​​​​​​

1. 222901089. INTRODUCTIV

FORME FILOSOFICE ACTUALE ALE  CONSILIERII

ŞI PSIHOTERAPIEI

După un hiatus de aproape 2 000 de ani, în care s-a retras în turnul de fildeş al iniţiaţilor, filosofia se pregăteşte să aducă din nou o contribuţie majoră la îmbunătăţirea calitativă a vieţii umane în forma ei concretă, practică. În urma proliferării, diversificării şi impactului social fără precedent al consilierii şi psihoterapiei, a apărut atât nevoia, cât şi şansa (re) întâlnirii dintre filosofie şi consiliere.

Dar ce este consilierea şi, derivat, profesia sau profesiile axate pe aceasta? Spre deosebire de terapie, în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntaţi cu probleme non-patologice. Desigur, această distincţie nu este unanim acceptată, numeroşi psihoterapeuţi descriindu-şi profesia drept „consilier”. Şi viceversa. Deşi disputele terminologice interminabile care gravitează în jurul acestui termen nu fac obiectul introducerii de faţă, câteva minime precizări sunt necesare, spre a evita adăugarea, printre cititorii cărţii lui Marinoff, de noi confuzii la cele deja existente.

Neîndoielnic, consilierea a devenit unul dintre fenomenele culturale contemporane. Pentru foarte multă lume, consilierii au înlocuit duhovnicii şi preoţii. Mii de profesionişti din diverse domenii ale asistenţei umane se autointitulează consilieri sau practicieni ai tehnicilor de consiliere. Potrivit lui Ernesto Spinelli, consilierea desemnează interacţiuni interpersonale, vizând atingerea anumitor obiective.[1] Însă cel care a formulat sensul terapeutic contemporan al termenului a fost Carl Rogers. Rogers a criticat fundamentele medicale ale terapiei, sugerând posibilitatea terapiei non-psihiatrice, non-psihanalitice şi non-behavioriste. Terapia sa umanistă, centrată pe „client” (care venea să înlocuiască „pacientul”, „strivit” sub autoritatea medicilor) – ulterior redenumită terapie centrată pe persoană – avea un caracter non-directiv. Povestea clientului (respectiv relatarea de către acesta – în propriul ritm – a cauzelor care-i creau suferinţă sufletească) era plasată în centrul şedinţei de terapie. Contribuţia terapeutului consta în încurajarea relatării prin respectarea necondiţionată a clientului ca persoană şi prin atitudinea neprefăcută, onestă faţă de acesta. Rogers era convins că numai dacă sunt trataţi în acest fel, clienţii îşi activează potenţialul de rezolvare a problemelor personale şi au posibilitatea dezvoltării personale, numită de Rogers şi autoactualizare. Departe de a avea vreun caracter medical, conceptele sale umaniste de empatie, încredere, congruenţă, atitudine pozitivă necondiţionată etc., denumesc atribute personale, fiind, în mod esenţial, calităţi „fenomenologice”, sugerând prin aceasta valenţe şi deschideri filosofice, integrate ulterior în formele consilierii filosofice propriu-zise[2].

Potrivit lui Peter Morall, printre membrii marelui public şi printre numeroşi terapeuţi profesionişti continuă să persiste ideea că, din cauza moştenirii sale „demedicalizate”, consilierea este inferioară psihoterapiei[3]. În acord cu Morall, Spinelli nota că practicienii, care se autodenumeau mai curând psihoterapeuţi, decât consilieri (şi care e posibil să fi ales un curs de specializare în „psihoterapie” în defavoarea unuia de „consiliere”), ar putea face acest lucru presupunând că le asigură un status superior. În ceea ce-l priveşte, Spinelli nu vede nicio deosebire reală între semnificaţiile celor două denumiri. Ambele profesii au aceleaşi scopuri (care constau, în mare, în rezoluţia problemelor personale şi înaintarea către schimbarea personală), împărtăşesc constructe teoretice şi acordă o mare importanţă „relaţiei terapeutice” dintre terapeut şi client[4].

* * *

Filosofia a parcurs un drum lung de la utilizarea ei drept cercetare şi „medicină a sufletului” de către vechii greci (în frunte cu Socrate, stoicii şi epicureicii) până la specializările excesive ale veacului al XX-lea. În special de-a lungul ultimelor două-trei sute de ani, „filosofii academici au dus departe cunoaşterea noastră vizând probleme importante, precum natura justeţii şi injusteţii şi a vieţii bine trăite, şi au dezvoltat tehnici tot mai mai rafinate de analiză filosofică. Recent, adepţii filosofiei aplicate s-au folosit din ce în ce mai mult de aceste reflecţii şi tehnici în soluţionarea de probleme etice aparţinând domeniului public, precum drepturile animalelor şi eutanasia.”[5] Un număr crescând de filosofi – mai precis „filosofii practicieni” – au dus aceste evoluţii un pas mai departe şi au început să ajute oamenii obişnuiţi să folosească filosofia în consiliere, management şi în diverse cadre educaţionale.

„Marile întrebări filosofice referitoare la viaţă şi la sensul ei nu sunt chestiuni medicale. Ele nu sunt numai – şi nici măcar în primul rând – întrebări psihologice. Ele nu încap pe agendele terapeutice ale psihologiei contemporane.”[6]

Au consilierii, în general, nevoie de filosofie? Rezultatul analizei teoriei şi practicii, proprii unor forme de consiliere precum cea existenţială, cognitivă sau filosofică, este acela că, deşi metode terapeutice remarcabile precum empatia rogeriană îi ajută pe oameni în mod considerabil, ele pot fi şi mai utile dacă beneficiază de aportul analizelor şi tehnicilor filosofice. În mod similar, filosofii care lucrează în domeniul consilierii pot obţine foloase considerabile de pe urma ideilor şi experienţei psihoterapeuţilor înclinaţi către filosofie – consilieri existenţiali, cognitivi şi logoterapeuţi – care aplică deja de o bună bucată de vreme filosofia în consiliere. Tim LeBon numeşte toate aceste forme de consiliere asistate de filosofie variante ale „terapiei înţelepte”.

„Încă de la primele mele excursuri, ca student, în sferele filosofiei, am avut mereu sentimentul că adevărata importanţă a filosofiei o reprezintă potenţialul ei practic. Experienţa mea ca terapeut a confirmat atât necesitatea ca terapia să vină în sprijinul oamenilor cu «probleme de viaţă», cât şi potenţialul cabinetului consilierului filosofic de a deveni o arenă în care oamenii pot primi acest ajutor.” [7]

Filosofia poate ajuta consilierii în cel puţin trei modalităţi principale: activitatea analitic-informativă filosofică dusă cu clienţii, soluţionarea dilemelor terapeuţilor înşişi şi evaluarea fundamentelor teoretice şi beneficiilor consilierii.

Drept dovadă a profundei lor afinităţi cu filosofia, „terapiile înţelepte” fac apel în mod regulat la cele mai importante elemente ale acesteia: obiectul, metodele şi natura sistematică. Potrivit Oxford Companion to Philosophy, filosofia se defineşte drept:

gândire raţională critică de o factură mai mult sau mai puţin sistematică privitoare la natura generală a lumii (metafizica sau teoria existenţei), justificarea credinţelor (epistemologia sau teoria cunoaşterii) şi fundamentele călăuzirii vieţii (etica şi teoria valorilor)[8] .

Printre întrebările metafizice cele mai importante se situează cea privitoare la sensul vieţii. Plecând exact de la această preocupare profundă, logoterapeuţii inspiraţi de Viktor Frankl, de pildă, susţin că forma cea mai eficace de terapie este cea realizată prin sporirea sensului. În ce priveşte epistemologia, justificarea credinţelor se reflectă în diverse forme, derivate, de „terapie înţeleaptă”, prin încercările acestora de a soluţiona întrebări practice vizând modurile în care convingerile, preferinţele şi deciziile clienţilor pot deveni mai raţionale, asigurându-le asfel o existenţă mai satisfăcătoare. Teoriile valorilor călăuzitoare ale vieţii se regăsesc în încercările de evaluare a valorii consilierii şi în cele de clarificare şi analiză critică a valorilor care guvernează viaţa clienţilor. De asemenea, ideile filosofice de justeţe şi injusteţe îi ajută pe consilieri în facilitarea luării deciziilor de către clienţii confruntaţi cu dileme etice sau ale riscului decizional; de asemenea, ele sunt folosite de către consilierii care se confruntă ei înşişi cu dileme etice specifice.

Din cauza imaginii predominant esoterice şi elucubrante, dacă nu de-a dreptul a suspiciunii irelevanţei ei, înrădăcinate în ethosul publicului larg, filosofia are – în opinia filosofilor practicieni – nevoie de o demistificare aptă s-o repună în graţiile şi în serviciul celor pentru care a fost inventată. LeBon consideră că realizarea acestui obiectiv are loc, progresiv, prin angajarea terapeutică a filosofiei cu ajutorul celor cinci metode pe care ea însăşi le-a generat: gândirea critică, analiza conceptuală, fenomenologia, experimentele de gândire şi gândirea creativă[9].

Pe scurt, gândirea critică reprezintă testarea rezistenţei argumentelor în faţa investigaţiei critice şi a pertinenţei motivelor acceptării lor. Analiza conceptuală este o modalitate de clarificare a sensului afirmaţiilor făcute într-un context dat, fapt care presupune analiza minuţioasă a limbajului şi a utilizării lui, căutarea definiţiilor şi operarea de distincţii şi, astfel, eliminarea cât mai eficientă a confuziilor. (În consiliere, ea îşi dovedeşte aplicabilitatea atât în analiza de noţiuni evaluative, precum cea de autonomie, cât şi în clarificarea ideilor clienţilor referitoare la problemele cu care se confruntă, nu în ultimul rând cele izvorând din întrebări privitoare la sensul vieţii, semnificaţia libertăţii, fericirii, credinţei, morţii etc.)

Fenomenologia, în utilizarea ei aplicativ-terapeutică, este „o filosofie potrivit căreia evenimentele şi obiectele sunt înţelese în termenii experienţei noastre imediate a lor, aşa cum ne apar… Terap[iile] bazate pe fenomenologie se axează mai curând pe experienţa clientului cu privire la fenomene decât pe presupoziţii, speculaţii sau inferenţe”[10]. (Consilierii predominant fenomenologici, precum cei inspiraţi de Carl Rogers şi terapeuţii existenţial-fenomenologi, caută să „fie cu clientul” – mai precis cu materialul acestuia –, adică să vadă şi să audă lumea clientului aşa cum o percepe acesta, fiind preocupaţi de înţelegerea propriilor sensuri subiective ale clientului, abţinându-se de la ghidare, interpretări sau explicaţii.)

Experimentele de gândire (precum faimosul geniu rău, atotînşelător, imaginat de Descartes ca preambul al îndoielii sale metodice) sunt experimente mentale menite a fundamenta, consolida ori, dimpotrivă, a invalida anumite aspecte ale cunoaşterii. În consiliere, forma pe care ele o adoptă este cea a scenariilor construite de clienţi cu privire, în principal, la ei înşişi, care să permită explorarea lucrurilor cu adevărat importante pentru aceştia.

Având deja o istorie a practicării la nivel instituţional, gândirea creativă cu metodele ei – precum brainstorming-ul şi gândirea laterală – şi-a făcut apariţia doar de curând în filosofie prin intermediul eticii practice. Perfect complementară gândirii critice, care evaluează argumentele, gândirea creativă se ocupă cu reconstituirea gândirii aflată la baza acestora, proces care face posibilă descoperirea „celor mai bune probleme” şi a soluţiilor lor”.[11]

În cadrul diverselor forme filosofice de consiliere, ideile preluate selectiv din filosofie sunt folosite în vederea dobândirii, de către clienţi, a unor instrumente de explorare şi dezvoltare a propriilor axiologii, a înţelepciunii emoţionale şi decizionale. Însă sistemele filosofice nu trebuie privite drept seturi de cunoştinţe, ci, mai curând, drept seturi de idei capabile de a fi instrumentate euristic, lipsite de vreo certitudine absolută. De aceea, ele trebuie avansate experimental în calitate de părţi componente ale dialogului autentic cu clienţii, nu ca soluţii autoritare[12].

Aparentele dezavantaje ale lipsei de certitudine ştiinţifică, predominant „medicală” – invocate în demiterea consilierii, venită dinspre taberele medicinei – sunt compensate de potenţialul metodelor preluate din filosofie şi de rezultanta lor atitudinală generală – insuflată atât consilierilor, cât şi clienţilor – şi anume articularea spiritului investigator. Clienţii diverselor forme filosofice de consiliere sunt angrenaţi progresiv în dinamica explorării filosofice a vieţilor lor, fapt generator de clarificări, reconsiderări şi descoperiri, uneori surprinzător de profunde şi de radicale, pe plan personal.

Cu rezervele de rigoare implicate de orice generalizări, putem grupa tipurile de consiliere, care angajează în mod semnificativ una sau mai multe dintre metodele filosofiei, în patru categorii principale: terapiile cognitive, logoterapia, consilierea existenţial-fenomenologică şi variantele consilierii filosofice.

* * *

Terapiile cognitive, între care se remarcă terapia cognitiv-comportamentală (CBT) şi terapia emoţional-comportamentală (REBT) îşi au originea în anii ’50, în opera lui Aaron Beck. Ele se bucură de mare popularitate în prezent (de pildă, în Marea Britanie, CBT este singura formă de terapie non-medicală inclusă în serviciul naţional de sănătate NHS), în primul rând, datorită rezultatelor remarcabile cu care sunt creditate – în ceea ce priveşte afecţiuni specifice, precum fobiile, anxietatea şi depresia – obţinute în urma unor serii de sesiuni de foarte scurtă durată. Filosofia de la care terapiile cognitive pornesc este cea stoică, în special ideea că „nu lucrurile îi mişcă pe oameni, ci interpretarea lor” (Epictet). Tehnicile elaborate de terapeuţii cognitivişti urmăresc, prin intermediul gândirii critice, identificarea şi corectarea distorsiunilor de gândire (mai ales a inferenţelor defectuoase) care afectează negativ interpretarea evenimentelor. Varianta emoţional-comportamentală, iniţiată de Albert Ellis, se concentrează, în primul rând, asupra iraţionalităţii evaluărilor făcute de către clienţi. Starea de bine este echivalată cu fericirea, iar evaluările inconsistente cu fericirea sunt considerate iraţionale.

REBT apelează la o combinaţie între teoriile neostoice ale autocontrolului emoţional şi ideile hedoniste asupra valorilor, moştenite de la neoepicurianism.

CBT presupune că emoţiile negative sunt generate de credinţe şi evaluări pe care le denumeşte „gânduri negative automate”, care sunt în marea lor majoritate iraţionale. Credinţele negative nu sunt doar cele legate de o situaţie particulară, întrucât pot exista credinţe negative mai profunde, fundamentale, care cauzează emoţii negative[13]. Forţa CBT constă, în special, în eficacitatea tehnicilor de identificare, monitorizare şi înfruntare de către client a gândurilor automate şi a credinţelor fundamentale negative, tehnici pe care acesta le învaţă temeinic şi le poate aplica şi în viitor asupra oricărei emoţii negative. Criticile aduse terapiilor cognitive de reprezentanţii psihologiei (îndeosebi cea clinică) privesc, în primul rând, supoziţia că întotdeauna avem gânduri automate şi că doar acestea cauzează emoţii[14]. Criticile venite din partea filosofilor practicieni se referă mai ales la schematismul şi lipsa de nuanţe a tipurilor de erori de gândire[15]. În sfârşit, există, de asemenea, obiecţii, care îi reunesc atât pe filosofi, cât şi pe psihologi, privitoare la subestimarea bogăţiei de sens a emoţiilor. În afirmarea atenţiei speciale acordate sensurilor conştiente, Aaron Beck argumentează deosebirea CBT faţă de behaviorism (preocupat cu precădere de stimulii exteriori obiectivi) şi psihanaliză (care consideră sensurile conştiente superficiale)[16]. Cu toate acestea, afirmă criticii, terapeuţii cognitivişti acordă sensurilor şi interpretărilor conştiente doar un rol preponderent instrumental, acela de eradicare a credinţelor iraţionale, în vreme ce natura intenţională a emoţiilor şi valorile nutrite de client sunt neglijate.

Deşi uneori este clasificată printre variantele terapiilor existenţiale, logoterapia se deosebeşte semnificativ de acestea, în special în aplicarea sa practică. Inventatorul său, Viktor Frankl, a extras din experienţele situaţiilor-limită din lagărele naziste ale morţii substanţa filosofiei sale terapeutice. De formaţie psihiatru, el a pledat pentru adăugarea, de către confraţii săi, a unei dimensiuni noetice fiinţei umane, alături de cele fizică şi psihologică. Iar drept principală trăsătură a acesteia, el identifica voinţa sensului, a cărei frustrare constituie, în opinia lui, cauza a unei cincimi din nevroze. Plecând de la aceste premise, logoterapeuţii argumentează că prin crearea sensului pot fi atât înlăturate simptomele nevrozelor, cât şi prevenite reapariţiile lor, îndeosebi în cazuri precum dependenţa, depresia şi tentativele suicidale. Drept remediu general, ei îşi oferă propria formulă educaţională, menită a propovădui asumarea de către fiecare individ a responsabilităţii pentru propria viaţă[17].

La rândul lor, terapeuţii existenţiali-fenomenologi sunt adepţii unei forme de psihoterapie cu rădăcini filosofice în operele lui Heidegger, Sartre, Husserl şi Kierkegaard, care are drept prim obiectiv sporirea cunoaşterii de sine a clientului prin lărgirea, pe baza analizei, a perspectivei sale asupra propriei vieţi şi a lumii înconjurătoare. În al doilea rând, terapia urmăreşte ajutarea clientului la clarificarea modurilor de a proceda în viitor pe baza lecţiilor din trecut şi crearea a ceva de valoare pentru care viaţa să merite a fi trăită; cu alte cuvinte, procesul presupune înfruntarea, examinarea şi reevaluarea problemelor şi limitelor inerente impuse opţiunilor sale de faptul de a-fi-în-lume[18].

Debutul oficial al terapiei existenţial-fenomenologice se leagă de încercările lui Ludwig Binswanger, din anii ’50, de aplicare terapeutică a teoriei heideggeriene, care au fost urmate de entuziaşti ai fenomenologiei existenţialiste în frunte cu Rollo May, în America. Ulterior, acest tip de practică s-a răspândit constant, având în prezent numeroşi adepţi, printre care cei mai proeminenţi sunt Irvin Yalom, în Statele Unite, şi Emmy van Deurzen şi Ernesto Spinelli, în Marea Britanie.

În marea lor majoritate, terapeuţii inspiraţi de existenţialism procedează fenomenologic în terapie, prin încercarea – ce aminteşte de Rogers – de a „fi cu clientul” şi a-i înţelege modul de a-fi-în-lume. Cu toate acestea, atitudinea lor se deosebeşte de credinţa optimistă a consilierilor umanişti privitoare la capacitatea de dezvoltare personală a clienţilor, preferând o atitudine neutră în locul celei pozitive necondiţionate, iniţiată de Rogers. Justificarea acesteia este de natură profund filosofică, reflectând perspectiva existenţialistă asupra condiţiei umane. Sub acest aspect, cel mai elocvent teoretician al terapiei existenţial-fenomenologice este Irvin Yalom:

Am ajuns la concluzia că există patru daturi (givens) ale existenţei sau faptului de a-fi-în-lume cu relevanţă specială pentru psihoterapie, şi anume inevitabilitatea morţii pentru fiecare dintre noi şi pentru cei pe care îi iubim, libertatea de a ne făuri vieţile aşa cum dorim, singurătatea noastră fundamentală şi absenţa oricărui sens sau rost evident al vieţii.[19]

Spre deosebire de practicienii asociaţi terapiilor cognitive, terapeuţii existenţialişti acordă o importanţă deosebită emoţiilor, atât ca mijloace de detectare a valorilor clienţilor, cât şi ca obiecte revelatoare ale Weltanschauung-ului general al acestora. Ele nu sunt privite patologic, ci li se atribuie deplinătatea sensului. Emoţii precum vina existenţială sau angoasa existenţială (în principal, faimoasa Angst-zum-Tode heideggeriană) pot fi indicatori ai faptului că viaţa noastră nu este trăită în acord cu valorile noastre, respectiv ai responsabilităţii noastre faţă de viaţa însăşi. Desigur, emoţiile nu sunt întotdeauna trăite la modul reflexiv; terapia urmăreşte în mod prioritar aducerea celor nereflexive[20] – împreună cu „sedimentele” antrenate de acestea – în orizontul reflecţiei şi astfel facilitează explorarea de către client a propriei concepţii despre lume şi rectificarea unor părţi ale acesteia.

Printre criticile importante aduse acestui tip de consiliere se numără cea a supraestimării abilităţii omului de a-şi alege răspunsurile emoţionale; obiecţiile de acest tip sunt doar în parte justificate, întrucât consilierea sau terapia existenţial-fenomenologică subliniază că reflecţia, din cadrul procesului terapeutic, asupra modului nostru de a-fi-în-lume ne creează posibilitatea de a-l schimba. Alegerea acestei posibilităţi ne va afecta viitoarele răspunsuri emoţionale şi, în consecinţă, ne va spori şansa aportului la construirea propriei vieţi.

Un alt reproş important adus terapiilor inspirate de existenţialism este legat de îndoiala privitoare la prezenţa semnificativă a sensului la nivelul emoţiilor. Însă, deşi este într-adevăr puţin plauzibil ca toate emoţiile să fie încărcate de sens şi scop, explorarea de către clienţi – facilitată de consilierii existenţiali – a propriilor răspunsuri emoţionale, împreună cu avertismentul asupra şansei ca unele emoţii să reprezinte reacţii nereflexive, pot face aceste „pierderi” nesemnificative.

Însă, chiar dacă acordă emoţiilor un loc atât de important şi oferă o platformă atât de elaborată a explorării sistemului de valori al clientului, terapia existenţial-fenomenologică, prin viziunea sa asupra condiţiei umane, nu poate garanta eradicarea suferinţei emoţionale, fapt sancţionat, evident, de numeroşi adversari şi critici.