Mi s-a izvodit că un corb şi o zibetă legaseră chelemet straşnic unul faţă de celălalt şi îşi petreceau ceasurile de tihnă cu hârjoneli şi cu jocuri felurite. Or, într-o zi, pe când tăifăsuiau despre nişte lucruri neîndoielnic de răpitoare, de vreme ce nu luau aminte la nimic din câte se petreceau împrejurul lor, se pomeniră deodată chemaţi la lume de mieunatul înfricoşător al tigrului, care răsună iu pădure.

          Numaidecât corbul, care se afla jos, aşezat pe un trunchi de copac alături de prietena lui, grăbi să salte pe crengile cele mai de sus; cât despre zibetă, aceasta, speriată, nici nu prea mai ştia unde să se ascundă, întrucât nici nu pricepuse prea bine de unde se auzise mieunătura fiarei. Aşa că, nedumerită, îl întrebă pe corb:

          — Prietene, ce să fac? Spune-mi, poţi să-mi arăţi vreo scăpare ori să-mi dai vreun ajutor folositor?

          Corbul răspunse:

          — Dar ce n-aş face eu pentru tine, prietena mea cea mai bună? Iacătă-mă-s gata să înfrunt toate ca să te scol din necaz; da până a zbura să-ţi aduc ajutoare, lasă-mă să-ţi spun ce a spus poetul în privinţa aceasta:

          Prietenie-adevărată-i Aceea care te împinge Să-nfrunţi primejdie şi moarte, Fără a şti de vei învinge, Doar ca să-l scapi, In ceasul greu, Pe cel ce ţi-a fost drag mereu -

          Prietenia pentru care, Laşi bunurile tale toate, Şi neamuri, şi părinţi, şi, grabnic, Te duci la cel ce ţi-e ca frate.

          Apoi, după ce prociti stihurile, corbul grăbi să-şi ia zborul cu bătăi de aripi spre o turmă ce trecea pe acolo, păzită de nişte câini mari, mai falnici ca leii. Şi se duse drept la unul dintre câini şi se abătu asupra capului lui şi îi arse o ciupitură straşnică cu pliscul. Apoi se abătu asupra altui câine şi făcu la fel; şi, după ce în felul acesta îi întărâtă pe toţi câinii, începu să zburătăcească la o depărtare taman atâta cât să-i momească şi să-i facă sa se ţină pe urmele lui, da fară să fie ajuns de colţii lor. Şi croncănea din tot pliscul, ca spre a-i batjocori. Încât câinii, tot mai îndârjiţi, porniră în goană după el, până ce îi aduse în inima pădurii. Atunci, cum lătrăturile lor umpluseră toată pădurea, corbul socoti că tigrul, speriat, trebuie să fi fugit; şi îşi luă zborul de-a binelea, lăsând în urmă câinii care se întoarseră mormăind la turma lor. Apoi se duse s-o caute pe prietena lui zibeta, pe care o scăpase astfel de la o primejdie apropiată, şi trăi cu ea în bună pace şi la adăpost deplin!

          Dar grăbesc, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, să-ţi istorisesc Povestea cu corbul cu vulpanul.