Se povesteşte că, într-un munte din munţii ţărilor musulmane, trăia un păstor dăruit cu o mare înţelepciune şi cu credinţă fierbinte; şi păstorul acela ducea o viaţă cuminte şi schivnică, mulţumindu-se cu soarta sa şi trăind din rodul de lapte şi de lână al turmei lui. Şi avea în el atâta dulceaţă şi asupra lui atâta binecuvântare, încât fiarele sălbatice nu-i loveau niciodată turma, iar pe el atâta îl cinsteau, încât atunci când îl vedeau de departe îl întâmpinau temenindu-se cu strigătele şi urletele lor. Şi păstorul a trăit astfel o lungă vreme, nepăsându-i deloc, spre marea lui fericire şi spre liniştea lui, de ceea ce se petrecea prin cetăţile lumii.

          Or, într-o zi, Allah Preaânaltul vru să-i încerce puterea înţelepciunii şi preţul adevărat al virtuţilor, şi nu găsi altă ispită mai grea, spre a-l încerca, decât să-i trimită frumuseţea femeiască. Aşa că îl însărcină pe unul dintre îngerii săi să se străvestească în femeie şi să nu precupeţească nimic din şiretlicurile acestei făpturi spre a-l face pe sfântul păstor să păcătuiască.

          Aşa, într-o zi, când păstorul, bolnav de o bucată de vreme, zăcea întins în peştera lui şi îl proslăvea în sufletul său pe Ziditor, văzu deodată că intră la el, zâmbitoare şi zarifa, o copilă cu ochi negri, care putea prea bine să treacă şi drept un copilandru. Şi pe loc peştera se şi înmiresmă toată, iar păstorul îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfioară. Şi îşi încruntă sprâncenele, şi se burzului în ungherul lui, şi îi zise nechematei:

          — Ce cauţi aici, o, muiere, care habar nu am cine eşti? Că nici nu te-am chemat şi nici nu am trebuinţă de tine!

          Copilandra atunci veni şi şezu jos lângă bătrân şi îi spuse:

          — Omule, uită-te la mine! Că eu nu sunt muiere, ci fecioară încă, şi vin să mă dăruiesc ţie numai pentru desfătarea mea şi pentru ceea ce am aflat despre vrednicia ta veche!

          Dar moşneagul strigă:

          — O, ispititoare a iadului, du-te de-aici! Şi lasă-mă să mă scufund în proslăvirea Celui care nu moare niciodată!

          Dar copila îşi făcu să se mişte încetişor mlădioşia boiului, se uită lung la bătrânul care încerca să se tragă îndărăt şi suspină:

          — Spune, de ce nu mă vrei? Iţi aduc un suflet supus şi un trup gata să se topească de dor! Vezi de nu mi-e gâtul mai alb decât laptele oilor tale! de nu mi-e goliciunea mai proaspătă decât apa de izvor! Pletele mele, o, păstorule, sunt mai mătăsoase sub degetele tale decât puful mielului în pântecele mamei sale! Şoldurile mele sunt calde şi alintăcioase, şi de-abia se închipuiesc în pârga lor dintâi. Iar sânii mei mici, care dau în mugur, dacă numai cu un deget în treacăt i-ai pipăi, s-ar cutremura! Hai! … buzele mele, pe care le simt cum tremură, au să ţi se topească în gură. Hai! … Hai! … am nişte dinţi care cu muşcătura lor strecoară viaţă în moşnegii pe moarte, şi o miere gata să curgă picătură cu picătură din tot trupul meu! Hai!

          Şi bătrânul strigă, măcar că barba îi tremura din toate firele ei:

          — Îndărăt, o, diavole! sau te alung cu bâta asta cioturoasă!

          Atunci copila cerului, cu o mişcare împătimită, îi aruncă braţele împrejurul gâtului şi îi murmură în ureche:

          — Sunt o poamă înţepătoare la limbă, abia dată în must: gust-o şi te vei tămădui! Ştii mireasma iasomiei? Ţi se va părea searbădă, dacă vei mirosi fecioria mea!

          Dar bătrânul strigă:

          — Numai profumul rugăciunii nu se trece! Ieşi de aici, o, amăgitoareo!

          Şi o îmbrânci de la el cu amândouă mâinile! Atunci copila se ridică şi, uşoară, se dezbrăcă cu totul şi rămase dreaptă şi goală, albă şi scăldată în valurile pletelor ei! Iar chemarea tăcerii ei, în acea sihăstrie de peşteră, era mai sfâşietoare decât toate ţipetele nebuniei. Iar moşneagul lui se putu opri să nu geamă şi, spre a nu mai vedea crinul acela viu, îşi acoperi capul cu mantia şi strigă:

          — Du-te! du-te! o, muiere cu ochi vânzători! De la plodirea lumii tu eşti pricina nenorocirilor noastre! Tu i-ai pierdut pe oamenii din vremile dintâi, şi arunci vrajba între copiii pământului! Acela care te îndrăgeşte se leapădă pe totdeauna de bucuriile nemărginite pe care numai aceia pot să le guste care te izgonesc din viaţa lor!

          Şi bătrânul îşi înfundă capul şi mai tare în sarica lui. Dar copila urmă:

          — Ce vorbeşti tu despre cei de demult? Cei mai înţelepţi dintre ei m-au preamărit, iar cei mai aspri m-au cantat! Iar frumuseţea mea nu i-a făcut să se abată de la calea cea dreaptă, ci i-a luminat pe cale şi a fost desfătul vieţii lor! Adevărata înţelepciune, o, păstorule, este de a uita totul la sânul meu! Întoarce-te la înţelepciune! Stau gata întru totul să mă deschid ţie şi să te adăp cu adevărata înţelepciune!

          Atunci bătrânul se întoarse spre perete şi strigă:

          — Înapoi, o, tu cea plină de ticăloşie! Te scârbesc şi te scuip! Câţi oameni minunaţi ai ticăloşit şi câţi ticăloşi ai mântuit! Frumuseţea ta e mincinoasă! Că aceluia care ştie să se roage, i se iveşte o frumuseţe nevăzută acelora care te privesc! Îndărăt!

          La vorbele acestea, copila strigă:

          — O, sfinte păstor! bea laptele oilor tale şi îmbracă-te în lâna lor, şi roagă-te Domnului tău în singurătate şi în tihna inimii tale!

          Şi închipuirea pieri.

          Atunci, din toate părţile muntelui, veniră fuga la păstor jivinele sălbatice, care sărutară pământul dintre mâinile lui spre a-i cere binecuvântarea!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada tăcu, iar sultanul Şahriar, întristându-se deodată, îi spuse:

          — O, Şeherezada, chiar că pilda păstorului îmi dă de cugetat! Şi nu ştiu dacă nu ar fi mai bine pentru mine să mă trag într-o peşteră şi să mă lepăd pe totdeauna de grijile domniei, şi drept orice îndeletnicire să mân la păscut oile! Dar mai întâi vreau să ascult urmarea

Povestei cu jivine şi păsări!

          Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi opta noapte şcherezada spuse:

          Povestea cu broască-ţestoasă şi cu pescăruşul.

          Într-una din cărţile mele de demult, se povesteşte, o, norocitule sultan, că un pescăruş şedea într-o zi pe malul povârnit al unei ape mari şi veghea, cu luare-aminte şi cu gâtul întins, firul apei. Întrucât aceasta îi era meseria care îi îngăduia să-şi dobândească traiul şi să-şi hrănească pruncii, şi-o îndeplinea fară leneveală, împlinindu-şi cu toată cinstea sarcina stării sale.

          Or, pe când veghea el la cea mai măruntă mişcare şi la cea mai uşoară învălurare, văzu cum trece pe dinaintea lui şi cum se opreşte în stânca pe care şedea de veghe un haplan de hoit de spiţă omenească. Atunci îl cercetă cu privirile şi băgă de seamă că hoitul era plin de răni amarnice şi cruşit de urmele tăieturilor de paloş şi ale împunsăturilor de lance; şi chibzui în cugetul său: „Pesemne că este vreun tâlhar pe care l-au făcut să-şi ispăşească păcatele!” Pe urmă îşi înălţă aripile şi îl binecuvântă pe Cel-Atoateimpărţitor, grăind: „Binecuvântat să fie acela carele îi face pe ticăloşi să slujească după ce mor la îndestularea slugilor sale cele bune!” Şi se gătea sa se repeadă asupra leşului şi să rupă câteva fâşii din el şi să le ducă micuţilor săi şi să le mănânce împreună cu ei. Dar tot atunci şi văzu deasupra-i cerul cum se întunecă de un nor de păsări mari de pradă, precum vulturi şi ulii, care începură să se rotească în cercuri largi apropiindu-se din ce în ce.

          La priveliştea aceea, pescăruşul fu cuprins de spaima sa nu fie sfâşiat şi el de lupii aceia ai văzduhurilor, şi zori să-şi ia tălpăşiţa cu bătăi de aripi spre depărtări. Şi, după multe ceasuri, poposi pe vârful unui copac ce se afla în mijlocul apei, tocmai hăt spre gura râului, şi începu să aştepte ca viitura apelor să care până în locul acela trupul cel umflat. Şi, mohorât cu totul, începu să cugete la năprăsniciile soartei şi la nestatornicia ei; şi îşi zicea: Iacătă că sunt silit să mă depărtez de ţara mea şi de ţărmul care mi-a vegheat naşterea şi unde se află copiii şi soaţa mea. Of, ce deşertăciune mai e şi lumea aceasta! Şi cu cât mai plin de deşertăciune este acela care se lasă amăgit de nălucirile ei şi care, bizuindu-se pe noroc, trăieşte de pe o zi pe alta fară a se îngriji de ziua de mâine! Dacă aş fi fost mai cuminte, aş fi strâns merinde pentru zile de sărăcie ca acestea; şi lupii văzduhului puteau să vină şi să-mi răpească hoitul, că nu mi-ar fi păsat prea tare! Dar înţeleptul ne povăţuieşte să avem răbdare la restrişte. Să răbdăm dară!”

          Or, pe când cugeta el astfel, văzu că vine către copacul în care şedea cocoţat, o broască-ţestoasă ieşind din apă şi lopătând încetişor. Şi broască-ţestoasă îşi săltă capul şi îi spuse:

          — Cum se face, o, pescarule, că ai părăsit ţărmul pe unde te întâlneam de obicei?

          El răspunse:

          Când chiar sub cortul ce te-adăposteşte Şi chiar în ţara care-i ţara ta Ţi se strecoară-un ticălos hoţeşte, Atât mai poţi să faci din câte-ai vrea:

          Să laşi şi cort, şi ţară, şi nădejde Şi să fugi încotro vei mai putea!

          Şi eu, o, bună broască, mi-am văzut ţărmul gata a fi năpădit de lupii văzduhului şi, ca să nu mă posomorăsc de chipul lor scârbavnic, am socotit mai bine să las totul şi să mă duc, până ce-o binevoi Allah să se miluiască de soarta mea!

          Când auzi vorbele acestea, broască-ţestoasă îi spuse pescăruşului:

          — De vreme ce-i astfel, iacătă-mă între mâinile tale, gata să te slujesc cu toată credincioşia şi să-ţi ţin tovărăşie în părăsirea şi în restriştea ta, că ştiu cât de amărât este străinul departe de ţara sa şi de ai săi, şi cât de dulce îi este să găsească o căldură de dragoste şi de bunăvoinţă la cei necunoscuţi. Or, eu, care nu te cunosc decât numai din vedere, am să-ţi fiu o tovarăşă grijulie şi prietenoasă!

          Atunci pescăruşul îi spuse:

          — O, broască plină de inimă, o, tu cea pietroasă pe dinafară şi atâta de dulce pe dinlăuntru! simt că am să încep să plâng de tulburare faţă de neprecupeţita ta bunăvoinţă! Cum să-ţi mulţumesc? Şi câtă dreptate ai în spusele tale despre buna primire hărăzită străinilor şi despre prietenia menită celor întru nenorocire, dacă nu sunt nişte inşi lipsiţi de orice har! Că, într-adevăr, ce ar fi viaţa fară de prieteni şi fară de tăifăsuielile cu prietenii, şi fară de haz şi de cântec cu prietenii? Înţeleptul este acela care ştie să-şi găsească prietenii potriviţi cu firea lui, şi nu se pot socoti drept prieteni fiinţele cu care eşti nevoit să ai de-a face în meseria ta, precum am eu de-a face cu pescăruşii din neamul meu, care mă pizmuiesc şi mă zavistuiesc pentru ceea ce pescuiesc şi pentru isteciunile mele! Încât, acuma, ce fericiţi trebuie să fie de plecarea mea soţii mei cei josnici şi mărginiţi, şi care nu ştiu decât să pălăvrăgească despre pescuielile lor şi nu sporovăiesc decât despre treburile lor mărunte, da care niciodată nu cugetă să-şi ridice sufletele spre Cel-Atoatedătător! Aşa că stau tot cu ciocul întors spre pământ. Şi, dacă au aripi, le au ca să nu se slujească de ele! Încât cei mai mulţi dintre ei nici nu ar mai putea să zboare, dacă ar vrea; nu pot decât să se scufunde, şi adeseori rămân la fundul apei!

          La vorbele acestea, broască-ţestoasă, care asculta în tăcere, strigă:

          — O, pescarule, coboară să te sărut!

          Şi pasărea coborî din copac, iar broască-ţestoasă o sărută între ochi şi îi spuse:

          — Chiar că, o, fratele meu, tu nu eşti făcut spre a trăi de-a valma cu păsările din neamul tău, care sunt întru totul văduvite de gingăşie şi nu au nimic ales în purtările lor. Rămâi dară cu mine, pierdut în inima apelor, la umbra acestui copac şi în zvoana pe care o fac valurile!

          Dar pescăruşul îi spuse:

          — Mult îţi mulţumesc, o, broască-ţestoasă, sora mea! Da cu copiii? şi cu soţia?

          Ea răspunse:

          — Allah e mare şi milos! Are să ne ajute el să-i cărăm şi pe ei până aici! Şi vom petrece zile liniştite, la adăpost de orice nevoie!

          La vorbele acestea, pescăruşul spuse:

          — O, broască-ţestoasă, să mulţumim împreună Celui Preabun carele a îngăduit întâlnirea noastră!

          Şi laolaltă rostiră:

          Mărit să fie Domnu-ntru vecie!

          El dă avere multă la bogaţi, Iar la săraci dă neagră sărăcie.

          Ci rostu-i drept, de staţi să cugetaţi -

          Câţi sunt săraci – dă-n bucurii bogaţi, Şi câţi bogaţi săraci de bucurie!

          În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Atunci sultanul Şahriar îi spuse:

          — O, Şeherezada, vorbele tale nu fac decât să mă îndemne a mă întoarce la gânduri mai puţin crunte. Încât tare aş vrea să ştiu dacă nu cunoşti cumva poveşti cu lupi, de pildă, ori cu alte jivine tot atâta de fioroase!

          Iar Şeherezada spuse:

          — Chiar acestea sunt poveştile pe care le ştiu cel mai bine!

          Atunci sultanul Şahriar îi spuse:

          — Grăbeşte a mi le istorisi!

          Iar Şeherezada i le făgădui pentru noaptea următoare.

          Şi cândfii cea de a o suta patruzeci şi noua noapte Şeherezada spuse:

          Povestea cu lupul şi cu vulpanul.

          Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, şi de cruzimea aceluia în orice pricină, şi de încălcările sale asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai rămăseseră şi lui, vulpanului, şezu jos, într-o zi, pe un trunchi de copac, şi începu să chibzuiască. Apoi sări deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni şi care i se păru a n izbăvirea. Şi purcese numaidecât să-l caute pe lup, pe care îl întâlni până la urmă, şi pe care îl văzu cu părul zburlit, cu chipu-ncrâncenat şi cu o foarte rea ţâfnă. Atunci, de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută pământul, şi ajunse dinaintea lui cu umilinţă, cu ochii în jos, şi aşteptă să fie întrebat. Şi lupul se zborşi către el:

          — Ce vrei, plod de căţea?

          Vulpanul răspunse:

          — Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ţi arăt un gând şi să-ţi fac o rugăciune, dacă binevoicşti să îngăduieşti a mă asculta!

          Şi lupul răcni:

          — Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de nu, îţi sfărâm oasele!

          Atunci vulpanul spuse:

          — Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn-Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea nu se mai văd decât capcane, piedici şi laţuri de toate felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, şi pădurea arc să ne fie de nelocuit. Aşa că ce-ai zice de o întovărăşire între toţi lupii şi toţi vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la loviturile lui Ibn-Adam şi a-l împiedica să se mai apropie de pământurile noastre?

          La vorbele acestea, lupul răcni:

          — Zic că eşti tare sfruntat când nădăjduieşti la întovărăşire cu mine şi la prietenia mea, vulpan mişel, prefăcut ticălos! Na! ţine asta pentru neobrăzarea ta!

          Şi îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl aşternu la pământ, pe jumătate mort.

          Atunci vulpanul se adună de pe jos şchiopătând, da se feri să-şi arate supărarea; dimpotrivă! îşi luă înfăţişarea sa cea mai zâmbăreaţă şi mai pocăită şi îi spuse lupului:

          — Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviinţă şi puţinătatea de isteciune. Îşi recunoaşte vinile, care sunt mari! Şi chiar dacă nu şi le-ar fi băgat de seamă, lovitura năprasnică şi cuvenită cu care l-ai cinstit, şi care ar fi fost de ajuns să omoare şi-un elefant, i le-au dezvăluit din belşug!

          Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse:

          — Fie! da să te înveţi minte ca altădată să nu te mai bagi în ce nu te priveşte!

          Vulpanul spuse:

          — Cât de drept e! Într-adevăr, înţeleptul a spus: „Nu vorbi şi nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, şi nu răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Şi nu care cumva să uiţi a da toată luarea-aminte numai lucrurilor care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă fereşte-te să-ţi dăruieşti sfaturile acelora care nu le-ar pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru binele pe care le faci.”

          Or, aşa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; da în sinea sa gândea: „Are să vie ea şi vremea mea, şi are să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai de pe urmă obol; că băţoşia, ţâfna, necuviinţa şi făloşenia prostească cheamă mai devreme ori mai târziu şi pedeapsa! Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!”

          Pe urmă vulpanul îi spuse lupului:

          — O, stăpâne al meu, tu ştii că nepărtinirea este virtutea celor puternici, şi că bunătatea şi blajinătatea sunt darurile celor tari şi podoaba lor! Şi însuşi Allah îl iartă pe culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”

          Atunci lupul îi spuse vulpanului:

          — Primesc căinţele tale şi îţi iert pasul greşit şi osteneala pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ţi alduiesc o scatoalcă! Dar se mai cere să şi îngenunchezi cu fruntea în ţărână!

          Şi vulpanul, fară a şovăi, îngenunche şi se închină lupului, spunându-i:

          — Deie Allah să biruieşti pururea, şi întărească-ţi el stăpâniile!

          Atunci lupul spuse:

          — Aşa e bine! Acuma mergi înaintea mea şi slujeşte-mi de iscoadă! Şi, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi dai de ştire!

          Şi vulpanul răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi zori s-o ia înainte.

          Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; şi făcu un ocol mare spre a se feri de ea, zicându-şi: „Cine umblă fară să ia seama la gropile care se află sub paşii lui, e menit să lunece în ele! De altminteri, învăţătura mea de pe urma tuturor capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Aşa, de pildă, dacă aş vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă apropii de ea, aş lua-o la fugă cât m-ar ţinea picioarele, întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de şiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma un loc care nu mi se pare a avea o înfăţişare prea cinstită! Ia seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu chibzuinţă, întrucât chibzuinţă este jumătate de vitejie!”

          Şi, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze încet-încet, da şi dând îndărăt din când în când, şi adulmecând la fiecare pas; şi se târa şi ciulea urechea, apoi înainta ca să dea iarăşi îndărăt; şi, într-un sfârşit, ajunse astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc aşa de ciudat. Şi bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subţiri presărate cu pământ. La priveliştea aceea, strigă: „Mărire lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinţei şi cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să dănţuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toţi strugurii din vie, şi ghiersui cântecul acesta13:

          Iată-ţi, lupule, mormântul!

          Cald te-aşteaptă subpământul!

          Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!

          Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.

          Şi pe dată făcu cale întoarsă şi se duse să-l caute pe lup, căruia îi spuse:

          — Îţi aduc vestea cea bună! Mare îţi este norocul, şi fericirile plouă asupră-ţi, fară de ostenire! Fie necurmată veselia în casa ta, şi aşijderea bucuria!

          Lupul spuse:

          — Şi ce ştire îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea!

          Vulpanul spuse:

          — Via este astăzi frumoasă, şi totu-i plin de veselie, întrucât stăpânul viei a murit şi zace întins în mijlocul ocinei sale sub nişte crengi care îl acoperă!

          Şi lupul răcni:

          — Ce mai aştepţi atunci, codoş ticălos, de nu mă duci acolo! umblă dar!

          Şi vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei şi, arătându-i locul cu pricina, îi spuse:

          — Este acolo!

          Atunci lupul scoase un urlet şi, dintr-o zvâcnitură, sări pe crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Şi se rostogoli în fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmaşului său, vulpanul fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să ţopăie şi, în toiul voioşiei, îşi prociti stihurile acestea14:

          Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar soarta-mi pare Surâzătoare şi strălucitoare!

          Stăpân sunt al pădurilor bogate;

          Dregătorii şi volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n zare!

          Podgorii mari cu strugurii gustoşi, Belşugul de vânat: vătui destui, Şi creste roşii de cocoşi frumoşi, Şi târtiti moi şi fragede de pui, Copanele de gâşte şi de raţe, Toate mi-aşteaptă gura să le-n haţe!

          Şi tot atunci şi fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, cu inima ticăind. Şi care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup cum geme şi scânceşte din căzătură şi cum îşi boceşte jalnic pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă şi el vădit să plângă şi să geamă; şi lupul săltă capul şi îl văzu cum plângea aşa, şi îi zise:

          — O, vulpoiule15, fratele meu, ce bun eşti că plângi aşa cu mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata de tine; şi, mă rog ţie! lasă lacrimile de-o parte şi dă fuga să-i prevesteşti pe soţia şi pe copiii mei de primejdia în care mă aflu şi de moartea care mă pândeşte!

          Atunci vulpanul îi spuse:

          — A, mişelule! păi chiar atâta de prostănac eşti, încât să crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, aşadar, lup al pacostei! Ca să mă uşurez pe mormântul tău şi să dănţuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te îngroape!

          La vorbele acestea, lupul îşi zise în sineşi: „Nu e bine să-l mai ameninţ acum; că doar el mai poate să ma scoată de aici!”

          Şi îi spuse:

          — O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi jurai credinţă şi îmi aşterneai un potop de semne de supuşenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, şi aminteşte-ţi ce a spus poetul:

          Seamănă pe pământurile toate Al bunătăţii tale bob curat -

          Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n-ai fi fost visat.

          Şi vulpanul îi spuse rânjind:

          — O, tu cel mai smintit dintre toţi lupii şi dintre toate sălbăticiunile, uiţi aşadar toată scârboşenia purtării tale? Şi de ce nu ştii nimic din învăţul cel atâta de înţelept al poetului:

          Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, şi orice nedreptate Pretinde pururi cruntă ispăşire.

          Ia seama tu, cel plin de răutate:

          Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, celaltul veşnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme -

          Iar ochiul lui Allah veghează toate!

          Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta şi să mă desfăt de umilirea în care ai căzut.

          Atunci lupul spuse:

          — O, vulpane înţelept, plin de gânduri rodnice şi cu mintea născocitoare, tu eşti mai presus de asemenea vorbe, şi hotărât că nu le crezi; le spui numai aşa, ca să şuguieşti. Or, chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! Ia, rogu-te, vreo frânghie şi străduieşte-te s-o legi cu un capăt de un copac şi a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu ajutorul ei şi am să ies din gropanul acesta!

          Dar vulpoiul se puse pe râs şi îi spuse:

          — Uşurel, o, lupule, uşurel17! Dintru-nceput are să ţi se topească mai întâi sufletul, şi pe urmă şi trupul! Iar bolovanii şi pietrele cu care au să te bată vor săvârşi tare frumos această despărţire! O, dihanie mocofană, cu minţile otova şi cu duhul aşa de puţin pătrunzător, tare-mi vine să-ţi asemuiesc soarta cu cea a şoimului şi a potârnichii!

          La vorbele acestea, lupul se minună:

          — Nu pricep ce vrei să spui cu astea!

          Atunci vulpanul îi spuse lupului:

          — Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc nişte boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la umbra frunzişului, văzui deodată că se prăvăleşte din înaltul văzduhurilor un şoim mare asupra unei potârnichi micuţe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele şoimului şi să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. Atunci şoimul, care se luase după ea şi nu putuse s-o înşface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare la cuib şi-i strigă potâmichii: „Prostuţo care fugi de mine! Păi tu habar n-ai de grija mea faţă de tine şi de binele pe care ţi-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit asupra ta este că te ştiam flămândă de multă vreme şi vroiam să-ţi dau nişte boabe pe care le-am adunat anume pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuţă, dulcea mea micuţă potârniche, ieşi fară teamă din adăpostul tău şi hai să mănânci din grăunţele astea! Şi fie-ţi plăcute, şi ca o desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al meu, suflet al meu!”

          Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieşi încrezătoare din ascunzişul ei; dar numaidecât şoimul se şi repezi asupra-i şi îşi înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei şi, dintr-o fulgerătură de plisc, îi şi spintecă pântecele. Atunci potârnichea, înainte de a-şi da duhul, îi spuse: „O, amăgitor blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se prefacă în otravă!” şi muri. Cât despre şoim, o şi înfulecă într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă şi osânda, din vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în pântecele ticălosului, acesta şi văzu cum îi cad toate penele, ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, şi se rostogoli neînsufleţit la pământ!

          Şi tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut viaţa tare grea şi mi-ai umilit sufletul până peste marginile umilinţei!

          Atunci lupul îi spuse vulpoiului:

          — O, fârtate, îndură-te! Iasă toate pildele acestea pe care mi le prociteşti, şi să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de pedepsit şi-aşa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a-mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă scoate din cumpăna asta rea, că tu ştii că prietenia cea mai temeinică este aceea care se naşte dintr-un ajutor dat la necaz, şi că prietenul adevărat este mai aproape de inimă decât un frate! Aşa că ajută-mă să scap de aici şi am să-ţi fiu cel mai bun prieten şi cel mai înţelept povăţuitor!

          Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul şi îi spuse lupului:

          — Văd că habar n-ai de spusele celor înţelepţi!

          Iar lupul, nedumerit, îl întrebă:

          — Care spuse şi care înţelepţi?

          Vulpanul răspunse:

          — Înţelepţii, o, lup al împuţiciunii, ne învaţă că inşii ca tine, inşii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfăţişare tot aşa de grosolană şi cu trupul rău întocmit, au şi sufletul grosolan şi întru totul pustiu de gingăşie! Or, cât de adevărate-s astea în ceea ce te priveşte! Cele ce mi-ai spus despre prietenie sunt prea adevărate şi nu îngăduie tăgadă, da tare te mai amăgeşti când vrei să potriveşti cu sufletul tău de javră nişte vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar ai fi aşa de rodnic în poveţe înţelepte, de ce nu îţi găseşti ţie însuţi un mijloc de a ieşi de aci de jos? Şi dacă chiar eşti aşa de puternic precum spui, încearcă să-ţi mântui sufletul de la moartea apriată! Ah, cum îmi mai aminteşti de Povestea cu doctorul!

          — Ce doctor? se miră lupul.

          Şi vulpanul spuse:

          — A fost odată un ţăran care era bolnav de o umflătură la mâna dreaptă; şi treaba aceasta îl împiedica să muncească. Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se zicea că e tare iscusit la meşteşugurile doctoriceşti. Şi iscusitul acela veni la bolnav, şi avea o legătură peste un ochi. Şi bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea şi nu ţi-o vindeci? Şi vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te cu spatele şi lasă-mă să-ţi văd lăţimea umerilor!”

          Şi tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie poveţe şi să mă înveţi isteciunea, fii atâta de isteţ cât să te scapi din groapă şi să te fereşti de ceea ce are să plouă pe capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde eşti!

          Atunci lupul se puse pe plâns şi, înainte de a deznădăjdui cu totul, îi spuse vulpanului:

          — O, frăţâne, mă rog ţie, scoate-mă de aici, de pildă venind aproape de marginea gropii şi întinzându-mi capătul cozii tale! Iar eu să mă agăţ de ea şi să ies din groapă! Şi îţi făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate cruzimile mele trecute, şi că am să-mi pilesc ghearele şi am să-mi sfărâm colţii cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina de pănură a schivnicilor şi am să mă trag în singurătate să-mi fac ispaşa, fară a mai mânca decât iarbă şi fară a mai bea decât apă!

          Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului:

          — Şi de când s-o putea să-şi schimbe cineva firea aşa de uşor? Eşti lup şi ai să rămâi lup, şi nu pe mine ai să mă faci să cred în pocăinţa ta! Şi-apoi ar trebui să fiu tare credul ca să-ţi dau pe mână coada mea! Aşa că vreau să te văd cum mori, întrucât înţelepţii au spus: „Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul! 18”

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi tăcu sfielnic.

          Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse:

          — Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul!

          La vorbele acestea, lupu-şi muşcă laba de deznădejde şi de ciudă strunită; şi îşi îndulci şi mai tare glasul şi îi spuse vulpanului:

          — O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale alese, pentru gingăşia, pentru iscusinţa la vorbire şi pentru dulceaţa firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi adevărat din parte-ţi, şi adu-ţi aminte de datinile neamului tău!

          Şi vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să leşine. Şi nu zăbovi să-şi vină în fire şi îi spuse lupului:

          — Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, şi vreau doar, până să crăpi, să-ţi intre în urechi câteva pilde de-ale înţelepţilor. Află, aşadar, că e leac la toate, afară de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; şi, într-un sfârşit, că te poţi feri de toate, afară de ursită! In ce te priveşte, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la ieşirea din groapă şi de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te prepun tare asemeni acelui şarpe căruia tu, în neştiinţa ta, nu-i cunoşti povestea!

          Şi lupul mărturisindu-şi neştiinţa în această privinţă, vulpanul spuse:

          — Da, o, lupule, a fost odată un şarpe care izbutise să scape din mâinile scamatorului. Şi şarpele acela, dezvăţat să se mişte după atâta vreme de şedere încolăcită în sacul scamatorului, se târa cu anevoinţă pe pământ, şi neîndoielnic că ar fi fost prins iarăşi de către scamator sau ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l zărească, îl crezu bolnav şi, de milă, îl culese de pe jos şi îl încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu şarpele, când îşi recăpătă iarăşi vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai gingaş de pe trupul mântuitorului său şi de a-şi înfige acolo dintele plin de venin. Şi omul căzu pe dată mort la pământ! Şi de altminteri poetul spusese:

          Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Şi pare să se-alinte frumos, atunci păzea:

          Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Şi-şi varsă ucigaşul venin în carnea ta!

          Şi-apoi, o, lupule, mai sunt tot aşa şi stihurile acestea minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea:

          Când blândul copilandru atâta cinste-ţi poartă, Iar tu-l repezi cât colo ciufut ţi încruntat, Să nu te miri că-n suflet pe veci nu te mai iartă Şi că-ntr-o zi, când braţu-i va deveni bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deşartă!

          Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta şi a-ţi da o gustare de început din bunătăţile care te aşteaptă şi din pietrele cele frumoase care au să-ţi alinte căpăţâna, în adâncul gropii, şi până a veni să-ţi stropesc fară zgârcenie mormântul, iacătă ce îţi dăruiesc! Saltă-ţi capul şi ia seama!

          Şi, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza gropii şi se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă şi să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă.

          Apoi, după ce săvârşi isprava, vulpanul se sui în vârful grămezii de pământ şi începu să schelălăie cu turbare spre a-i chema pe gospodari şi pe paznici, care nu zăboviră să vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-şi ia tălpăşiţa şi să se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă podgorenii bucuroşi, şi cât să audă urletele de moarte ale lupului, vrăjmaşul lui! 19

          Aici Şeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de sorbet pe care i-l întindea micuţa Doniazada, iar sultanul Şahriar strigă:

          — Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! Acuma, că s-a făptuit, aş vrea să te aud spunându-mi câte ceva despic credulitatea cea oarbă şi necugetată şi despre urmările ci!

          Şi Şeherezada spuse:

          — Ascult şi mă supun!

          Povestea cu şoarecele şi cu nevăstuica.

          A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, şi i se spuse:

          — Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai şi numai susan! Iar noi ţi l-am adus ca să-l cureţi şi să-l descojeşti!

          Şi femeia îl luă şi se apucă pe dată de treabă şi, la sfârşitul zilei, îl curăţase şi îl descojise. Şi era o desfătare să vezi susanul acela alb, curăţat şi ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic şi, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Şi făcu treaba aşa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuţă de susan.

          Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea şi mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce se aflase pe ea. Şi o auzi cum striga:

          — A! de-aş putea să-l dibăcesc pe hoţoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiţii de şoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aş găbji măcar unul, l-aş face să ispăşească ticăloşiile tuturor semenilor lui!

          Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica îşi zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl priveşte pe şoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine şi să-mi rupă spinarea!”

          Şi numaidecât se duse să-l caute pe şoarece şi îi puse:

          — O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul sau! Şi nimic nu este mai greţos decât un vecin scârţan care nu dovedeşte nici o luare-aminte faţă de cei ce sălăşluiesc lângă el, şi care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile şi din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!

          Iar şoarecele răspunse:

          — Chiar că aşa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma firitisesc de megieşia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, şi de gândurile cele bune pe care mi le mărturiseşti! Deie Allah ca toţi vecinii să fie tot aşa de cinstiţi şi de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?

          Nevăstuica spuse:

          — Gospodina cea de treabă, care sălăşluieşte acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt şi gustos până peste poate. Încât ea şi copiii ei au mâncat din el până la saţietate, şi nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Aşa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!

          La vorbele acestea, şoarecele fu cuprins de atâta voioşie, încât începu să ţopăie şi să zbânţuie din coadă. Fără a-şi mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă chipul făţarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, şi fară ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuţeala lui şi se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor şi descojit, susanul! Şi îşi umplu cu lăcomic gura. Dar tot atunci femeia ieşi de după uşă şi, cu o lovitură de băţ, îi zdrobi şoarecelui capul!

          Şi iacătă-aşa bietul şoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viaţa ticăloşia altuia!

          La vorbele acestea, sultanul Şahriar spuse:

          — O, Şeherezada, ce învăţătură despre chibzuinţă îmi dă povestea aceasta! Dacă aş fi ştiut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fară de margini în soţia mea, desfrânata pe care un ucis-o cu mâna mea, şi în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloşie! … Dar nu ai cumva să-mi povesteşti vreo istorie despre prietenia credincioasă?