Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!

          Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan şi îi spuse:

          — O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea una Ia gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o!

          Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, strigă:

          — O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei care mă ascultaţi la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta Kanmakan.

          La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:

          — Spune-mi, o, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8

          Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în sus, rosti:

          — La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9

          Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:

          — Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la un loc!

          Pe urmă Nozhatu întrebă:

          — Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său?

          El răspunse:

          — Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!

          La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.

          Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:

          — O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăţiei musulmanilor. Şi din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.

          Ci domnul de la Chezareea îi spuse:

          — O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?

          Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:

          — O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!

          Iar ei răspunseră:

          — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

          În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte spuse:

          …Iar ei răspunseră:

          — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

          Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit şi din Apus!

          Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi de mulţumire până peste poate.

          Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:

          Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.

          Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.

          Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan şi al tuturor capilor musulmani.

          Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului.

          Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.

          Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”

          Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.

          Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă aşadar ce se petrecu:

          Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în lanţuri. Şi musaipul spuse:

          — O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.

          Şi cei doi sultani spuseră:

          — Pofteşte-l să intre!

          Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor şi spuse:

          — O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte împăcarea şi dreptatea?

          Şi sultanii îi spuseră:

          — Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor?

          El răspunse:

          — O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul decât să mă despărţesc de ele.

          Atunci cei doi sultani îi spuseră:

          — Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei?

          Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:

          — Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti a ne desfăta cu ele!

          Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse:

          — Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?

          La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează şi strigă:

          — Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica.

          Iar sultana spuse:

          — O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.

          Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:

          — El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe uliţele din Cetatea cea Sfântă!

          Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă:

          — Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a mulţumitei!

          După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră:

          — Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale?

          El răspunse:

          — S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat prinşi, şi pe mine odată cu ei.

          La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:

          — Adu-l mai întâi aici pe arap!

          Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuţe bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl întrebă:

          — Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar?

          Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un ţipăt cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând:

          — Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!

          Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, adăugă:

          — Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!

          Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetăţii.

          După care sultanii spuseră:

          — Să fie adus kurdul!

          Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi vizirul Dandan îl întrebă:

          — Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar?

          El răspunse:

          — Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr bolnav…

          La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:

          — Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la uşa hammamului!

          Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse:

          — Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!

          Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.

          Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

          — Acuma să fie adus beduinul!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte spuse:

          Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

          — Acuma să fie adus beduinul!

          Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă:

          — Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!

          La vorbele ei, beduinul spuse:

          — Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu!

          Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă:

          — Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe uliţele din Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta!

          Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:

          — Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!

          Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl întrebă:

          — Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun?

          Negustorul spuse:

          — Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi nebunii de pe pământ la un loc!

          Atunci Nozhatu spuse:

          — Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase.

          Atunci beduinul strigă:

          — O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele meu?

          Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse:

          — Fie! istoriseşte-ne povestea ta, o, beduinule!

          Atunci beduinul Hamad spuse: Eu chiar că sunt tâlhar mare, şi sunt cunună peste capul tâlharilor! Da isprava cea mai de-a mirărilea din toată viaţa mea prin cetăţi şi pustiuri este următoarea: într-o noapte, pe când mă aflam singur, întins pe nisip lângă calul meu, îmi simţii sufletul gâfâind sub povara descântecelor rele ale vrăjitoarelor, vrăjmaşele mele. Şi fu pentru mine noaptea cea mai amarnică dintre toate nopţile; că ba lătram ca un şacal, ba răcneam ca un leu, ba mugeam înfundat, molfăind din falei ca o cămilă! Ce noapte! Şi cu ce tremurături i-am mai aşteptat sfârşitul şi ivirea dimineţii! Într-un sfârşit, cerul se lumină şi sufletul mi se potoli; şi atunci, ca să alung şi cele mai de pe urmă fumuri ale visurilor acelea grele, mă sculai repede şi îmi încinsei paloşul şi îmi înşfăcai suliţa şi sării pe şoimanul meu pe care îl năpustii în zbor mai iute ca gazela.

          Or, pe când zburam aşa, văzui deodată, drept dinaintea mea, un struţ care se uita la mine. Şi sta înţepenit chiar înaintea mea, dar parcă nu mă vedea. Iar eu dam peste el. Da chiar în clipita când să-l lovesc cu suliţa, fâlfâi năprasnic, dete dosul, îşi încinse în toată lăţimea lor aripile-i cele mari şi dese, şi se duse ca o săgeată în pustie. Eu atunci mă luai după el fară de odihnă şi o ţinui tot aşa până ce mă ispiti într-o sihăstrie plină de spaime unde nu se aflau decât numai sufletul lui Allah şi nişte pietre goale, şi unde nu se auzeau decât numai şuierăturile năpârcilor, ţipetele ginnilor văzduhurilor şi ai pământurilor şi urletele ghulelor în goană după pradă! Şi struţul pieri ca într-o groapă de nevăzut pentru ochii mei ori în vreo afundătură pe care nu izbuteam s-o dibuiesc; şi tremuram din toată carnea mea; iar calul meu sări în două picioare şi se trase îndărăt sforăind!

          Atunci mă cuprinse o năuceală şi o spaimă şi vrusei să smucesc de hăţuri şi să iau drumul îndărăt. Dar unde să te mai duci acuma, când năduşeala curgea de pe coastele calului şi când arşiţa amiezii se făcuse ucigaşă? Şi, pe deasupra, o sete chinuită mă înşfăcă de beregată şi făcea calul să gâfâie, cu pântecele care se deschidea şi se închidea ca nişte foaie de fierărie. Şi gândii în cugetul meu: „O, Hamad! aici ai să mori! şi carnea ta are să slujească de hrană puilor de ghule şi fiarelor spaimei! Aci-i moartea, o, beduinule!”

          Or, în clipita când mă pregăteam să-mi fac mărturisirea de credinţă şi să mor, văzui în depărtare zugrăvindu-se de-a lungul zării o dungă de verdeaţă, cu nişte palmi revărsaţi; iar calul necheză şi scutură din cap şi, întinzând de frâu înainte, se repezi! Şi după o vreme de goană mă văzui scos dincolo de spaima goală şi arzătoare a pustiului de piatră. Iar dinainte-mi, lângă un izvor ce curgea pe sub poalele palmierilor, se afla ridicat un cort semeţ, pe lângă care două iepe desăvârşite, cu picioarele împiedicate, păşteau iarba jilavă şi îmbelşugată.

          Atunci zorii să pun piciorul la pământ şi să-mi adăp calul, care vărsa foc pe nări, şi să beau şi eu din apa aceea de izvor, limpede şi bună de să mori. Pe urmă luai o funie lungă din desagi şi îmi priponii calul, ca să poată să se răcorească tihnit în verdeaţa pajiştii. După care o ispită mă îmboldi să o iau către cort ca să văd cam ce treabă putea să fie. Şi iacătă ce văzui.

          Pe un chilim alb şedea în voia lui un flăcău cu obrajii nepângăriţi de nici-un fir de păr; şi era frumos ca un crai nou; iar la dreapta lui o copilandră vrăjitoare, alintată, mărunţică la trup, gingaşă şi mlădie ca un lujer de salcie, sta tolănită în strălucirea frumuseţii ei.

          Eu atunci, chiar pe clipă şi pe dată, mă îndrăgostii până peste marginile patimii, da nu ştiam bine dacă de copilă ori de flăcău! Că, pe Allah, oare luna-i mai frumoasă, ori craiul cel nou?

          La priveliştea aceea, detei glas şi le spusei:

          — Pacea fie cu voi!

          Şi numaidecât copila îşi coperi chipul, iar flăcăul se întoarse către mine, şi se ridică, şi răspunse:

          — Şi asupră-ţi fie pacea!

          Eu spusei:

          — Sunt Hamad ben-El-Fezari din tribul cel mai mare de pe Eufrat! Eu sunt vestitul, iscusitul războinic, călăreţul neînfricat, cel care este socotit printre arabi, ca bărbăţie şi vitejie, deopotrivă cu puterea strânsă laolaltă a cinci sute de călăreţi! Cum fugăream un struţ, soarta m-a călăuzit până aici; şi vin să-ţi cer o înghiţitură de apă!

          Atunci flăcăul se întoarse spre fată şi îi spuse:

          — Adu-i de băut şi de mâncat.

          Şi copila se ridică! Şi păşi! Şi fiecare pas al ei era îngânat de zăngănitul dulce al zurgălăilor de aur de la gleznele ei; iar din spate pletele-i revărsate o învăluiau cu totul, şi grele se unduiau, şi într-aşa fel că fetişcana se împiedica în ele. Eu atunci, în ciuda privirilor flăcăului, mă uitam ţintă la fetişcană, ca să nu-mi mai desprind ochii de pe ea. Şi se întoarse aducând pe palma mâinii drepte un vas plin cu apă proaspătă, şi pe palma mâinii stângi o sinie plină de curmale, de străchini cu iaurt şi de farfuriuri cu carne de gazelă.

          Dar nu putui, aşa mă zăpăcise patima, nici să întind mâna, nici să mă ating de nimic din toate lucrurile acelea. Nu eram în stare decât să mă uit la copilă şi să procitesc stihurile acestea pe care le ticluii în chiar clipita aceea:

          Zăpada pielii tale, ah, fecioară, Sub haina-ntunecată strălucind, Şi degetele tale ma-nfioară, Şi palmele-ţi ce-n gândul meu le prind.

          Şi-mi pare că uimi ţii-mi ochi, deodată, Văd mână-ţi albă cum, ca-ntr-o minune, Închipuie prin aer, legănată, O pasăre cu pene de cărbune.

          Când auzi stihurile şi băgă de seamă focul din privirile mele, flăcăul începu să râdă, şi atâta de tare de mai să leşine. Pe urmă îmi spuse:

          — Într-adevăr, văd că eşti un viteaz fară de pereche, şi un călăreţ nemaipomenit!

          Eu răspunsei:

          — Aşa sunt socotit! Dar tu, tu cine eşti?

          Şi îmi îngroşai glasul ca să-l înfricoşez şi să-l fac să mă cinstească. Şi flăcăul îmi spuse:

          — Eu sunt Ebad ben-Tamim ben-Thalaba, din tribul Bani-Thalaba. Iar copila aceasta este sora mea.

          Eu atunci strigai:

          — Grăbeşte-te, dară, să mi-o dai pe soră-ta de soţie, că mi-e dragă pătimaş şi sunt din viţă aleasă!

          Da el îmi răspunse:

          — Află că nici sora mea, nici eu nu avem să ne căsătorim niciodată. Întrucât ne-am ales pământul acesta mănos din inima pustiei ca să ne trăim viaţa aici în linişte deplină, departe de toate necazurile!

          Eu spusei:

          — Îmi trebuie sora ta de soţie, ori într-o clipită ai să te prenumeri printre morţi, sub tăişul acestui paloş!

          La vorbele acestea, flăcăul sări spre capătul celălalt al cortului şi îmi spuse:

          — Îndărăt, o, nelegiuitule care încâlci datorinţele ospeţiei! Lupta dintre noi îl va da pe cel biruit la cherem!

          Şi îşi luă, de pe stâlpul pe care atârnau, spada şi pavăza, în vreme ce eu mă repezii înspre locul unde păştea calul meu, şi sării în şa, şi mă gătii de apărare. Iar flăcăul, după ce îşi luă armele, ieşi şi el şi încăleca pe cal şi se şi pregătea să se avânte, când copila, soră-sa, veni, cu ochii plini de lacrimi şi se agăţă de genunchii lui pe care îi sărută, procitind stihurile acestea:

          O, frate drag al meu, să-ţi aperi Plăpânda soră de ocară, Tu-nfrunţi acum în luptă cruntă Vrăjmaşu-acesta ca o fiară, Venit asupră-ne năprasnic Din cine ştie care ţară.

          Cu ce-aş putea să-ţi fiu de sprijin, Decât rugându-mă fierbinte Celui ce-mparte biruinţă în lumi, Cerescului părinte, Şi să-ţi rămân pe veci aceeaşi, Neprihănită şi cuminte!

          Dar soarta rea de te va smulge Inimii mele, tu să ştii Că nu-i pe lumea asta ţară În care-aş mai putea trăi, De-ar fi şi cea mai mândră ţară, Scăldată-n mări de bogăţii!

          Să ştii că n-aş putea în urmă-ţi Să mai trăiesc o clipă doar.

          Aceeaşi groază ne-ar cuprinde, Acelaşi lut ne-ar fi talar, Cum am trăit întreaga viaţă Uniţi la fel şi-n moarte iar.

          Când flăcăul auzi stihurile acestea deznădăjduite ale surorii sale, ochii lui se umplură de lacrimi, şi se aplecă spre fată, şi îi ridică binişor vălul care îi acoperea chipul şi o sărută între ochi; şi împrejurarea îmi îngădui să văd pentru întâia oară chipul copilandrei: era aidoma de frumoasă ca soarele care se iveşte dintr-odată ieşind dintr-un nor! Pe urmă flăcăul ţinu o clipită capul calului întors către copilandră şi prociti stihurile acestea:

          Stai, soră dragă, şi priveşte Ce va să facă braţul meu!

          Căci dacă nu lupt pentru tine Şi mă-nspăimânt de orice greu, La ce mai am un cal pe lume Şi-atâtea arme port mereu?

          De nu-nfrunt lumea să te apăr, Ce rost mai am pe lume eu?

          De dau napoi când ţinta luptei E însăşi frumuseţea ta, Nu-i ca şi cum din toată zarea La gras ospăţ aş îmbia Fiece pasăre de pradă Să se repeadă-asupra mea, Ca la un stârv lăsat pustiei, Din care sufle tu-ar zbura?

          Cât despre-acest străin, ce spune Că e viteaz cum altul nu-i, Ce se tot umflă-n piept şi-şi ţipă Dârzia şi puterea lui -

          Sub ochii tăi, cu-o lovitură, Am să-l despic pe căscăui, Şi de la creştet până-n talpă Ca pe-un dovleac am să-l descui!

          Pe urmă se întoarse către mine şi strigă:

          Iar tu, cel ce râvneşti, în luptă, De tine biruit să mor Şi după moartea-mi să te bucuri De-al bucuriilor odor -

          Pe seama ta se va-mplini-vă Un lucru înfricoşător De care pomeni-vor hronici Până departe-n viitor.

          Căci dacă-ţi cânt aceste stihuri În ritm de bătâlie-acum, Eu sunt cel care, nezăbavnic, Am să te spulber ca pe-un fum Şi-am să-ţi ridic spurcatul suflet Zvârlindu-l iadului de scrum, De nici n-ai să pricepi prea bine Ce s-a fost petrecut şi cum!

          Şi îşi repezi calul împotriva calului meu şi, dintr-o lovitură, îmi trimise paloşul să zboare hăt departe şi, fară să-mi lase răgaz să dau pinteni şi să mă afund în pustie, mă înşfacă cu o mână, şi mă ridică din şa ca pe un sac gol, şi mă zvârli ca pe o minge în văzduh, şi mă prinse din zbor în mâna stângă, şi mă ţinu aşa cu braţul întins, de parcă ar fi ţinut pe deget o pasăre domesticită. Iar cu nu mai ştiam dacă toate astea nu erau cumva un vis negru sau dacă flăcăul cu obrajii mătăsoşi şi trandafirii nu era vreun ginn care sălăşluia în cortul acela cu vreo liurie! Şi de altminteri ceea ce se petrecu mai apoi mă făcu să socot că mai degrabă aşa trebuie să fi fost.

          Într-adevăr, când copila văzu biruinţa fratelui său, se repezi la el, şi îl sărută pe frunte, şi se agăţă bucuroasă de gâtul calului lui, pe care îl duse de hăţ până la cort. Acolo flăcăul descălecă ţinându-mă la subsuoară ca pe o zdreanţă, mă puse jos pe pământ, mă ajută să mă pun pe picioare şi, luându-mă de mână, mă pofti să intru în cort, în loc să-mi strivească sub picioare capul; şi îi spuse suroră-sii:

          — De-acum este oaspetele luat sub ocrotirea noastră; aşa că să ne purtăm faţă de el cu cinstire şi cu blândeţe.

          Şi mă pofti să şed jos pe chilim; iar copila puse la spatele meu o pernă, ca să mă hodin mai bine; pe urmă se apucă să pună la loc armele fratelui ei, şi să-i aducă apă înmiresmată şi să-l spele pe faţă şi pe mâini; pe urmă îl îmbrăcă într-o mantie albă, spunându-i:

          — Deie Allah, o, fratele meu, ca faima ta să răzbată până la marginea marginilor neprihănirii, şi să te pună ca pe un zbenghi de frumuseţe pe chipul strălucit al triburilor noastre!

          Iar flăcăul îi răspunse cu stihurile acestea:

          O, soră dragă, tu, din neamul Lui BaniThalaba, curată La sânge, ai văzut în luptă Cum braţu-mi ştie să se bată.

          Cum pentru ochii tăi înfruntă Primejdia şi moartea toată!

          Ea răspunse:

          Cununa pletelor pe frunte-ţi Părea că-i soare-n răsărit, Şi străluceai ca o lumină, O, frate-al meu nebiruit!

          EI urmă:

          Dacă leii din pustie Vor asupră-ne să vie, Spune-le tu, soră dragă, Că nu-i treabă ca-ntr-o sagă.

          Să se ducă îndărăt, Ca să scape de prăpăd:

          Că n-aş vrea, când vin la mine, Să mai pată vreo ruşine, Şi nu cumva să rămână, Frânţi cu botul în ţărână, Tot gemând de suferinţi, Mestecând nisipu-n dinţi.

          Ea răspunse:

          Aflaţi voi toţi, cei din pustiuri, De fratele meu, de Ebadl Voi, cei ce rătăciţi de-a pururi, Luaţi aminte: E răsad Al unui neam ales şi mândru!

          Cu vitejia-şi taie vad Şi, numai auzindu-i faima, Vrăjmaşii dinainte-i cad.

          Sărmane beduin, Hamade, Cercaşi tu braţu-i să-l înfrunţi, Şi te făcu viteazu-ndată Să te preschimbi într-un grăunţ.

          Văzând cum moartea către tine Întinde negrele ei punţi Şi se strecoară ca un şarpe Spre prada lui, cu ochii crunţi.

          Or, dacă văzui toate astea şi dacă ascultai stihurile, rămăsei tare năucit; şi îmi întorsei privirile asupră-mi şi băgai de seamă cât de mic ajunsesem până şi în ochii mei, şi cât de mare era urâţenia mea pe lângă frumuseţea celor doi tineri! Da numaidecât o văzui pe fată că îi. aduce fratelui ei o tabla plină cu bucate şi cu poame, fară să-mi arunce barem o privire, barem şi a silă, de parcă aş fi fost un câine nevrednic de luat în seamă. Da mie, măcar că se purta aşa, tot mi se părea că este încă şi mai minunată, mai ales când începu să-i dea să mănânce fratelui ei, slujindu-l cu mâna ei şi delăsându-se pe sineşi, ca să nu-i lipsească lui nimic. Da până la urmă tânărul se întoarse către mine şi mă pofti să împart prânzul cu el; eu atunci scosei un oftat de uşurare, întrucât de-acuma mă simţii încredinţat că mi se va cruţa viaţa. Şi îmi întinse chiar el un farfuriu cu iaurt şi un ceanac plin cu nişte curmale fierte în apă înmiresmată. Iar eu mâncai, şi băui stând cu capu-n jos, şi îi jurai o mie şi cinci sute de jurăminte că de-aci înainte am să fiu robul lui cel mai supus şi cel mai neclintit în credincioşie faţă de el. Ci el zâmbi şi îi făcu un semn surorăsi, care se ridică pe dată şi deschise o ladă mare şi scoase unul câte unul zece caftane minunate, care de care mai frumos; şi puse nouă dintre ele într-o legătură şi mă nevoi să le primesc; pe urmă mă sili să mă îmbrac cu cel de al zecelea. Şi acesta al zecelea, atâta de falnic, este cel cu care, o, voi, toţi, mă vedeţi îmbrăcat acuma!

          După care, flăcăul mai făcu un semn, şi copila ieşi o clipită spre a se întoarce numaidecât; şi fusei poftit de ei de amândoi să mă duc să iau în stăpânire o cămilă încărcată cu tot felul de merinde, precum şi cu daruri pe care le-am păstrat cu preţuire până în ziua de azi. Şi, după ce mă potopiră astfel cu tot soiul de cinstiri şi de daruri, fară ca eu să fi săvârşit chiar nimic ca să mi se cadă, ba dimpotrivă! mă poftiră să mă bucur de găzduirea lor cât mi-o fi cheful. Da eu, nevrând să mai greşesc cu nimic, îmi luai rămas-bun de la ei sărutând de şapte ori pământul între mâinile lor şi, încălecând pe roibul meu, luai cămila de căpăstru şi grăbii să mă întorc pe drumul prin pustiul de unde venisem.

          Şi atunci, dacă ajunsesem cel mai bogat din tribul meu, mă făcui căpetenie peste o ceată de tâlhari de drumul mare. Şi se întâmplă ceea ce se întâmplă!

          Şi-aceasta-i povestea pe care v-am făgăduit-o şi care fară de nici o îndoială că este vrednică de iertăciunea tâlhăriilor mele care, cu adevărat, nu sunt de greutatea cea mai mică!

          Când beduinul Hamad îşi isprăvi povestea, Nozhatu le spuse celor doi sultani şi vizirului Dandan:

          — Nebunii se cade a fi cruţaţi, dar trebuie să-i punem în neputinţă de a face rău. Or, beduinul acesta are mintea smucită fară de leac; aşa că se cuvine să-i iertăm faptele rele, dat fiind că e simţitor la stihurile frumoase şi că are o ţinere de minte uluitoare!

          La vorbele acestea, beduinul se simţi atâta de uşurat, încât se pologi lat pe chilimuri. Iar hadâmbii veniră şi îl strânseră de pe jos.

          Or, de-abia tocmai pierise beduinul, că un olăcar şi intră gâfâind şi, după ce sărută pământul între mâinile stăpânilor, spuse:

          — Muma-Prăpădurilor se află la porţile cetăţii, întrucât nu mai este decât la o depărtare de numai un farasang!

          La vestea aceea, atâta de îndelung aşteptată, cei doi sultani şi vizirul se înfiorară de bucurie şi cerură amănunte de la olăcar, care le spuse:

          — După ce Muma-Prăpădurilor a deschis scrisoarea de la sultanul nostru şi a văzut iscălitura lui din josul foii, s-a înveselit până peste poate; şi pe clipă pe dată şi-a făcut pregătirile de plecare şi a poftit-o pe doamna Safia să vină cu ea şi cu o sută de oşteni de frunte de-ai lumilor de la Constantinia. Pe urmă mi-a spus s-o iau înainte, ca să vin să vă dau de ştire despre sosirea ei.

          Atunci vizirul Dandan se ridică şi le spuse sultanilor:

          — Este mai cuminte, ca să răsturnăm vicleniile şi tertipurile de care ar mai putea să se slujească bătrâna păcătoasă, să ne ducem în întâmpinarea ei, după ce avem să ne străvestim în haine de creştini apuseni şi avem să luăm cu noi o mie de oşteni aleşi, îmbrăcaţi întocmai după tipicul îndătinat la Chezareea.

          Şi cei doi sultani răspunseră cu ascultare şi cu supunere şi făcură precum îi sfătuise vizirul cel mare. Încât, atunci când îi văzu în împopoţonătura aceea, Nozhatu le spuse:

          — Chiar că, dacă nu aş şti cine sunteţi, v-aş crede întru totul nişte afrangi!

          Ei atunci ieşiră din palat şi, trecând în fruntea celor o mie de oşteni, purceseră în întâmpinarea Mumei-Prăpădurilor.

          Şi, în curând, bătrâna se ivi. Atunci Rumzan şi Kanmakan îi spuseră vizirului Dandan să desfăşoare oştenii într-un perghel larg şi să-i pună să înainteze încetişor, în aşa fel ca să nu lase să scape nici un oştean de la Constantinia. Pe urmă sultanul Rumzan îi spuse lui Kanmakan:

          — Lasă-mă mai bine să ies eu cel dintâi înaintea afurisitei de babe: că pe mine mă cunoaşte şi nu are să cadă la bănuială.

          Şi îşi îndemnă calul. Şi într-o clipită fu alături de Muma-Prăpădurilor.

          Atunci Rumzan sări sprinten la pământ, iar bătrâna, cunoscându-l, descălecă şi ea şi i se agăţă de gât. Atunci sultanul Rumzan o prinse în braţe, o ţinti ochi în ochi, şi o strânse şi o stropşi atâta de tare şi atâta de îndelung, încât baba scoase o bufnitură răsunată care făcu toţi caii să se ridice în două picioare şi pietrele de pe drum să sară în capul călăreţilor!

          Or, tot atunci, cei o mie de oşteni, în goana mare a cailor, strânseră perghelul şi strigară la cei o sută de creştini să pună jos armele şi într-o clipire de ochi îi luară prinşi până la unul, pe când vizirul Dandan veni înspre doamna Safia şi, după ce sărută pământul între mâinile ei, îi ştirici în câteva cuvinte cum stă treaba, în vreme ce bătrâna Muma-Prăpădurilor, priponită fedeleş, pricepea într-un sfârşit pieirea ei şi se fleşcăia pe sine toată.

          Pe urmă toată lumea se întoarse la Chezareea; şi, de-aci, pe dată luară drumul Bagdadului, unde ajunseră fară de necaz şi în graba mare.

          Atunci sultanii puseră să se lumineze şi să se împodobească toată cetatea şi porunciră pristavilor obşteşti să-i poftească pe toţi locuitorii să se adune dinaintea saraiului. Şi când tot meidanul şi toate uliţele se umplură de mulţimea de oameni, bărbaţi, femei şi copii, un măgar răpănos ieşi pe poarta cea mare, iar pe spinarea lui, de-a-ndoaselea, era legată Muma-Prăpădurilor, cu capul acoperit de o tichie roşie şi încununată cu balegă de cal. Iar dinainte-i păşea rar un pristav voinic care povestea cu glas tare răutăţile cele de seamă ale afurisitei de baba, pricina dintâi a atâtor prăpăduri şi în Răsărit şi în Apus.

          Şi, după ce toate femeile şi toţi copiii o scuipară în ochi, fu spânzurată de picioare la poarta cea mare a Bagdadului!

          Şi iac-aşa pieri, dându-şi lui Eblis sufletul împuţit, urgia cea duhnită, vântuita hoaşcă de pomină, vicleana, şi telpiza, şi desfrânata cea păcătoasă, Sauahi Omm El-Dauahi. Soarta a viclenit-o precum şi ea viclenise, şi lucrurile s-au petrecut astfel pentru ca moartea ei să poată sluji ca semn de prevestire a luării Constantiniei de către drept-credincioşi şi a deplinei biruinţe în Apus, pe viitor, a Islamului aducător de pace pe pământul lui Allah în lat şi în lung!

          Încât cei o sută de oşteni creştini nu mai vroiră să se întoarcă în ţara lor şi aleseră să treacă de bunăvoie la credinţa cea atâta de limpede a musulmanilor.

          Iar sultanii şi vizirul Dandan le porunciră celor mai iscusiţi calemgii să însemneze cu grijă în hronice toate amănuntele acestea şi toate întâmplările, ca să poată să slujească de pildă izbăvitoare urmaşilor ce vor veni.

          Şi-aceasta-i, o, norocicule sultan, urmă Şeherezada către sultanul Şahriar, povestea strălucită cu sultanul Omar Al-Neman şi cu minunaţii săi fii Şarkan şi Daul’makan, cu domniţa Abriza, cu sultăniţa Puterea-Ursitei şi cu sultana Nozhatu, cu vizirul cel mare Dandan şi cu sultanii Rumzan şi Kanmakan!

          Pe urmă Şcherezada tăcu.

          Atunci, pentru întâia oară, sultanul Şahriar se uită cu duioşie la Şeherezada cea mintoasă şi îi spuse:

          — O, Şeherezada! pe Allah! câtă dreptate are sora ta, micuţa aceasta care te ascultă, când spune că vorbele tale sunt ispitite la gust şi desfătătoare în frăgezimea lor! Chiar că mă faci să înceapă a-mi părea rău de căsăpirea atâtor copile, şi poate că până la urmă ai să mă faci să şi uit jurământul pe care l-am făcut de a te omorî ca pe celelalte!

          Iar micuţa Doniazada sări de pe chilimul pe care şedea ghemuită şi strigă:

          — O, sora mea! ce minunată este povestea aceasta! Şi ce drag îmi este de Nozhatu, şi de vorbele pe care le spunea ea, şi de vorbele fetelor! Şi ce bine îmi pare de moartea Mumei-Prăpădurilor! Şi ce de-a mirărilea au fost toate!

          Atunci Şeherezada se uită la soră-sa şi îi zâmbi. Pe urmă îi spuse:

          — Da ce-ai mai zice când ai auzi taifasurile jivinelor şi ale păsărilor?

          Iar Doniazada strigă:

          — Ah, sora mea! mă rog ţie, spune-ne câteva taifasuri de-ale jivinelor şi de-ale păsărilor! Că trebuie să fie desfătătoare, mai cu seamă rostite de gura ta!

          Si Şcherezada spuse:

          — Din tot dragul inimii! da de bună seamă că nu până a nu ne îngădui stăpânul nostru sultanul, dacă tot îl mai chinuie încă nesomniile lui!

          Iar sultanul Şahriar fu până peste poate de nedumerit şi se minună:

          — Da oare ce pot să-şi spună jivinele şi păsările? Şi în ce limbă tăifăsuiesc ele?

          Iar Şeherezada spuse:

          — În proză şi în stihuri, în limba arăbească cea mai curată!

          Atunci sultanul Şahriar strigă:

          — Chiar că, o, Şeherezada, nu vreau să hotărăsc încă nimic în ceea ce priveşte soarta ta, până ce nu ai să-mi povesteşti şi asemenea lucruri de care eu habar nu am. Căci până acuma nu am auzit decât vorbele omeneşti; şi nu m-ar supăra să aflu ce gândesc şi făpturile care nu sunt înţelese de cei mai mulţi dintre oameni!

          Atunci, întrucât văzu că noaptea se scursese, Şeherezada îl rugă pe sultan să aştepte până a doua zi. Iar Şahriar, cu toată nerăbdarea care il cuprinsese, binevoi să îngăduiască. O luă în braţe pe frumoasa Şeherezada şi se înlănţuiră aşa până dimineaţă.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi şasea noapte şeherezada spuse:

          Aşa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a şedea jos lângă el şi îi spusese:

          — O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârşesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să şed jos dinaintea ta!

          Caci sultanul Daul’makan îi spusese:

          — Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăşi, o, taică al meu! Că tu eşti cel care mi-ai scăpat viaţa!

          Şi-l silise pe hammamgiu să şadă cu el pe jilţul cel larg al scaunului domnesc.

          Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:

          — Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ţi dăruiesc tot ce îţi doreşti, de-ar fi până şi să împărţim domnia între noi! Grăieşte, dară, şi Allah are să te asculte!

          Atunci bătrânul hammamgiu spuse:

          — Tare aş vrea să-ţi cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!

          Iar sultanul se zăhăi şi spuse:

          — Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvneşti!

          Hammamgiul spuse:

          — Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toţi hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

          La vorbele acestea, sultanul şi toţi cei de faţă izbucniră într-un râs până peste poate, şi hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; şi rămase peste fire de amărât. Caci sultanul îi spuse:

          — Pe Allah! cere-mi altceva!

          Şi vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetişor de hammamgiu şi îl ciupi de picior şi îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:

          — Cere-i altceva!

          Şi hammamgiul spuse:

          — Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aş râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

          La vorbele acestea, sultanul şi cei de faţă fură cuprinşi de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:

          — Hai, fratele meu, ţi se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine şi care să merite cu adevărat osteneala!

          Hammamgiul spuse:

          — Mi-e teamă că nu ai să poţi să mi-l împlineşti!

          Sultanul spuse:

          — Nimica nu este peste putinţă la Allah!

          Şi hammamgiul spuse:

          — Atunci căftăneşte-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Şarkan!

          Şi sultanul Daul’makan răspunse:

          — Pe ochii mei!

          Şi pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, şi îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoţească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Şarkan, Puterea-Ursitei. Şi, înainte de plecare, îşi luă rămas-bun de la hammamgiu şi îl sărută şi îl povăţui să fie bun şi drept faţă de supuşii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de faţă:

          — Toţi care au dragoste şi preţuire faţă de mine, să-şi dovedească bucuria cu nişte daruri faţă de sultanul ElZablakan!

          Şi pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; şi când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri şi nişte robi care să poarte pologul domnesc, cel smălţuit în roşu şi aur. Şi iac-aşa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaş şi Bahramah, ieşi din Bagdad şi ajunse la Damasc, în împărăţia lui.

          Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoţi la Bagdad pe micuţa domniţă de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Şarkan; şi puse în slujba ei zece copile şi zece arăpoaice tinere, şi îi dărui daruri multe şi mai cu seamă mirosne de trandafiri şi dulceţuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da şi atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; şi îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr şi legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuişoare, precum şi douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, şi douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulceţuri poruncite anume la cei mai buni neguţători de zumaricale din Damasc. Şi totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti şi legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri şi de zarpale de zarafir ţesute de ţesătorii cei mai iscusiţi din ţara Şamului, precum şi armele cele scumpe şi vasele de aramă şi de aur ispitit, şi chindiselile.

          Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peşcheş bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:

          — O, Măria Ta, eşti nou venit la domnia aceasta şi vei avea trebuinţă să dai acestor bani o folosinţă mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!

          Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, şi peste o lună ajunseră cu toţii bine sănătoşi la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie şi o dete în mâinile mamei sale Nozhatu şi a soţului sultanei Nozhatu, cămăraşul cel mare. Şi porunci să i se dea aceiaşi dascăli ca şi lui Kanmakan; şi astfel cei doi copii ajunseră nedespărţiţi şi fură cuprinşi unul faţă de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Şi starea aceasta de lucruri dură aşa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările şi gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioşi.

          Caci, de pe urma tuturor ostenelilor şi necazurilor îndurate la vremea tinereţei sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri şi din sănătate. Şi starea lui nefăcând alta decât să se înrăutăţească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan şi îi spuse:

          — O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ţi spune un gând pe care aş vrea să-l înfăptuiesc. Aşa că să-mi răspunzi cu toată chibzuinţă!

          Vizirul spuse:

          — Care-i, aşadar, o, sultane al vremilor?

          El spuse:

          — Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, şi să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, şi să mă bucur astfel văzându-l cum domneşte cu slavă, până să mor! Tu ce socoţi? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înţelepciune!

          La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului şi, cu glasul tulburat, îi spuse:

          — Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuinţă şi cu dreptate, nu este nici cu putinţă, nici cu priinţă – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, şahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viaţă, când îl pune pe fiul său să domnească, îşi are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!

          Sultanul spuse:

          — În ceea ce priveşte viaţa mea, într-adevăr simt că s-a sfârşit; da în ceea ce îl priveşte pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămăraşul cel mare, soţul surorii mele Nozhatu!

          Şi numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii şi toţi mai-marii din împărăţie şi îl căftăni pe cămăraşul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, şi îl povăţui, ca povaţă din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Şi cămăraşul cel mare răspunse:

          — Sunt potopitul de milele tale şi cufundatul în noianul bunătăţii tale!

          Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan şi îi spuse, cu ochii scăldaţi în lacrimi:

          — O, fiul meu, să ştii că, după moartea mea, cămăraşul cel mare are să-ţi fie chivernisitor şi povăţuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ţi fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcaşul cel de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ţi spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morţii bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, şi a moşului tău, emirul Şarkan, cotoroanţa nenorocirii şi a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!

          Şi tânărul Kanmakan răspunse:

          — Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toţi prin mijlocirea mea!

          Atunci sultanul Daul’makan simţi o înseninare mare cum îi răcoreşte sufletul, şi se întinse plin de linişte pe patul de unde nu avea să se mai ridice.

          Aşa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi opta noapte spuse:

          …şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să înveţe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!

          Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman şi fratele emirului Şarkan – aibă-i Allah pe toţi întru mila sa nemărginită!

          Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, şi anume spre a nu se dezminţi zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaş, nu moare!”, începură:

          Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul’makan6

          Chiar că, în ceea ce îi priveşte pe tânărul Kanmakan şi pe verişoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoşi se făcuseră! Pe măsură ce creşteau, mândreţea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârşirile li se iviră în deplinătate; şi chiar că nu puteai să-i asemuieşti decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Şi, ca să vorbeşti de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subţiase taman cum se cerea şi era drept ca litera alefi şoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulceţuri! ce sunteţi voi? Şi ca să spunem o vorbă şi despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiţi voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până şi trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:

          Inimă, îmbată-te!

          Ochi ai mei, de bucurie Dănţuiţi, că iacăt-o!

          De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!

          Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloş de emir Retezând ghiaurii-n şir!

          Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!

          Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!

          Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.

          Aşa era domniţa Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verişorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările şi vânătoarea, călăria şi înfruntările cu suliţa şi cu darda, tragerile cu arcul şi goanele cailor îi mlădiaseră trupul şi îi oţeliseră sufletul; şi ajunsese călăreţul cel mai frumos din ţările musulmane şi luptătorul cel mai viteaz din toate cetăţile şi din toate triburile. Şi, cu toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingaşă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii şi decât zarnacadelele; precum spune poetul în privinţa lui:

          E-abia un flăcăiaş, cu-un puf subţire Ca o mătase pe obraji şi-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Şi sufletele par răpite-n zbor Şi parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce şi fară de moarte.

          Pe mine, cel ce viaţa mi-am legat De frumuseţea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Şalvarii-i de culoare neagră-verde!

          Caci se cuvine a se şti că, încă de o bună bucată devreme, cămăraşul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soţiei sale Nozhatu şi a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaş al lui Daul’makan de o parte a norodului şi a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului şi a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui şi urmaşului lui Omar Al-Neman, şi era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul Dandan, faţă de ameninţările cămăraşului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, şi se trăsese într-o cetate din vecinătate, aşteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.

          Încât cămăraşul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan şi pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o şi oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Şi, în felul acesta, mama şi fiica trăiau sihăstrite, aşteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.

          Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămăraşului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verişoara sa Puterea-Ursitei, şi să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, şi când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie şi îi scrise iubitei stihurile acestea pătimaşe:

          Treceai, iubito, `nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ţi frumuseţe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmaşi, schimbară feţe-feţe.

          Văzând aprinşii trandafiri De pe obrajii tăi subţiri.

          Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ţi albul chip pe căi, Şi romaniţele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinţii tăi.

          Ah, când voi mai vedea sfârşitul Restriştii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de leac, Şi clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ţi, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârşit?

          Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să ştiu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?

          Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roşu un bolnav, Să-mi vindec, de-aş putea, suspinul Şi dorul de-al tău chip, suav.

          Şi, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămăraşului cel mare. Aşa că, la citirea acelei mărturisiri, cămăraşul cel mare spumegă, şi tună, şi jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soţia sa Nozhatu. Aşa că se duse la Nozhatu în iatacul ei şi, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soţiei…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a o sută treizeci şi noua noapte spuse:

          Cămăraşul cel mare îi spuse soţiei sale Nozhatu:

          — Ştii, fireşte, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău şi că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Aşa că se cere să-i despărţim de-acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii ţandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieşi din iatacul femeilor ori să-şi dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieşi descoperite! Şi mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-şi dea de ştire, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!

          La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă şi, de cum plecă soţul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan şi îi dete de ştire despre mânia cămăraşului. Pe urmă îi spuse:

          — Da să ştii, o, fiu al fratelui meu, că eu aş putea uneori să-ţi înlesnesc câte o întâlnire furişă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul uşii! Aşa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!

          Caci Kanmakan îşi simţi sufletul cum i se învolburează la ştirea aceea şi strigă:

          — Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Şi nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilinţele!

          Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, îşi puse pe cap o tichie de saaluk, îşi aruncă pe umeri o mantie veche de beduin şi, fară a-şi mai face vreme să-şi ia bun-rămas de la maică-sa şi de la mătuşă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porţile cetăţii, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porţile cetăţii se deschiseră, el fu cel dintâi care ieşi; şi se îndepărtă cu paşi mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:

          Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!

          Poţi să baţi mai departe sau să te rupi în piept -

          În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Şi-n sufletul meu milă şi dor nu mai aştept.

          De-aş plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinereţea mea?

          Cel ce priveşte-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.

          Voi colinda pământul şi pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -

          Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet şi suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.

          Voi înfrunta vitejii şi triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinşii mei, Şi plin de faimă iarăşi mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez duşmanii, să-nalţ un nou temei.

          O, inimă copilă, învaţă legea mare:

          Că niciodată fiara nu-şi dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când eşti în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!

          Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea şi de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci şezu jos şi începu să plângă şi să aştepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia şi cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo ştire despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:

          — O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce ţară să alerg ca să te caut? Şi ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde eşti? Unde eşti, o, Kanmakan?

          Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea şi fu împărtăşită de toţi locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră şi pe răposatul lui părinte. Şi toţi strigau:

          — Unde eşti tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept şi atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut şi niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu ştie să-i dea de urmă! Ah, bieţi urmaşi ai lui Omar Al-Neman, ce aţi ajuns voi?

          Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă şi nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi şi în zilele următoare drumeţi mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos şi bând apă din izvoare şi din râuri. Şi după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri şi în care cântau păsările şi porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârşi spălările cerute de datină, pe urmă îşi făcu rugăciunea; şi, îndeplinindu-şi astfel sfintele datorinţe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare şi adormi. Şi rămase aşa adormit până la miezul nopţii.

          Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieşind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:

          Viaţă de om, la ce eşti bună Fără lumina celei dragi Şi fară de surâsul ei?

          O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Şi de osânda mea nebună!

          Iubiţi ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Şi dorul scapără scântei -

          Goliţi pahar după pahar, Şi umpleţi-le iar!

          O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Şi-nconjur-o ca alte ori Cu volburi şi cununi de stele!

          Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!

          Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Priveşti vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Şi-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieţii har:

          Nu-i totul în zadar!

          La cântecul acela minunat ce se înălţa astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, şi încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo şi coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede şi mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:

          Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Şi-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.

          Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.

          Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.

          Roabă Saad, hai şi-mi spune:

          Cea cu gingaşi clopoţei La picior, cu ochi-cărbune.

          N-ai uitat de ochii mei?

          Oare îşi mai aminteşte Legământul nostru sfânt?

          Oare mă mai pomeneşte Cât de cât din când în când?

          Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima.

          Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!

          Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -

          Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, şi de dor!

          După ce ascultă şi a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăşi să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile, strigă…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte

          …se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile lui, strigă:

          — O, tu cel care treci prin beznele nopţii, mă rog ţie! vino încoace, să-ţi ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Şi să încercăm să ne voioşim împreună!

          Pe urmă tăcu.

          Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:

          — O, tu, cel care mă chemi, cine eşti? Eşti om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă eşti ginn, vezi-ţi de drumul tău! Dar dacă eşti om, aşteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane şi de viclenii!

          La vorbele acestea, Kanmakan îşi zise în sineşi: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui păţanie seamănă cu a mea!”

          Pe urmă şezu acolo neclintit până la ivirea dimineţii.

          Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare şi înarmat cu un paloş şi cu o pavăză; şi se ridică şi se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua şi, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:

          — O, tinere necunoscut, cine eşti? De ce trib ţii? Şi din ce neam de arabi te tragi? Chiar că eşti de o vârstă la care nu se prea hălăduieşte de unul singur prin noapte şi prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istoriseşte-mi pătărania ta!

          Kanmakan spuse:

          — Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verişoară-sa, Puterea-Ursitei!

          Atunci beduinul îi spuse:

          — Păi cum se brodeşte că tu, sultan şi fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk şi baţi drumurile fară de nici o strajă pe potriva cinului tău?

          El răspunse:

          — Am să-mi întocmesc singur straja, şi încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!

          La vorbele acestea, beduinul începu să râdă şi îi spuse:

          — Vorbeşti, o, flăcăule, ca şi cum ai şi fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ţi dovedesc cât eşti de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujeşti ca un rob. Şi atunci, dacă părinţii tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind şi atâta de bogaţi cât să plătească slobozenia ta!

          Iar Kanmakan simţi mânia cum îi ţâşneşte de sub pleoape şi îi spuse beduinului:

          — Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ţi-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…

          Şi Kanmakan se şi repezi la beduinul care, gândind că nu are să-şi facă decât un joc cu copilul acela, îl aştepta zâmbind. Da ce greşit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înţepeni straşnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca nişte munţi şi mai sprintene ca nişte minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în braţe pe beduin de mai să-i sfarme oasele şi să-i golească măruntaiele! Şi deodată îl ridică în mâini de pe pământ şi, ducându-l aşa, alergă cu paşi mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:

          — Ce vrei să faci de mă duci aşa înspre apa râului?

          Şi Kanmakan răspunse:

          — Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Şi atunci cei din trib au să-şi dea seama de voinicia şi de vitejia ta!

          Şi beduinul, faţă de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă:

          — O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruţi viaţa! Şi de-aci înainte am să-ţi fiu robul cel mai supus!

          Şi pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt şi îl puse uşurel jos pe pământ, spunându-i:

          — M-ai biruit cu jurământul acesta!

          Şi şezură jos amândoi pe malul râului, şi beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse şi din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum şi oleacă de sare: şi din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.

          Atunci Kanmakan îl întrebă:

          — Fârtate, acuma, că ştii cine sunt, vrei să-mi spui numele tău şi pe cel al părinţilor tăi?

          Şi beduinul spuse:

          — Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Şamului. Şi iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:

          Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Şi am fost oploşit de moşul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, şi Nejma tot aşa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, văzându-mă sărman şi fară de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de mustrările şeicilor de frunte ai tribului, moşul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soţie, da numai cu înţelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu şi cincizeci de poveri de orz, şi mai degrabă mai mult decât mai puţin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu şi să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguţători şi să jefuiesc caravanele. Şi-aceasta-i pricina şederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frăţâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumuseţea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viaţă, îşi şi simte sufletul doldora de binecuvântări şi de bucurie pentru toate zilele lui!

          Şi, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.

          Atunci Kanmakan îi spuse:

          — Ştiam bine, frăţâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot şi să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!

          Şi, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; şi, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreţ cu chipul galben ca al unui om pe moarte, şi cu hainele năclăite de sânge, şi care strigă:

          — O, drept-credincioşilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Şi sprijiniţi-mă, că îmi dau sufletul! Ajutaţi-mă şi, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!

          Şi, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toţi caii triburilor, iar frumuseţea lui îi lăsa năuci pe toţi cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârşire toate însuşirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toţi cei din neamul lui, se minună:

          — Chiar că, o, călăreţule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!

          Iar Kanmakan spuse:

          — Caci, o, călăreţule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!

          Şi îl luă pe călăreţ, care simţea că se duce, şi îl puse încetişor jos pe iarbă, şi îi spuse:

          — Da ce-ai păţit, frăţâne, şi ce-i cu această rană?

          Iar beduinul îşi desfăcu haina şi îşi dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele ţâşnea şuvoaie. Atunci Kanmakan şezu pe vine jos lângă rănit şi îi spălă cu grijă rănile, şi le acoperi încetişor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea şi îi spuse:

          — Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!

          Şi insul spuse:

          — Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumuseţea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toţi, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioşi şi, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau şi îl vegheau zi şi noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Şi plecai numaidecât şi ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, şi legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârşirile lui şi mă pofteau să-l încerc, şi îl încălecai dintr-o săritură şi, cu o plesnitură de bici, şi săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, aţintindu-mă cu săgeţile şi cu suliţele, şi, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, şi într-un sfârşit mă scoase cu totul din bătaia lor. Şi iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a scurs sângele, şi puterile mi s-au dus; şi simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ţi se cuvine ţie. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, 7 şi este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace şi cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal şi de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!

          La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:

          — O, frate din pustie, şi eu ţin de un neam în care cinstea şi bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ţi fac binele cerut!

          Şi se aplecă spre arab ca să-l ridice; şi arabul scoase un suspin adânc şi spuse:

          — Mai aşteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credinţă.

          Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, şi spuse:

          — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Şi mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!

          Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântccul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:

          Am rătăcit prin lume pe şoimul meu ca vântul!

          Şi moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munţi şi ape ţi colindai pământul?

          În jafuri, şi-n omoruri cumplite, ţi-n desfrâu.

          Mor cum trăii! La margini de drum săpaţi-mi groapă!

          Ucisu-m-au mişeii pe care i-am bătut.

          Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.

          Ci aş muri în tihnă şi fericit, străine, Ce moşteneşti comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aş şti că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumuseţea lui!

          Şi de-abia îşi isprăvi arabul cântecul, că şi începu să-şi caşte gura bulbucind, scoase un horcăit adânc şi închise ochii pe totdeauna.

          Atunci Kanmakan şi fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, şi după rugile îndătinate, purceseră împreună să-şi caute ursita pe drumul lui Allaji.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi lăsă pe a doua zi urmarea poveştii.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi una noapte spuse:

          …să-şi caute ursita pe drumul lui Allah. Şi Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulţumi să-l urmeze cu credincioşie pe jos, întrucât îi juruise prietenie şi supuşenie şi şi-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiştea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!

          Atunci începu pentru ei o viaţă de năzdrăvănii şi de vitejii, de lupte cu fiarele şi de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit şi de hoinărit, de nopţi petrecute la pândă de jivine sălbatice, şi de zile de războieli cu triburile şi de strânsură de prăzi. Şi strânseseră astfel, cu preţul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, şi de corturi cu chilimurile lor. Şi Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când şedeau amândoi la vreun popas, îşi istoriseau între ei necazurile şi nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verişoară-sa Puterca-Ursitei, iar celălalt despre verişoară-sa Nejma. Şi atare viaţă ţinu aşa răstimp de doi ani. Şi iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.

          Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloş în mână, şi scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând nişte ochi cât nişte hăuri şi urlând, măcar că singurătatea era desăvârşită în pustie:

          — Hâhâi! feriţi calea! La dreapta! La stânga!

          Şi tocmai îşi isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proţap şi băuseră apă dintr-un izvor rece şi limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăţa o păşune plină de cămile, de oi, de vaci şi de cai; şi mai încolo, lângă un cort, nişte robi înarmaţi şedeau ghemuiţi în tihnă. La priveliştea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:

          — Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum şi pe robi!

          Şi, după ce rosti acestea, ţâşni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsneşte, şi se năpusti asupra slugilor şi a vitelor, răcnind un cântec de luptă:

          Suntem urmaşi lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu ştia ce-i teama, Şi-al sfinte-năzuinţelor oştean!

          Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri şi de plean, Noi le supunem în ţărână coama.

          Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.

          Din ţeasta de mişel şi de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.

          Fereşte-ţi căpăţâna, biet duşman!

          Suntem vitejii care nu ştiu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!

          La vederea lui, robii speriaţi începură să scoată nişte ţipete amarnice, strigând după ajutor, şi gândind că toţi arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieşiră din corturi trei oşteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai şi se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:

          — Acesta-i hoţul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârşit! Pe hoţ!

          La vorbele lor, Kanmakan le strigă:

          — Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoţii sunteţi voi, o, pui de lele!

          Şi se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleţi; şi Katul ţâşni ca o vâlvă asupra prăzii; şi Kanmakan, cu lancea lui, nu îşi făcu din biruinţă decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniş, îşi înfipse sâmceaua suliţei în pântecele celui dintâi care se înfăţişă, şi o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu şi pe ceilalţi doi călăreţi să pata acceaşi soartă: şi, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea suliţa cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerşind să le cruţe viaţa. Şi Kanmakan le spuse:

          — Hai! şi, fară pierdere de vreme, mânaţi dinaintea mea turmele şi duceţi-le în cutare loc, unde se află tabia şi robii mei!

          Şi, mânând din urmă vitele şi robii, îşi urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ţinuse lupta.

          Or, pe când drumeţeau ei aşa, cu turma şi robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreţi înarmaţi după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:

          — Tu păzeşte turmele şi robii, şi pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioşi!

          Şi beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Şi Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreţilor rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părţile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:

          — Da cine eşti tu, o, copilă nurlie, care ştii aşa de bine să ţii frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îţi sunt atâta de galeşi şi obrajii atâta de fragezi şi de înfloriţi? Apropie-te să te sărut pe buze; şi avem să vedem mai apoi. Vino! Şi am să te fac domniţă peste toate pământurile călcate de triburi!

          La vorbele lui, Kanmakan simţi o ruşine mare cum îi suie în obraji şi strigă:

          — Da cu cine gândeşti tu că vorbeşti, o, javră şi pui de căţea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, braţul meu, pe care va să-l simţi, are să-ţi dovedească greşeala mitocăniei tale, o, rum orb şi care nu ştii să osebeşti un viteaz de o copilă!

          Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan şi văzu, într-adevăr, că, în pofida gingăşiei, şi a albeţei pielei, şi a catifelimii obrajilor lui neprihăniţi de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.

          Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:

          — A cui e dară turma aceea? Şi tu însuţi, unde te duci aşa, plin de ifose şi de ţâfnă? Dă-te supus, ori eşti mort!

          Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreţii lui să se apropie de flăcău şi să-l ia prins. Da de cum ajunse călăreţul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloş Kanmakan îi şi despică în două turbanul, şi capul, şi trupul, precum şi şaua şi pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreţ care veni, şi cel de al treilea, şi cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeaşi soartă.

          Văzând aşa, căpetenia celor o sută le porunci călăreţilor să se dea îndărăt şi veni mai aproape de Kanmakan şi îi strigă:

          — Tinereţea ta este tare frumoasă, o, voinicule, şi neînfricarca-ţi deopotrivă! Or, eu, Kahrudaş, a cărui vitejie este vestită în toate ţările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ţi cruţ viaţa! Aşa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumuseţea ta!

          Caci Kanmakan îi strigă:

          — Că eşti Kahrudaş, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să laşi de-o parte toate vorbele celea şi să vii să înfrunţi vârful suliţei mele. Şi mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaş, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!

          Atunci creştinul îi spuse:

          — O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingăşie desăvârşită! Aşa că du-te, luându-ţi şi prada toată! Este bunăvoia mea!

          Caci Kanmakan îi strigă:

          — Nu prea am de obicei, o, creştinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!

          Zise, şi îl mângâie pe Katul, care pricepu dorinţa stăpânului şi, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi coada, zvâcni. Şi atunci se înfruntară cei doi voinici, şi caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Şi câteva întâlnişuri cumplite rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaş, din toate puterile lui, îşi zvâcni suliţa înspre pieptul lui Kanmakan; şi acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme şi, întorcându-se scurt, îşi zvâcni braţul, cu suliţa înainte. Şi izbitura îi străpunse pântecul creştinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Şi Kahrudaş încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oştenii necredincioşilor!

          Văzând acestea, călăreţii lui Kahrudaş se lăsară în seama sprintenelii cailor lor şi pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.

          Atunci Kanmakan, ştergându-şi suliţa de leşurile întinse, îşi urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele şi robii.

          Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi şi poveşti sub stele. Şi Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească şi să se odihnească sub cortul lui şi să-i povestească ceva care să-l ajute să-şi treacă vremea şi să-i veselească mintea, uşurându-şi inima. Şi bătrâna cea fară de căpătâi răspunse:

          — Cu drag şi cu cinstire!

          Pe urmă şezu jos lângă el, pe rogojină, şi îi istorisi.

          Povestea cu mâncătorul de haşiş Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un haşaşit dintre haşaşiţi!

          A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi doua noapte spuse:

          A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare şi care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preţ tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi şi pe poruncă, şi cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârşit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu îşi mai găsea odihnă în privinţa aceasta şi care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorinţele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsura este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.

          Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase şi tu picioarele goale umbla prin suk cerşindu-şi pâinea cu tare se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului şi făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci şezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele şi până la urmă îşi legă piciorul cu o zdreanţă. Caci, cum sângele curgea mai departe, îşi zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul şi să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Şi se duse la hammam şi intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curăţică şi strălucea de minune, şi se ghemui în havuzul de la mijloc şi începu să-şi spele piciorul.

          Or, lângă el, şedea un ins care îşi isprăvise scăldatul şi care mesteca în dinţi ceva. Şi amărâtul nostru fu stârnit straşnic de molfăitul celuilalt, şi îl prinse o poftă pojarnică să mestece şi el lucrul acela. Şi îl întrebă pe celălalt:

          — Ce mesteci aşa, vecine?

          Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:

          — Taci! Nişte haşiş! Dacă vrei, îţi dau o bucăţică.

          El spuse:

          — Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc!

          Atunci omul care mesteca scoase o bucăţică din gură şi i-o dete rănitului, spunându-i:

          — Ajute-ţi să te uşurezi de toate grijile!

          Şi insul nostru luă bucăţica, şi o mestecă, şi o înghiţi pe toată. Şi cum nu era dedat cu haşişul, în curând, când puterea haşişului îşi împlini rostul în creierul lui, ca urinare a învârtejirii haşişului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate şi revărsă în toată sala nişte hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuşi pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:

          I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieş năprasnic şi a doi arapi vânjoşi care puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; şi se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau şi îl răsuceau în toate chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; şi el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă şi de buşumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieşul cel vajnic vru să-i spele chiar el părţile cele mai gingaşe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:

          — Fac eu treaba asta!

          Pe urmă, când scalda se încheie, băieşul cel mare îi înfăşură capul, umerii şi şalele cu trei ştergare albe ca iasomia şi îi spuse:

          — Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soţia ta, care te aşteaptă.

          Caci el se minună:

          — Ce soţie, o, băieşule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare haşiş, de aiurezi aşa?

          Caci băieşul îi spuse:

          — Nu mă lua peste picior! Haide la soţia ta, care nu mai poate de nerăbdare!

          Şi îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, şi îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai aşa ca să şuguiască. Iar el râdea până peste poate.

          Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, şi caldă, şi înmiresmată cu tămâie; şi, în mijlocul ei, se afla o tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, şi nişte vase pline cu flori; şi, după ce îl poftiră să şadă pe un scăunaş de abanos, băieşul şi cei doi arapi îi cerură îngăduinţă să plece, şi pieriră.

          Atunci intră un băieţel care şezu smirnă, aşteptându-i poruncile, şi care îi spuse:

          — O, sultane al vremilor, sunt robul tău!

          Da el, fară a lua seama la gingăşia băieţandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, şi se minună:

          — Pe Allah! ce loc plin de mâncători de haşiş! iacătă că acuma mă fac şi sultan!

          Pe urmă îi spuse băieţaşului:

          — Tu, ia vino încoace şi taie-mi o jumătate de lubeniţă cât mai roşie şi cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubeniţa ca să-mi răcorească inima.

          Şi băieţelul îi aduse lubeniţa tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:

          — Poţi să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauţi ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniţă bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!

          Şi băiatul pieri.

          Şi pe dată intră în sală o fetişcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din şoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; şi o luă pe copilă în braţe, şi o puse pe genunchi, şi o sărută cu patimă; şi o trase peste el; şi scoase năsărâmba şi i-o puse în mână; şi urma să facă cine mai ştie ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.

          Or, tot atunci, şi de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea haşişului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toţi cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregăţile lor şi căscând nişte guri cât nişte cuptoare; şi toţi arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoşise în sus până peste marginile învârtoşirii, şi se înfăţişă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; şi toţi aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.

          El atunci se simţi tare fâstâcit şi îşi trase un ştergar peste picioare şi le spuse cu jelanie celor ce râdeau:

          — Pentru ce mi-aţi luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?

          La vorbele acestea, giumbuşliii se zgâlţâiră de veselie, şi începură să bată din palme, şi îi strigară:

          — Nu ţi-e ţie ruşine, o, mâncătorule de haşiş, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de straşnic de nălucile văzduhului?

          La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult şi se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:

          — Desfătată poveste! Mă rog ţie, grăbeşte a-mi spune şi urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi şi pilduitoare pentru minte!

          Şi arăpoaica spuse:

          — Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este aşa de minunată, încât chiar că ai să uiţi tot ceea ce ai auzit până acum; şi este aşa de curată şi de ispitită şi de ciudată, că până şi surzii s-ar cutremura de haz.

          Şi Kanmakan spuse:

          — Uf! atunci povesteşte mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!

          Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveştii, Kanmakan văzu cum vine şi se opreşte dinaintea cortului său un olăcar călare, şi care, după ce descăleca, îi ură bună pace şi Kanmakan îi răspunse la salamalec.

          Atunci olăcarul îi spuse:

          — Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părţile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oştimea şi tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; şi l-a luat prins pe hrăpitor şi l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, şi setea, şi ocara pesemne că i-au şi răpit sufletul! Binevoieşti a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?

          Când şahzade Kanmakan…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Când fu cea de a o sută patruzeci şi treia noapte spuse:

          Când şahzade Kanmakan auzi ştirea aceea atâta de neaşteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah şi, cu un glas tare liniştit, îi spuse:

          — Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlineşte la vremea care i-a fost menită. Aşa că ridică-te! şi haidem la Bagdad!

          La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan şi numaidecât se temeni şi sărută pământul între mâinile lui, precum făcură şi Sabah şi arăpoaica.

          Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:

          — Vei merge şi tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârşit povestea aceasta din pustie!

          Iar Sabah spuse:

          — Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ţi ca să duc ştire de venirea ta vizirului Dandan şi locuitorilor Bagdadului!

          Şi Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate torturile, toate vitele şi toţi robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i şi urmat de arăpoaica încocoţată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.

          Or, cum şahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi faţă de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Şi toţi locuitorii şi toată oştirea, cu vizirul Dandan în frunte şi cu cei trei capi Rustem, Turkaş şi Bahraman, ieşiseră înaintea porţilor cetăţii să aştepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag şi pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; şi înălţau urări de belşug şi de slavă neamului lui Omar Al-Neman.

          Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie şi uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbaţi şi de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneţii lui adânci, sări sprinten de pe cal şi veni să ureze bun-venitul şi să jure credinţă urmaşului atâtor sultani. Pe urmă toţi laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveştile ei.

          Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaş şi Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:

          — O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verişoară, Puterea-Ursitei?

          Iar maică-sa îi răspunse:

          — O, copilul meu, nu ştiu să-ţi răspund nimic în privinţa aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!

          Iar Kanmakan îi spuse:

          — Mă rog ţie, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei ştiri despre ea şi despre mătuşa mea Nozhatu!

          Atunci maică-sa ieşi şi se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu şi fiică-sa Puterea-Ursitei, şi se întoarse cu ele în sala în care le aştepta Kanmakan. Şi chiar atunci se dezlănţui adevărata bucurie şi se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:

          O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!

          Obraji de-ndrăgostiţi!

          Ah, câte săruturi nu cunoaşteţi voi, Şi ce potoape de alinturi În foşnet de mătăsuri moi!

          Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!

          Şi tu, o, paloş tras din teacă, Oţel slăvit, strălucitor, Tu, paloş fără de odihnă, Ah, tu, al nopţii luptător! …

          Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini Allah, nu mai este nimic de adăugat. Şi de altminteri” hiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmaşilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmaşi!

          Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan îşi petrecu luni lungi de bucurie în braţele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soţia lui, îi strânse într-o zi, de faţă cu vizirul cel mare Dandan, pe toţi emirii săi, pe capii de oşti şi pe toţi mai-marii din împărăţie şi le spuse:

          — Sângele părinţilor mei încă nu a fost răzbunat, şi vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun a murit, şi că a murit şi Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viaţă şi ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domneşte şi ocârmuieşte treburile în toate ţările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, şi nu i se ştie nici tatăl, nici mama. Aşa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăşi războiul asupra necredincioşilor! Şi jur pe viaţa lui Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanţei nenorocirilor şi după ce îi voi răzbuna pe fraţii noştri morţi în lupte!

          Şi toţi cei de faţă răspunseră cu încuviinţare. Şi de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.

povesti audio .......................1001 de nopti de ascultat Povestile Seherezadei