Lampa

Lampa de Agatha Christie

Era, fără îndoială, o casă veche. Tot scuarul era la fel, cu acel aer vechi de epocă, copleșitor, care se întâlnește, adesea, într-un oraș cu catedrală. Dar numărul 19 lăsa impresia a fi cea mai împovărată de ani dintre toate; emana o veritabilă solemnitate patriarhală; era cea mai înaltă locuință gri dintre cele cenușii, cea mai arătoasă dintre cele asemenea ei, cea mai rece dintre acestea. Austeră, inaccesibilă, cu pecetea deosebitei dezolări pe care o poartă toate casele de mult timp neînchiriate, ea domnea peste celelalte locuințe.

În oricare alt oraș i s-ar fi pus urgent eticheta de „bântuită”, dar Weyminster nu avea treabă cu fantomele și nu prea le considera respectabile, cu excepția apanajului unei „familii istorice”. Așa că numărului 19 nu i se atribuise niciodată termenul de bântuită și, cu toate acestea, rămânea pe an ce trecea „De închiriat sau de vânzare”.

Doamna Lancaster privi casa în mod aprobator, în timp ce mucalitul agent imobiliar oprise mașina, într-o dispoziție neobișnuit de veselă la ideea că va șterge numărul 19 din registrele sale. Introduse cheia în broască necontenind cu comentariile sale laudative.

— De când nu e locuită casa? Întrebă doamna Lancaster, întrerupându-i brusc șuvoiul de palavre.

Domnul Raddish (de la „Raddish and Foplow”) se încurcă ușor.

— E… e… ceva timp, remarcă el binevoitor.

— Așa cred și eu, observă sec doamna Lancaster.

Holul slab luminat era rece, degajând o răceală sinistră. O femeie cu mai multă imaginație s-ar fi înfiorat, dar cea de față se nimeri a fi deosebit de practică. Era înaltă, cu păr negru, bogat, care tocmai începuse să încărunțească și cu ochi albaștri, reci.

Cercetă casa din pod până în pivniță, punând din când în când câte o întrebare pertinentă. După ce termină inspectarea, se întoarse într-una din camerele din față care dădeau spre scuar și i se adresă agentului imobiliar cu o mină hotărâtă.

— Ce defect are casa?

Domnul Raddish a fost luat prin surprindere.

— Desigur, orice casă nemobilată este întotdeauna puțin întunecată, pară el vag.

— Prostii, zise doamna Lancaster. Chiria este caraghios de mică pentru o asemenea casă – pur și simplu, simbolică. Trebuie să fie vreun motiv la mijloc. Cred că e bântuită.

Domnul Raddish tresări ușor, dar nu spuse nimic.

Doamna Lancaster îl privea scrutător. Trecură câteva clipe înainte de a vorbi.

— Sigur că toate astea sunt prostii. Nu cred în fantome sau chestii de genul lor și, din punctul meu de vedere, nu văd nici un impediment pentru care să nu iau casa; dar, din nefericire, servitorii sunt foarte creduli și ușor de speriat. Ar fi drăguț din partea dumneavoastră să-mi spuneți exact ce… Ce lucru se presupune că bântuie.

— Eu… De… De fapt, nu știu, se bâlbâi agentul imobiliar.

— Sunt sigură că trebuie să știi, îl contrazise doamna calm. Nu pot să iau casa fără să cunosc adevărul. Ce a fost? O crimă?

— O, nu! Strigă domnul Raddish, șocat de o idee atât de străină de respectabilitatea scuarului. E… e… numai un copil.

— Un copil?

— Da. Nu cunosc povestea întocmai, continuă el, lipsit de entuziasm. Bineînțeles, că există tot felul de versiuni diferite, dar cred că acum vreo treizeci de ani, un bărbat pe nume Williams a luat casa numărul 19. Nu se știa nimic despre el; nu avea servitori, nici prieteni; rareori ieșea în timpul zilei. Avea un copil, un băiețel. După ce a locuit acolo vreo două luni, s-a dus la Londra și abia a pus piciorul în metropolă când a și fost recunoscut ca un om căutat de poliție pentru o anume culpă – ce era exact, nu știu. Dar trebuie să fi fost foarte gravă, deoarece a preferat să se împuște decât să se predea. Între timp, copilul a trăit aici singur în casă. A avut hrană pentru puțină vreme și a așteptat, zile în șir, reîntoarcerea tatălui său. Din nefericire, i se băgase în cap ca niciodată, sub nici un pretext, să nu iasă din casă sau să vorbească cu cineva. Era micuț, slăbuț, bolnăvicios și nici nu se gândea să încalce ordinul. Noaptea, vecinii, neștiind că tatăl său plecase, îl auzeau, adesea, plângând în hohote în groaznica singurătate și dezolare a casei goale.

Domnul Raddish se opri.

— Și copilul a murit de foame, încheie el pe același ton cu care ar fi anunțat că a început să plouă.

— Și fantoma copilului se presupune că ar bântui casa? Întrebă doamna Lancaster.

— Nu e nimic de așa natură, de fapt, se grăbi domnul Raddish s-o asigure. Nu s-a văzut nimic, nimic, numai că oamenii zic, ceea ce e de-a dreptul ridicol, dar ei spun că-l aud pe… pe copil… Plângând, știți.

Doamna Lancaster se îndreptă spre ușa din față.

— Îmi place foarte mult casa, zise ea. N-am să găsesc ceva asemănător la așa un preț. O să reflectez și vă anunț.

— Arată cu adevărat foarte vesel, nu-i așa, Papa?

Doamna Lancaster își contemplă noul său domeniu mulțumită. Covorașe colorate, mobilă bine lustruită și multe bibelouri schimbaseră aspectul întunecat al casei numărul 19.

Vorbea cu un bătrân subțire, încovoiat, adus din umeri cu o față delicată, mistică. Domnul Winburn nu semăna cu fiica sa; nu se putea imagina un contrast mai mare decât cel dintre spiritul ei hotărât, practic și cel distrat, visător al tatălui.

— Da, răspunse el zâmbind, nimeni nu ar crede că este bântuită.

— Papa, nu vorbi prostii! Și tocmai în prima noastră zi aici.

Domnul Winburn zâmbi.

— Foarte bine, draga mea, să cădem de acord că nu există fantome.

— Și, te rog, continuă doamna Lancaster, nu spune nici un cuvânt de față cu Geoff. El are atâta imaginație.

Geoff era băiețelul doamnei Lancaster. Familia consta din domnul Winburn, fiica sa văduvă și Geoffrey. Ploaia începuse să bată în ferestre. Tipa-tipa, tipa-tipa.

— Ascultă, zise domnul Winburn. Nu seamănă cu niște pași micuți?

— Seamănă mai mult cu ploaia, îi răspunse zâmbind doamna Lancaster.

— Dar, ăștia, ăștia sunt pași, strigă tatăl ei aplecându-se în față să asculte mai bine.

Doamna Lancaster izbucni în râs.

— Asta-i Geoff care coboară.

Domnul Winburn s-a simțit și el obligat să râdă. Serveau ceaiul în hol și stătea cu spatele la scară. Acum își întoarse scaunul cu fața la ea.

Micuțul Geoff cobora încet, grijuliu, cu teama copilului față de o casă străină. Treptele erau din stejar lustruit, fără covor. Traversă holul și veni lângă mama sa. Domnul Winburn tresări ușor. În timp ce copilul se îndrepta spre masă, el auzi clar alți pași pe trepte ca ai cuiva care mergeau în urma lui Geoffrey. Pași care se târau, curios de dureros. Atunci ridică din umeri fără să-i vină a crede. „E ploaia, desigur”, se gândi el.

— Mă uit la prăjituri, remarcă Geoff cu aerul admirabil detașat al cuiva care atrage atenția asupra unui lucru interesant.

Mama sa se grăbi să atragă și ea atenția în altă parte.

— Cum îți place noua ta casă, puiule, întrebă ea.

— Foarte mult, răspunse Geoffrey cu gura plină la refuz. Mult, mult, mult. După această ultimă afirmație care exprimă, în mod evident, cea mai adâncă mulțumire, tăcu, preocupat să ia cât se poate de repede ultima bucată de prăjitură.

După ce termină și ultima înghițitură, izbucni într-un șuvoi de vorbe:

— O, mămico, Jane spune că aici e un pod; pot să mă duc imediat să-l „egzplorez”? Și s-ar putea găsi o ușă secretă. Jane zice că nu există, dar eu cred că trebuie să fie și, oricum, știu că sunt conducte, conducte de apă (cu o față extaziată) și pot să cânt la ele și pot să mă duc să văd boi-i-ler-ul? Pronunță ultimul cuvânt cu o încântare atât de evidentă încât bunicul său se simți rușinat când se gândi că acest deliciu nevinovat de copil îi înflăcăra doar în imaginația sa perspectiva apei fierbinți care nu exista decât cu numeroase și costisitoare chitanțe de achitat instalatorilor.

— Ne vom uita în pod mâine, dragă, îi spuse doamna Lancaster. Ce-ar fi să-ți aduci cuburile și să construiești o casă frumoasă sau o locomotivă.

— Nu vleau să constluiesc o casă.

— Construiesc o casă.

— Casă, nu, nici locomotivă.

— Construiește un boiler, îi sugeră bunicul.

Geoffrey se lumină.

— Cu țevi.

Geoffrey fugi fericit să aducă cuburile.

Încă mai ploua. Domnul Winburn asculta. Da, trebuie să fi fost ploaia pe care o auzise, dar suna ca urme de pași.

A visat ceva ciudat în noaptea aceea.

Se făcea că mergea printr-un oraș, unul mare i se părea. Dar era numai al copiilor, nu existau oameni maturi acolo, doar copii, o mulțime. În visul său, aceștia s-au repezit cu toții la străin strigând: „L-ai adus”? Era ca și cum el a înțeles ceea ce au vrut ei să zică și a dat trist din cap că nu. Când au văzut asta, copiii s-au întors și au început să plângă amarnic, cu hohote.

Orașul și copiii s-au spulberat și se trezi în patul său, dar hohotul de plâns îi răsuna încă în urechi. Deși era pe deplin treaz, îl auzea clar; își reaminti că Geoffrey dormea la etajul de dedesubt, în timp ce plânsul acesta de copil nefericit venea de sus. Se ridică și aprinse un băț de chibrit. Imediat, hohotitul încetă.

Domnul Winburn nu-i povesti fetei sale despre vis și continuarea acestuia. Era convins că imaginația nu-i juca nici o festă; chiar imediat după aceea, îl auzi în timpul zilei. Vântul sufla în șemineu, dar era un sunet separat – distinct, inconfundabil: plânsul unui copil deznădăjduit care-ți frângea inima.

Mai descoperi că nu era singurul care îl auzea. A surprins-o pe servitoare spunându-i cameristei că ea „nu crede că guvernanta se poartă blând cu tânărul Geoffrey pentru că-l auzise plângând de mama focului chiar în dimineața aceea”. Geoffrey venise la micul dejun și la prânz strălucind de sănătate și fericire; domnul Winburn știa că nu Geoff era cel care plângea, ci celălalt copil ai cărui pași târșiți îl făcuseră să tresară de mai multe ori. Numai doamna Lancaster n-a auzit niciodată nimic. Poate că urechile sale nu erau sincronizate să perceapă sunete venind dintr-o altă lume. Totuși, într-o zi, a primit și ea un șoc.

— Mămico, îi zise Geoff rugător, aș vrea să mă lași să mă joc cu băiețelul acela.

Doamna Lancaster își ridică privirea de la birou zâmbind.

— Ce băiețel, dragă?

— Nu știu cum îl cheamă. Era în pod, stând pe dușumea și plângând, dar a fugit când m-a văzut. Cred că e timid (cu un ușor dispreț), nu ca un băiat mare și apoi, când am fost în camera de joacă, l-am văzut stând în ușă, privindu-mă cum construiesc, arăta așa de teribil de singur și parcă vroia să se joace cu mine. Eu i-am spus: „Vino să constluim o locomotivă”, dar el n-a zis nimic, se uita așa… Așa ca și cum vedea o mulțime de ciocolate și mămica lui îi spusese să nu se atingă de ele. Geoff oftă, amintindu-și evident de triste dorințe personale. Dar când am întrebat-o pe Jane cine era el și i-am spus că vroiam să ne jucăm împreună, ea a zis că nu e nici un băiețel în casă și să nu-i spun povești obraznice. N-o iubesc deloc pe Jane.

Doamna Lancaster se ridică.

— Jane a avut dreptate. N-a fost nici un băiețel.

— Dar eu l-am văzut. O, mămico, lasă-mă să mă joc cu el, părea atât de teribil de singur și nefericit. „Vleau să fac ceva ca să se simtă mai bine”.

Doamna Lancaster era pe punctul de a spune ceva, dar tatăl ei o împiedică.

— Geoff, i se adresă el cu foarte multă blândețe, acel biet băiețel e singur și poate ar trebui să faci ceva să-l liniștești; dar cum, o să descoperi tu singur, e ca o ghicitoare, înțelegi?

— Pentru că mă fac mare trebuie să le fac pe toate singur?

— Da, pentru că te faci mare.

Cum plecă băiatul din cameră, doamna Lancaster i se adresă tatălui ei iritată:

— Papa, e absurd. Să-l încurajezi pe băiat să creadă în basmele servitorilor!

— Nici o servitoare nu i-a spus copilului nimic, o asigură bătrânul cu blândețe. El a văzut… Ceea ce eu aud, ceea ce poate aș vedea dacă aș fi de vârsta sa.

— Dar e așa o prostie! Eu de ce nu văd și aud?

Domnul Winburn zâmbi, cu un zâmbet ciudat de trist, dar nu-i răspunse.

— De ce? Repetă fiica sa. Și de ce i-ai spus că l-ar putea ajuta pe… pe… Ăla. Totu-i… Totu-i… Atât de imposibil.

Bătrânul o privi gânditor.

— De ce nu? Îți amintești cuvintele astea: „Cu ce Lampă Destinul și-a condus Copilașii săi împleticiți în Noapte?” „Cu oarba înțelegere”, Cerul a răspuns.

Geoffrey are acea oarbă înțelegere. Toți copiii o au. Numai când creștem mari o pierdem, o îndepărtăm de noi înșine. Câteodată, când suntem bătrâni, o rază slabă se întoarce înapoi la noi, dar Lampa luminează cel mai puternic în copilărie. De aceea cred că Geoffrey poate fi de ajutor.

— Nu înțeleg, murmură doamna Lancaster.

— Nici eu. Ala… Copilul ăla suferă și vrea… Să fie eliberat. Dar cum? Nu știu, dar e foarte trist când te gândești că un copil plânge în hohote.