că suntem nişte străini care căutăm pretutindeni locuri frumoase de care să ne desfătam!

          Atunci bătrânul luă galbenii şi spuse:

          — Intraţi, dară, oaspeţi ai mei, şi simţiţi-vă în voie şi aşteptaţi-mă până ce dau fuga să aduc cele de trebuinţă pentru mâncare.

          Şi le dete drumul să intre în grădină, iar el se duse la suk să cumpere de-ale gurii, şi se întoarse repede cu un berbec fript şi cu zumaricale. Şi şezură roţi roată pe malul unui izvor, şi mâncară pe săturate. Atunci vizirul îi spuse paznicului:

          — O, şeicule, saraiul de colea de dinaintea noastră pare a fi într-o stare destul de proastă. Pentru ce nu pui să fie dres?

          Atunci paznicul oftă:

          — Pe Allah! saraiul acela este al domniţei Donia, care mai degrabă l-ar lăsa să se năruiască de tot, decât să se îngrijească de el: trăieşte prea sihastră ca să mai ia aminte la asemenea treburi.

          Vizirul spuse:

          — Mare păcat e, o, cinstite şeic! barem catul de jos s-ar cădea să fie oleacă văruit, măcar pentru ochii tăi. Dacă vrei, am să plătesc eu toate cheltuielile cerute.

          Paznicul spuse:

          — Allah să te audă!

          Vizirul spuse:

          — Ia de colea o sută de dinari pentru osteneală, şi du-te de caută nişte zidari, precum şi un zugrav priceput la gingăşia zugrăviturii.

          Atunci paznicul zori să se ducă după zidari şi zugrav, cărora vizirul le dete poruncile cuvenite. Aşa că, odată sala cea mare de la catul de jos bine tencuită şi bine văruită, zugravul se apucă de treabă şi, urmând poruncile vizirului, zugrăvi o pădure şi, în inima pădurii, nişte laţuri întinse în care era prins un porumbel ce bătea din aripi. Şi după ce isprăvi, vizirul îi spuse:

          — Zugrăveşte acuma de cealaltă parte acelaşi lucru, da închipuind un porumbel bărbătuş care vine s-o slobozească pe soţia lui şi care atunci este prins de păsărar şi omorât, jertfa a credincioşiei lui.

          Şi zugravul zugrăvi priveliştea cu pricina; pe urmă, răsplătit cu mărinimie, plecă.

          Atunci vizirul şi cei doi flăcăi şi paznicul şezură jos o vreme ca să judece mai bine măiestria şi culorile zugrăviturii. Caci Diadem, cu toate acestea, era trist; şi se uita la zugrăvitură pierdut în gânduri; pe urmă îi spuse lui Aziz:

          — Fratele meu, mai spune-mi câteva stihuri care să-mi abată chinurile din gânduri.

          Şi Aziz spuse2:

          Ibn-Sina în scrieri grele Despre boli ţi despre leacuri Spune că-ntre multe cele, Încercat de mii de veacuri, Leac iubirii, când suspină, E doar cântul de lăute Pe sub poale de grădina Şi-ntre cupele băute.

          Eu urmai ce scrie-n carte.

          Vai, nimica nu se-alese.

          Atunci Diadem îi spuse lui Aziz:

          — Poetul poate că are dreptate. Da tare mai e greu când voinţa ţi s-a dus! 3

          Pe urmă se ridicară şi se temeniră dinaintea bătrânului paznic şi se întoarseră acasă, unde o găsiră pe bătrâna doică.

          Or, cum săptămâna se scursese, Sett-Donia vroi, după obiceiul ei, să-şi facă plimbarea prin grădină. Dar atunci simţi cât de mult îi lipsea bătrâna doică, şi se mohorî, şi îşi cercetă purtarea, şi îşi dete seama că fusese lipsită de omenie faţă de aceea care îi ţinuse loc de mamă; şi pe dată trimise un rob la suk şi un alt rob pe la toate prietenele neneacăi, ca s-o caute şi s-o aducă îndărăt. Şi taman atunci, după ce îi dedese lui Diadem toate poveţele potrivite pentru ziua aceea, care era ziua de întâlnire din grădină, neneaca pornise spre sarai, şi unul din robi veni la ea cuviincios şi o rugă, în numele stăpânei lui, care o plângea, să se întoarcă spre a se împăca. Ceea ce se şi făcu, după câteva fandoseli marghiolite; iar Donia o sărută pe obraji, iar neneaca îi sărută mâinile, şi amândouă, urmate de ceata de roabe, trecură pe poarta tainică şi intrară în grădină.

          Or, la rându-i, Diadem urmase îndemnurile ocrotitoarei lui. Aşa că, după plecarea neneacăi, vizirul şi Aziz se sculară şi îl îmbrăcară cu un caftan falnic, cu adevărat împărătesc, şi neîndoielnic că putea să preţuiască vreo cinci mii de dinari, şi îl încinseră peste mijloc cu o cingătoare iscusită din aur, bătută numai cu nestemate, şi încheiată cu o cataramă de smarald, iar împrejurul frunţii îi puseră un turban înflorat ispitit cu zarafir şi împodobit cu un surguci de diamante; pe urmă chemară asupra-i binecuvântările lui Allah şi, după ce îl însoţiră până în preajma grădinii, se întoarseră ca să-l lase să se strecoare mai lesne înlăuntru.

          Diadem, aşadar, ajungând la poartă, îl găsi acolo pe bătrânul paznic cumsecade care, când îl văzu, se ridică numaidecât în cinstea lui şi îi răspunse la salamalec cu cădenic şi cu dragoste. Şi, întrucât nu ştia că domniţa Donia intrase în grădină pe poarta cea tainică, îi spuse lui Diadem:

          — Grădina este grădina ta, iar eu sunt robul tău!

          Şi îi deschise poarta, rugându-l să intre. Pe urmă o închise iarăşi, şi se întoarse să şadă jos la locul său obişnuit, preamărindu-l pe Allah întru făpturile sale.

          Iar Diadem zori să facă precum îl învăţase bătrâna: se piti după tufa de care îi spusese ea, ca să aştepte acolo trecerea domniţei. Iac-aşa cu el!

          Da cât despre Sett-Donia, iacătă! Bătrâna, pe când se tot plimba, îi spuse:

          — O, stăpână a mea, am să-ţi spun ceva ce va ajuta să-ţi facă mai desfătată priveliştea acestor pomi frumoşi, a acestor roade şi a acestor flori.

          Donia spuse:

          — Sunt gata să te ascult, neneaca mea cea bună.

          Ea spuse:

          — Ar trebui, zău, să le trimiţi îndărăt la sarai pe toate slujitoarele astea care nu-ţi dau tihnă să te bucuri în toată voia de seninul ceasului şi de reveneala răpitoare. Chiar că ele nu îţi sunt decât o stânjenire.

          Donia spuse:

          — Drept grăieşti, o, doică!

          Şi le trimise numaidecât, cu un semn, pe însoţitoarele ei, îndărăt acasă. Şi aşa că, singură, urmată numai de bătrână, domniţa Donia se apropia de tufa după care sta pitit Diadem.

          Şi Diadem o văzu pe domniţa Donia; şi, dintr-o privire, putu să-i cântărească frumuseţea, şi fu atâta de vrăjit, încât se prăbuşi leşinat pe loc. Iar Donia îşi urmă drumul şi se îndreptă spre sala în care vizirul pusese să se zugrăvească priveliştea cu păsărarul; şi, la îndemnul neneacăi, intră în sală pentru întâia oară în viaţa ei: întrucât niciodată mai înainte nu fusese ispitită să treacă prin sala aceea hărăzită slugilor de la sarai.

          La vederea zugrăviturii, Sett-Donia rămase până peste poate de uluită şi se minună:

          — O, neneacă, ia te uită! acesta-i visul meu de odinioară, da întocmai pe dos! Doamne! Ya rabbi! ce tulburat îmi e sufletul!

          Şi, apăsându-şi inima, şezu jos pe chilim şi spuse:

          — O, neneaca, oare să mă fi înşelat eu? Şi Eblis-procletul să-şi fi râs aşa de credulitatea mea în vise?

          Şi doica zise:

          — Biata mea copilă, deh, eu, cu bătrânele-mi păţanii, ţi-am arătat limpede ce greşeală faci! Da să ieşim să ne plimbăm mai departe, acuma când soarele dă în scapăt şi când răcoarea este mai dulce în văzduhul îmbălsămat.

          Şi ieşiră în gradina.

          Or, Diadem îşi venise în fire din leşinul lui şi, precum îl povăţuise neneaca, începuse să se preumble agale, cu o înfăţişare nepăsătoare, parcă luător-aminte numai la frumuseţea priveliştilor.

          Încât, la un cot de cărare, Sett-Donia îl zări şi se minună:

          — O, doică! II vezi pe tânărul acela? Ia uite ce frumos e, şi ce mijlocel are, şi ce umblet! Îl cunoşti cumva? Spune!

          Ea răspunse:

          — Nu îl cunosc deloc, da judecând după înfăţişarea lui trebuie să fie vreun fiu de sultan. Ah, stăpână a mea, ce minunat e! ah, cât e de frumos! ah, sufletul meu!

          Iar Sett-Donia spuse:

          — E frumos de tot de tot!

          Bătrâna spuse:

          — De tot de tot! Ferice de iubita lui!

          Şi, pe sub ascuns, îi făcu semn lui Diadem să iasă din grădină şi să se întoarcă îndărăt acasă. Iar Diadem pricepu şi îşi urmă drumul spre ieşire, pe când domniţa Donia încă îl mai petrecea cu privirea şi îi spunea doică-sii:

          — Bagi de seamă, o, neneacă, schimbarea ce se săvârşeşte în mine? E oare cu putinţă ca eu, Donia, să fiu cuprinsă de atare tulburare la vederea unui bărbat? O, doică, simt în mine că m-am îndrăgostit şi că, acuma, eu la rându-mi am să-ţi cer ajutorinţă.

          Bătrâna spuse:

          — Prăpădi-l-ar Allah peafurisitul cel Ispititor! Iacătă-te, o, stăpâna mea, prinsă în mreje! Da şi ce frumos e bărbătuşul care are să te slobozească!

          Donia spuse:

          — O, neneacă, neneaca mea cea bună, ţi se cade neabătut să mi-l aduci pe tânărul acela frumos! Nu îl vreau decât din mâinile tale, doică, doică scumpă! Fugi degrabă, mă rog ţie, să mi-l cauţi! Şi iacătă, pentru tine, o mie de dinari şi o rochie de o mie de dinari. Şi dacă nu te învoieşti, eu mor!

          Bătrâna spuse:

          — Întoarce-te atunci la sarai şi lasă-mă să purced după felul meu. Iţi făgăduiesc împlinirea acestei împerecheri minunate!

          Şi numaidecât o lăsă pe Sett-Donia şi ieşi să-l caute pe frumosul Diadem, care o întâmpină cu bucurie şi îi dărui dintru-ntâi o mie de dinari de aur. Şi bătrâna îi spuse:

          — S-a petrecut cutare şi cutare lucru.

          Şi îi povesti de tulburarea domniţei Donia şi ce vorbe schimbase cu ea. Şi Diadem spuse:

          — Da pe când împreunarea noastră?

          Ea răspunse:

          — Mâine, negreşit!

          El atunci îi mai dărui o rochie şi alte daruri de o mie de dinari de aur, pe care ea le primi spunându-i:

          — Am să vin chiar eu să te iau, la ceasul potrivit.

          Şi plecă în grabă mare la stăpână-sa Donia, care o aştepta îndârdorată şi care îi spuse:

          — Ce veşti, o, neneacă, îmi aduci de la cel drag?

          Ea răspunse:

          — Am izbutit să dau de urmele lui şi să vorbesc cu el. Mâine, numaidecât, ţi-l aduc de mână.

          Atunci Sett-Donia fu până peste poate de fericită şi îi dărui doicii o mie de dinari de aur şi daruri de alţi o mie de dinari. Şi, în noaptea aceea, tustrei adormiră cu sufletele ticsite de nădejdea cea dulce şi de mulţumire.

          Or, dis-de-dimineaţă, bătrâna se şi afla la locuinţa lui Diadem, care o aştepta. Şi bătrâna desfăcu o legătură pe care o adusese şi scoase nişte haine muiereşti cu care îl îmbrăcă pe Diadem, iar la urmă îl învălui cu totul într-un izar bogat şi îi coperi chipul cu un iaşmac gros; pe urmă îi spuse:

          — Acuma ia caută să calci cu nişte mişcări de femeie, legănându-ţi şoldurile la dreapta şi la stânga, şi fa nişte paşi mărunţei, ca fecioarele. Şi mai ales să mă laşi numai pe mine să răspund la toate întrebările tuturora, şi pentru nimic în lume să nu care cumva să laşi să ţi se audă glasul!

          Şi Diadem răspunse cu ascultare şi cu supunere.

          Apoi plecară amândoi şi purceseră la drum până ce ajunseră la poarta saraiului care era străjuită de chiar căpetenia hadâmbilor. Aşa că, la vederea noii venite, pe care nu o ştia, căpetenia de hadâmbi o întrebă pe bătrână:

          — Da cine este tinerica asta pe care nu am mai văzut-o până acum? Ia dă-o mai încoace ca s-o cercetez: poruncile sunt neabătute, şi am datoria s-o pipăi în toate chipurile, ba, dacă se cere, să le dezbrac cu totul pe roabele cele noi, de care răspund! Or, pe aceasta nu o cunosc: aşa că lasă-mă s-o pipăi cu mâna mea şi s-o văd cu ochii mei!

          Ci bătrâna se burzului spunând:

          — Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era de obicei, nu alungi mai mult povestitul în noaptea aceea.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi cincea noapte Spuse:

          …Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii că pe roaba aceasta însăşi Sett-Donia o trimite la târguieli, dată fiind priceperea ei de meşterită la chindiseli pe zarpale? Şi nu ştii că este una dintre acelea care coase pe mătase închipuiturile cele minunate ale domniţei?

          Caci hadâmbul se încruntă şi zise:

          — Nu ţine la mine nici un fel de chindiseală! Sunt numaidecât dator s-o pipăi peste tot pe noua venită şi s-o cercetez şi pe dinainte, şi pe dindărăt, şi pe din sus, şi pe din jos!

          La vorbele acestea, bătrâna doică dete în vileag semnele unei mânii până peste poate şi se proţăpi dinaintea hadâmbului şi îi spuse:

          — Şi eu, care te luasem totdeauna drept pildă de izgonit de la sarai?

          Pe urmă se întoarse înspre Diadem cel străvestit şi ţipă la el:

          — Fata mea, iartă-l pe ceauşul nostru! Asta-i o glumă de-a lui! Aşa că treci fară de teamă!

          Atunci Diadem trecu pragul, legănându-şi şoldurile şi aruncând un zâmbet pe sub iaşmac către căpetenia de hadâmbi, înmărmurit de frumuseţea ce se străvezea prin ţesătura gingaşă. Şi, călăuzit de bătrână, intră într-o sală lungă, pe urmă trecu pe sub nişte bolţi, apoi prin alte săli şi pe sub alte bolţi, până ce ajunse, după cea de a şaptea sală, într-o odaie mare, ce prin şapte uşi cu perdelele lăsate da spre o curte largă. Şi bătrâna îi spuse:

          — Numără uşile la rând şi intră prin cea de a şaptea: şi ai să săseşti acolo, o, tinere negustor, ceea ce este mai presus de toate bogăţiile pământului, floarea-fecioară, pe copila cea scumpă şi dulceaţa care se cheamă Sett-Donia!

          Atunci şahzade Diadem, îmbrăcat în haine de femeie, numără uşile şi intră prin cea de a şaptea. Şi, lăsând perdelele să cadă la loc, îşi ridică iaşmacul care îi ascundea obrazul. Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Şi nu era înveşmântată decât numai cu străvezimea pielei ei de iasomie. Şi din ea toată se revărsa chemarea după alintări nemaiîncercate. Atunci, dintr-o zvâcnitură, Diadem se descotorosi de hainele care îl stânjeneau şi, sprinten, se năpusti la divan şi o cuprinse în braţe pe domniţa adormită. Şi ţipătul de spaimă al copilei, trezită deodată, fu înăbuşit de buzele care o mistuiau. Şi aşa se petrecu întâlnirea dintâi dintre preafrumosul şanzade Diadem şi domniţa Donia, între braţe care se înlănţuiau şi picioare care se zbăteau. Şi aşa ţinu vreme de o lună, fară ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi precurmat sărutările nesăţioase ori râsetele care îl binecuvântau pe Orânduitorul tuturor lucrurilor frumoase. Şi, iac-aşa cu ei!

          Da cât despre vizir şi Aziz, aceştia şezură până la miezul nopţii să aştepte, îngrijoraţi, întoarcerea lui Diadem. Iar când văzură că nu mai sosea, începură să se îngrijoreze de-a binelea; când veni şi dimineaţa, fară nici o veste de la necugetatul de Diadem, nu mai avură nici o îndoinţă în ce priveşte pieirea lui şi rămaseră descumpăniţi cu totul; şi, în durerea şi în spaima lor, nu mai ştiură în ce parte s-o ia. Iar Aziz spuse, cu glas sugrumat:

          — Porţile de la sarai nu au să se mai deschidă niciodată pentru stăpânul nostru! O, ce se cade să facem noi acuma?

          Vizirul spuse:

          — Să-l mai aşteptăm o vreme aici, neclintiţi!

          Şi şezură aşa vreme de o lună întreagă, nemaimâncând şi nemaidormind, şi jeluindu-se de nenorocirea fară de leac. Încât, cum după o lună tot nu sosea nici un semn de viaţă de la Diadem, vizirul spuse:

          — Copilul meu, ce belea amarnică şi neagră! Eu socot că hotărârea cea mai potrivită de luat este tot aceea de a ne întoarce în ţara noastră, să-i dăm de ştire sultanului despre nenorocire: altminteri are să ne certe că am zăbovit a-l prevesti!

          Şi pe clipă pe dată îşi făcură toate pregătirile de drum şi plecară înspre Cetatea-Verde, la scaunul sultanului Soleiman-Şah.

          De cum ajunseră, zoriră să suie la sarai şi să-i dea ştire sultanului de toată păţania şi de sfârşitul amarnic al întâmplării. Şi tăcură, spre a izbucni în hohote de plâns.

          La ştirea aceea năprasnică, sultanul Soleiman-Şah simţi lumea întreagă cum se năruie peste el, şi se prăbuşi fară de simţire. Da la ce mai puteau să slujească de-acuma lacrimile şi bocetele de căinţă? Încât sultanul Soleiman-Şah, sugrumându-şi jalea care îi rodea inima şi îi înnegura sufletul şi întreg pământul dinaintea ochilor, jură că are să se ducă să răzbune moartea fiului său Diadem cu o răzbunare cum nu s-a mai pomenit. Şi pe dată porunci să fie chemaţi, prin pristavii obşteşti, toţi bărbaţii în stare să ţină o suliţă ori o spadă în mână, şi toată oastea cu căpeteniile ei; şi puse să fie scoase toate rosturile sale de luptă, şi corturile, şi elefanţii, şi, urmat astfel de tot norodul său, care îl iubea până peste poate pentru sufletul lui drept şi pentru mărinimia lui, purcese a drum înspre Insulele Camforului şi Cleştarului.

          Ast timp, în saraiul luminat de fericire, cei doi îndrăgostiţi, Diadem şi Donia, nu conteneau să se iubească tot mai straşnic şi nu se mai ridicau de pe chilimuri, decât ca să mănânce laolaltă şi ca să cânte. Şi lucrul dură aşa vreme de şase luni. Or, într-o zi, când dragostea de iubita lui îl bântuia peste poate, Diadem îi spuse Doniei:

          — O, icoană a lăuntrurilor mele, mai este un lucru care ne lipseşte pentru ca dragostea noastră să fie desăvârşită!

          Ea îi spuse, nedumerită:

          — O, Diadem, lumină a ochilor mei, ce mai poţi să-ţi doreşti? Sau nu ai tu buzele şi sânii mei, armurii şi tot trupul meu, şi braţele care te înlănţuiesc, şi sufletul meu care te doreşte? Dacă râvneşti şi la alte chipuri de dragoste pe care eu nu le ştiu, pentru ce te sfieşti să-mi spui? Şi vei vedea pe dată dacă voi şti să le îndeplinesc!

          Diadem spuse:

          — Mieluşeaua mea, nu de aşa ceva e vorba! Aşa că lasă-mă să-ţi dezvăluiesc cine sunt! Află, o, domniţă, că eu sunt fiu de sultan, şi nu precupeţ din suk. Iar părintele meu este sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului. Şi chiar el este acela care, acum o vreme, l-a trimis pe vizirul său la sultanul Şahraman, părintele tău, ca să te ceară de soţie pentru mine! Mai ţii minte că tu atunci nu ai vrut să primeşti căsătoria şi că l-ai ameninţat cu măciuca pe căpetenia de hadâmbi, când ţi-a pomenit despre aceasta? Aşa că hai să înfăptuim astăzi ceea ce vremea de ieri nu a vrut să îngăduiască, şi să plecăm împreună înspre Ispahanul cel verde!

          La vorbele acestea, domniţa Donia se înlănţui cu şi mai mare voioşie de gâtul frumosului Diadem, şi cu nişte semne întru totul neîndoielnice îi răspunse cu ascultare şi cu supunere. Pe urmă amândoi, în noaptea aceea, izbutiră să se lase cuprinşi de somn, după ce vreme de zece luni în şir albeaţa zorilor îi găsise tot în îmbrăţişări, în sărutări şi altele asemenea.

          Or, pe când cei doi îndrăgostiţi dormeau astfel, în vreme ce soarele se ridicase de mult şi tot saraiul foia, sultanul Şahraman, părintele domniţei, şedea pe pernele scaunului său domnesc şi, înconjurat de emirii şi de mai-marii din împărăţia lui, îi primea în ziua aceea pe cei din breasla giuvaiergiilor cu starostele lor în frunte. Şi starostele giuvaiergiilor îi dărui sultanului, ca semn de cinstire, un sipet minunat plin cu diamante şi rubine şi smaralde de mai bine de o sută de mii de dinari. Încât sultanul Şahraman fu până peste poate de mulţumit de peşcheş şi îl chemă pe capul hadâmbilor şi îi spuse:

          — Ţine, Kafur, iaş i du sipetul stăpânei tale Sett-Donia! Şi să te întorci să-mi spui dacă darul îi este pe plac.

          Şi pe dată hadâmbul Kafur porni înspre iatacurile în care sălăşluia singură domniţa Donia.

          Or, când ajunse acolo, hadâmbul Kafur o văzu, întinsă pe un chilim, păzind uşa stăpâne-sii, pe neneaca doică; iar uşile de la iatacuri erau toate închise şi cu perdelele lăsate. Şi hadâmbul gândi: „Oare cum de dorm până la ceasul acesta târziu, când asemenea lucru nu le stă nicidecum în obicei!”

          Pe urmă, întrucât nu vroia să se întoarcă fară răspuns la sultan, păşi peste trupul bătrânei întins de-a curmezişul uşii, împinse uşa şi intră în iatac. Şi care nu-i fu uluirea şi năucirea când o văzu pe Sett-Donia dormind goală-goluţă în braţele flăcăului, cu o grămadă de semne de netăgăduit despre un zamparalâc fară de pereche!

          La priveliştea aceea, hadâmbul Kafur îşi aduse aminte de năprăsniciile cu care îl ameninţase Sett-Donia, şi cugetă în sufletul lui de hadâmb: „Care va să zică aşa îi e scârbă ei de partea bărbătească? La rându-mi, acuma, de-o vrea Allah, am să-mi răzbun mişelirea îndurată!”

          Şi ieşi încetişor îndărăt închizând uşa, şi se înfăţişă între mâinile sultanului Şahraman. Şi sultanul îl întrebă:

          — Ei, ce-a zis stăpână-ta?

          Hadâmbul spuse:

          — Iacătă sipetul!

          Şi sultanul, nedumerit, întrebă:

          — Aşadar fata mea nu vrea nici nestemate, cum nu vrea nici soţ?

          Caci arapul spuse:

          — Cruţă-mă, o, Măria Ta, de a-ţi da răspuns faţă cu toată adunarea!

          Atunci sultanul porunci să iasă toată lumea din sala domnească, oprindu-l lângă sine numai pe vizirul său; şi hadâmbul spuse:

          — Stăpâna mea Donia se află în cutare şi cutare împrejurare! Da chiar că flăcăul este tare frumos!

          La vorbele acestea, sultanul Şahraman îşi plesni palmele una de alta, holbă ochii mari şi strigă:

          — Lucrul este peste putinţă!

          Pe urmă adăugă:

          — I-ai văzut tu, o, Kafur?

          Hadâmbul spuse:

          — Cu ochiul ăsta şi cu ochiul cestălalt!

          Atunci sultanul spuse:

          — Este cu totul şi cu totul peste poate!

          Şi îi porunci hadâmbului să-i aducă dinaintea scaunului domnesc pe cei doi culpeşi. Şi hadâmbul împlini porunca pe dată.

          Când cei doi îndrăgostiţi se aflară între mâinile sultanului, acesta le spuse, sugrumat:

          — Aşadară-i adevărat!

          Caci nu putu să grăiască mai mult şi, cu amândouă mâinile, înşfacă paloşul său cel mare şi dete să se repeadă la Diadem. Caci Sett-Donia îl cuprinse în braţe pe iubitul ei şi îşi lipi buzele de buzele lui, pe urmă strigă către tătânc-său:

          — Dacă-i aşa, omoară-ne pe amândoi!

          Atunci sultanul se întoarse în jilţul său şi porunci hadâmbului s-o ducă pe Sett-Donia în iatacul ei; pe urmă îi zise lui Diadem:

          — Ticăloase amăgitor! cine eşti tu? şi cine este tatăl tău? şi cum de ai cutezat să ajungi până la fata mea?

          Atunci Diadem zise:

          — Află, o, Măria Ta, că, dacă moartea mea este ceea ce râvneşti, şi moartea ta va urma numaidecât, iar împărăţia ta va fi spulberată!

          Iar sultanul, scos din fire, strigă:

          — Şi cum aşa?

          El spuse:

          — Sunt fiul sultanului Soleiman-Şah; şi mi-am luat, precum fusese scrisa, ceea ce nu mi se dăruise! Aşa că deschide ochii, o, Măria Ta, înainte de a porunci pieirea mea!

          La vorbele acestea, sultanul fu cuprins de nedumerire şi ceru sfat vizirului său despre ce le rămânea de făcut. Caci vizirul spuse:

          — Nu care cumva, o, Măria Ta, să dai crezare spuselor acestui chipeş. Numai moartea poate să pedepsească ticăloşia unui plod de târfa ca el, trăsni-l-ar şi bătu-l-ar Allah!

          Atunci sultanul îi spuse spătarului:

          — Retează-i gâtul!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şasea noapte spuse:

          Atunci sultanul îi spuse spătarului:

          — Retează-i gâtul!

          Şi s-ar fi zis cu Diadem, dacă, în chiar clipita când spătarul se pregătea să împlinească porunca, nu i s-ar fi adus sultanului vestea despre sosirea a doi soli de la sultanul Soleiman-Şah, care cereau îngăduinţa să intre. Or, cei doi soli taman că prevesteau sosirea sultanului Soleiman-Şah însuşi, cu toată armia lui. Iar cei doi soli nu erau alţii decât vizirul şi tânărul Aziz. Încât, atunci când intrarea le fu îngăduită şi când îl văzură pe fiul sultanului, şahzade Diadem, erau să-şi piardă minţile de bucurie şi se aruncară la picioarele lui şi i le sărutară; iar Diadem îi sili să se ridice şi îi sărută şi, în câteva vorbe, le arătă cum stă treaba; iar ei aşijderea îi deteră ştire despre ceea ce se petrecuse şi îl vestiră pe sultanul Şahraman de venirea apropiată a sultanului Soleiman-Şah şi a tuturor ordiilor lui.

          Când pricepu prin ce primejdie trecuse când poruncise moartea tânărului Diadem, care acuma se vădea limpede cine este, sultanul Şahraman ridică braţele în sus şi îl binecuvântă pe Allah care oprise mâna spătarului. Pe urmă îi spuse lui Diadem:

          — Fiul meu, iartă-l pe un bătrân ca mine, care nu a ştiut ce avea de făcut. Caci vina este a vizirului păcatelor mele, şi am să pun să fie tras în ţeapă pe dată!

          Atunci şahzade Diadem îi sărută mâna şi îi spuse;

          — Tu, o, Măria Ta, eşti ca şi tatăl meu, şi mai degrabă eu se cuvine să-ţi cer iertăciune pentru supărarea ce ţi-am adus!

          Sultanul spuse:

          — Vina este a hadâmbului acela al belelelor, şi am să pun să fie răstignit pe o scândură împuţită care să nu preţuiască nici două drahme!

          Atunci Diadem spuse:

          — În ceea ce îl priveşte pe hadâmb, i se prea cuvine! Da în ceea ce îl priveşte pe vizir, să-l lăsăm pe data viitoare, dacă o mai face!

          Atunci Aziz şi vizirul stăruiră pe lângă sultan spre a dobândi şi iertarea hadâmbului, care de spaimă se fleşcăise tot. Atunci Diadem spuse:

          — Lucrul cel mai de seamă care a mai rămas de făcut este de a potoli cât mai grabnic spaima în care pesemne ca se află copila ta Sett-Donia, şi care-i tot sufletul meu!

          Sultanul spuse:

          — Acuma pe dată mă duc la ca chiar eu!

          Caci mai întâi porunci vizirului său, şi emirilor, şi dregătorilor să-l însoţească pe şahzade Diadem până la hammam şi să-l ajute chiar ei să facă o scaldă care să-l învoioşească desfătător. Pe urmă dete fuga la iatacul menit domniţei Donia, pe care o găsi pe cale de a-şi înfige în inimă vârful unui paloş cu mânerul sprijinit în pământ. La priveliştea aceea, sultanul simţi cum îi zboară minţile şi strigă la fiică-sa:

          — Flăcăul este la adăpost de orice! Fie-ţi milă de părintele tău, o, copila mea!

          La vorbele acestea, Sett-Donia aruncă paloşul cât colo şi sărută mâna părintelui ei, iar părintele ei îi povesti cum stă treaba. Atunci ea îi spuse:

          — Nu am să mă liniştesc decât când am să-l văd pe iubitul meu!

          Atunci sultanul, de îndată ce Diadem se întoarse de la hammam, zori să-l ducă la domniţa Donia, care se aruncă de gâtul lui; şi pe când cei doi îndrăgostiţi se sărutau, sultanul închise uşa binişor în urma lui. Pe urmă se întoarse la saraiul său ca să dea poruncile cuvenite pentru primirea sultanului Soleiman-Şah, la care grăbi a-l trimite pe vizir şi pe Aziz spre a-i da de ştire despre norocita împrejurare, luând totodată aminte să-i trimită, ca peşcheş, o sută de cai minunaţi, o sută de cămile sprintene, o sută de băieţi, o sută de copile, o sută de arapi şi o sută de arăpoaice.

          Şi numai atunci sultanul Şahraman, după ce pregătirile acestea fură îndeplinite, purcese el însuşi în întâmpinarea sultanului Soleiman-Şah, având grijă să fie însoţit de şahzade Diadem; şi, urmaţi de un alai mare, ieşiră din cetate. Şi, când îi văzu că se apropiau, sultanul Soleiman-Şah veni şi el în calea lor şi strigă:

          — Mărire lui Allah carele l-a ajutat pe fiul meu să răzbată la dorurile sale!

          Pe urmă cei doi sultani se sărutară cu dragoste; iar Diadem se aruncă de gâtul tătâne-său, plângând de bucurie, iar tătâne-său la fel. Pe urmă purceseră să mănânce, să bea şi să tăifăsuiască în fericirea cea mai desăvârşită. Şi, la urmă, porunciră să vină cadiii şi martorii şi, acolo pe loc, fu scris senetul de căsătorie dintre Diadem şi Sett-Donia. Pe urmă, cu prilejul acela, se făcură daruri multe oştenilor şi norodului, şi vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cetatea fu împodobită şi luminată. Şi aşa că, în toiul bucuriei întregi şi al tuturor ospeţelor, Diadem şi Donia putură să se drăgostească după pofta lor, până peste marginile marginilor drăgostelilor!

          Caci Diadem avu grijă să nu uite nici de cât ajutor îi fusese prietenul său Aziz; încât, după ce trimisese un alai întreg cu Aziz după mama lui Aziz, care îl plângea de amar de vreme, nu mai vru să se despartă de el.4 Şi, după moartea sultanului Soleiman-Şah, cum ajunse la rându-i sultan peste Cetatea-Verde şi peste munţii Ispahanului, il căftăni pe Aziz în slujba de mare vizir; iar apoi îl căftăni pe paznicul cel bătrân în slujba de chivernisitor peste întreaga împărăţie, iar pe şeicul sukului în slujba de staroste peste toate isnafurile. Şi trăiră toţi în huzur, până la moarte, singura pacoste fară de leac.

          Când isprăvi de istorisit povestea aceasta cu Aziz şi cu Aziza şi pe cea cu Diadem şi cu Donia, vizirul Dandan ceru îngăduinţă de la sultanul Daul’makan să bea un pahar cu sorbet de trandafiri. Şi sultanul Daul’makan grăi:

          — O, vizire al meu, oare se mai află pe pământ vreunul la fel ca tine de vrednic să ţină tovărăşie emirilor şi sultanilor? Chiar că povestea aceasta m-a vrăjit până peste poate, atâta-i de desfătată şi de dulce la ascultat!

          Şi sultanul Daul’makan îi dărui vizirului său cel mai frumos caftan de fală dintre odoarele domneşti.

          Da cât despre împresurarea Constantiniei…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şaptea noapte spuse: