Leul din Nemeea

Leul din Nemeea de Agatha Christie

— CEVA INTERESANT în dimineața aceasta, Miss Lemon? – întrebă a doua zi cînd intră în birou.

Avea încredere în Miss Lemon. Era o femeie lipsită de imaginație, dar avea instinct. Ceea ce ea considera demn de luat în seamă era, de obicei, demn de luat în seamă. Era născută secretară.

— Mai nimic, domnule Poirot. Doar o scrisoare care cred că v-ar putea interesa. Am pus-o deasupra.

— Și despre ce e vorba?

— De la un bărbat care vrea să cercetați dispariția pechinezului nevestei.

Poirot se opri cu piciorul în aer. Aruncă o privire plină de reproș lui Miss Lemon. Ea nu observă. Începuse să bată la mașină. Bătea cu precizia și cadența unei mitraliere.

Poirot era bulversat; bulversat și amărît. Miss Lemon, eficienta Miss Lemon, îl dezamăgise! Un pechinez! Mai ales visul pe care-l avusese noaptea trecută. Părăsea Palatul Buckingham după ce fusese felicitat și i se mulțumise personal, cînd valetul venise și-i adusese ciocolata.

Îi stăteau pe limbă cuvinte pline de venin. Nu le rosti însă pentru că, grație vitezei și zelului cu care bătea la mașină, Miss Lemon tot nu le-ar fi auzit.

Cu un mormăit de dezgust culese scrisoarea de deasupra micului teanc aflat la marginea biroului.

Da, era exact ce spusese Miss Lemon. O adresă din City, o scrisoare scurtă și fără înflorituri, o scrisoare de afaceri. Subiectul: răpirea unui pechinez. Un cățel din aceia cu ochii bulbucați, jucăria super-răsfățată a vreunei cucoane bogate. Poirot încreți buzele în timp ce citea.

Nimic neobișnuit. Nimic straniu. Ba da, da, un mic amănunt, Miss Lemon a avut dreptate. Un mic amănunt într-adevăr ciudat.

Hercule Poirot se așeză. Citi scrisoarea încet, cu atenție. Nu era cazul pe care și-l dorea, nu era genul de caz pe care și-l promisese. Nu era nici pe departe un caz important. Era chiar cu totul lipsit de importanță. Nu era – și aici era baza obiecției sale – o „muncă a lui Hercule”.

Din nefericire era curios. Da, realmente curios.

Ridică vocea ca să se facă auzit de Miss Lemon în ciuda zgomotului mașinii de scris.

— Sună-l pe Sir Joseph Hoggin – spuse – și aranjează-mi o întîlnire la el la birou, așa cum sugerează.

Ca de obicei, Miss Lemon avusese dreptate.

— Sînt un om cinstit, domnule Poirot – spuse Sir Joseph Hoggin.

Hercule Poirot făcu un gest evaziv care sugera (dacă voiai s-o iei așa) admirația pentru situația solidă a carierei lui Sir Joseph și aprecierea modestiei cu care acesta vorbea despre sine. Dar putea fi și disprețul pentru o astfel de afirmație. În orice caz, nu dădea glas gîndului ascuns al lui Poirot, și anume acela că Sir Joseph era, în cea mai obișnuită accepție a cuvîntului, un om urît. Ochii lui Hercule Poirot se opriră în mod critic asupra fălcilor umflate, ochilor porcini, nasului borcănat și asupra gurii cu buze strînse. Efectul general îi amintea de ceva sau de cineva, dar pentru moment nu-și putea aminti de ce. Amintirea pîlpîia vag. Cu mult timp în urmă, în Belgia, ceva, sigur în legătură cu săpunul.

Sir Joseph continua:

— Să n-o mai lungim. N-am luat-o razna. Domnule Poirot, multă lume ar lăsa treaba baltă. Ar uita-o ca pe o datorie veche. Dar Joseph Hoggin nu procedează așa. Sînt un om bogat și, ca să zic așa, nu două sute de lire contează.

— Vă felicit, strecură încet Poirot.

— Eh?

Sir Joseph se opri o clipă. Ochii mici se apropiară și mai mult. Apoi reluă:

— Asta nu înseamnă că am obiceiul să arunc cu banii. Ceea ce doresc plătesc. Plătesc însă prețul pieței, nici un ban mai mult.

— Vă dați seama – spuse Poirot – ca onorariul meu va fi mare.

— Da, da, dar asta – Sir Joseph îl privi cu șiretenie – este o chestiune fără importanță.

— Eu nu mă tocmesc. Sînt un expert. Pentru serviciile unui expert trebuie să plătiți.

— Știu – spuse Sir Joseph cu franchețe – dumneata ești foarte priceput în astfel de afaceri. Am făcut cercetări și mi s-a spus că sînteți cel mai bun. Vreau să ajung la esența problemei și nu să mă tocmesc. De aceea am apelat la dumneata.

— Ați fost norocos.

Sir Joseph mîrîi.

— Extrem de norocos – reluă Poirot pe un ton hotărît. Sînt, fără falsă modestie, la apogeul carierei mele. De altfel intenționez să mă retrag, să trăiesc la țară, să călătoresc din cînd în cînd ca să văd lumea, ori, poate, să-mi cultiv grădina dînd o atenție deosebită îmbunătățirii dovlecelului. Magnifice legume, dar lipsite de aromă. De fapt nu asta vreau să spun. Doresc doar să vă comunic că, înainte de retragere, accept 12 cazuri, nici mai mult nici mai puțin. „Muncile lui Hercule”, autoimpuse, dacă pot spune așa. Cazul dumneavoastră, Sir Joseph, este primul dintre ele. Am fost atras de acest caz – suspină el –, de izbitoarea lui lipsă de importanță.

— Importanță? – interveni Sir Joseph.

— Lipsă de importanță am spus. S-a apelat la mine în nenumărate cazuri: să cercetez crime, morți subite, jafuri, furturi de bijuterii. Este pentru prima oară cînd sînt solicitat să-mi pun în valoare talentul ca să elucidez răpirea unui cățel.

— Mă surprinde – mormăi Sir Joseph – aș fi zis că nu se mai termină cu bîrîielile femeilor legate de dispariția diverșilor căței.

— E adevărat. Dar este pentru prima oară cînd sînt solicitat de soț într-un asemenea caz.

Sir Joseph își îngustă ochii admirativ:

— Încep să înțeleg de ce mi-ai fost recomandat dumneata. Ești un tip șiret, domnule Poirot.

— Ce-ar fi să-mi povestiți faptele – murmură Poirot. Cînd a dispărut cîinele?

— Exact acum o săptămînă.

— Și, bănuiesc, soția dumneavoastră este disperată.

Sir Joseph se holbă la el și șpuse:

— Nu înțelegi? Cîinele a fost înapoiat!

— Înapoiat? Permiteți-mi să-ntreb atunci, care-i rolul meu aici.

Sir Joseph se înroși de furie:

— Pentru că, să fiu al dracului dacă vreau să fiu escrocat! Iată de ce, domnule Poirot, am să vă spun întreaga tărășenie. Cîinele a fost furat acum o săptămînă, șterpelit în Kensington Garden, pe cînd era la plimbare cu doamna de companie a nevesti-mi. A doua zi, nevestei mele i s-au pretins 200 de lire. Ce ziceți de asta – 200 de lire! Pentru blestemata aia de brută mică și schelălăitoare, care ți se încurcă mereu printre picioare.

— Natural că n-ați aprobat plata unei asemenea sume – murmură Poirot.