Liniștea pământului

E adevărat ce se tot spune din oamenii vechi, că Ștefan cel Mare n-a prea lăsat iarba să crească pe drumul mândrelor!

Pe timpul măriei sale trăia la Hârlău o femeie aprigă și frumoasă și cu trecere deosebită în ochii Domnului.

Rareșoaia aceea a știut cum să înlănțuiască Viforul timpurilor și să și-l plece la picioare. Viforul îi bătea noaptea la geam, cerându-i îngăduința unui zâmbet.

După un timp, Rareșoaia a născut un băiat. L-a botezat Petru și i s-a spus Rareș sau al Rareșoaiei. De la maică-sa moștenise frumusețe. De la Ștefan cel Mare – eroismul și iuțimea.

De mult picase Țara Moldovei în ticăloșia supunerii și braț vrednic părea că nu se va mai ridica!

Petru Rareș se îndeletnicea de mult cu pescuitul, mai ales la apele Brateșului, la Galați, dar în sinea lui spera că într-o zi va putea apuca sceptrul părintelui său din mâna nevrednicilor și va da Moldovei neatârnarea! în scopul acestei lucrări grele, de viitor, aduna ban cu ban, dar și prieten cu prieten!

Într-o zi, pe când se afla cu năvoadele la Brateș, a văzut cum se apropie un pâlc de oșteni în goana cailor. Petru Rareș s-a repezit să-și ia spada! S-au repezit și ceilalți pescari la arme! Erau gata de luptă!

Călăreții au sărit din săi! Au căzut în genunchi, cu fruntea-n pulbere…

— Petru Rareș, să trăiești întru mulți ani! Lasă totul și urmează-ne la Suceava, căci ai fost ales Domn al Moldovei!

Abia după ce i-a cercetat bine, cine i-a trimis și cum stă adevărul, Petru Rareș și-a luat rămas bun de la ceilalți pescari, însă greu tare îi era să se despartă de dânșii, căci împreună munciseră ani de zile, împreună stătuseră, la focuri seara și ciocniseră ulcioare, și cântaseră împreună din alăute, și toți îi dăduseră mereu speranță și curaj într-o zi a dreptății!

— Dar noi, Petru Rareș, cum rămânem? Ne vom mai vedea vreodată?

— Voi totdeauna veți fi cei mai buni prieteni ai inimii mele!

Deocamdată vă dăruiesc năvoadele și toate îndreptările mele pescărești: vă dau arabalele1 cu boii, iazurile cu peștii! La vreme veți primi, dacă vânturile mi-o vor îngădui, răsplăți și ranguri; iar dacă timpurile vor fi să-mi fie contra, săriți cu spada!

Căci cu dreptate râvnit-am spre jilțul gloriosului meu părinte…

Cum a luat spada Viforului, Petru Rareș a și pus-o în lucrare, îi era rușine de rușinea ticăloșilor care primiseră să dea Turcului tribut! Dintr-o dată a dat poruncă să nu se mai plătească! A început să-și bage spada și-n boierii care aveau uric2 cu tot veninul. Dar nici ei nu s-au lăsat: și-au luat mâncare de drum și au pornit într-un vaet, la Țarigrad, la Soliman-sultan, să-i scape el de acest pescar viforos!

Cum au ajuns la Țarigrad, încă de pe la porțile mari au început a striga cu rogojini aprinse în cap:

— Scapă-ne de Rareș, o, Solimane, că nu mai puteam răsufla de el! îndură-te și scapă-ne!

Cârdurile de servi și calicime din Țarigrad, plătiți anume ca să strige, se văitau cât îi ținea gura:

— îndură-te… îndură-te, Solimane!

— Credeam la început că va fi om domol! strigau boierii mai departe. Dar a moștenit apucăturile tătâne-su și-i și mai aprig la mânie! îndură-te, o, Solimane, și nu lăsa un pescar în jilțul Moldovei noastre! Hai, să zicem că cu noi, boierii de țară, ar avea ce-ar avea, dar de ce neliniștește țările vecine? Știi că domnii și prealuminații șleahtici Lehi nu mai au din pricina lui răgaz? Și știi că a prins a cleveti și împotriva Luminăției Tale, o, Solimane? Hai, vino, Strălucirea Ta, și domolește-l, că nu mai putem trăi de răul lui!

A răspuns Soliman-sultan: ' Arabală (harabaie) – vehicul mare (căruță)

2 Uric – moșie boierească din feudalism care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate.

— O, voi boieri, întoarceți-vă liniștiți acasă, căci vă făgăduiesc eu că feciorul Rareșoaiei n-are să mai stea mult în jilț! îmi cereți să pornesc împotriva lui cu război, așa, nitam nisam, dar una ca asta nu se poate! Avem și noi, în jurul jilțului nostru, oameni cinstiți! Ați auzit, bunăoară, de efendi Aloisius Gritti, diplomat cum nu se mai află?

Soliman-sultan a bătut din palme.

S-a înfățișat un bărbat înalt, oacheș și cu turban.

Aloisius Gritti, desfundă-ți bine urechile și ascultă…

Prea plecat, strălucite Solimane!

Până azi mi-ai servit cu mare credință, o, Aloisius!

Am făcut ce-am putut, o, Solimane!

Boierii moldoveni șopteau:

Aloisius Gritti e creștin turcit!

— Deci dară, efendi Aloisius, ia numaidecât un pâlc de ieniceri și urcă la Cara-Bogdania și liniștește-l pe Rareș, domnul cel nou al Cara-Bogdaniei!

— Prea plecat, o, Strălucirea Ta!

—… înainte de a urca la Cara-Bogdania, abate-te și prin Țara Ungurească și pune liniște și acolo, căci nobilii unguri prea se ceartă.., Aloisius Gritti a și pornit. A aflat și Petru Rareș că-i vin oaspeți nepoftiți! l-a și ieșit înainte, la o strâmtoare! Aloisius Gritti a scăpat cu fuga! S-a întors la Țarigrad, fără papuci! Soliman-sultan a tunat și a fulgerat, zicându-i câte și mai câte, de la obraz:

O, Aloisius, Porc de Câine! Unde mi-ai pierdut ienicerii, o, nevrednice? Râd acum de mine până și câinii din Țarigrad, o, Aloisius! Cum de te-ai speriat și ai fugit ca o oaie proastă, o, Porc de Câine? Tot acum marș la Cara-Bogdania înapoi!

O, Solimane! a răspuns lingușitorul. Ce-ar fi dacă mi-ai îngădui să-i iau cu mine și pe cei doi feciori ai mei?

Cu ce scop, o, Aloisius?

Aloisius Gritti s-a și prăbușit la picioarele sultanului, l-a sărutat papucii.

Pe unul dintre fiii mei, o, Prea-Strălucite, vreau să-l pun domn în locul lui Petru Rareș! Iar pe al doilea l-aș pune domn în Țara Românească, în scaunul Basarabilor! Iar în ce mă privește, o, prea strălucite padișah, aș lua domnia Ungariei și a principatului Soliman!

Știi că chiar așa de rău n-ar fi, o, Porc de Câine? l-ați purceii, o, porcule, și tot acum pornește! Haideâ!

Numaidecât Aloisius, Porc de Câine, a poruncit să vină falnica oaste încălărată a spahiilor! A poruncit să-l urmeze și bulucurile pe jos!

Și-a pregătit feciorii de drum lung! Pe urmă a făcut semn cu iataganul către Dunăre!

A ajuns la Târgoviște, unde era pe timpul acela scaunul domnesc. A intrat Porcul de Câine în cetate, în sunetele naiurilor, tobelor și țimbalurilor! Domnul țării i s-a plecat până la pământ!

Însă Porc de Câine n-a făcut mulți purcei la Târgoviște! A trecut pe la Brașov, în Țara Românească de peste munți, îndată a bătut din palme, i s-a înfățișat nobilimea locului!

— De ce căutați bocluc, domnilor nobili? s-a stropșit la dânșii Aloisius Gritti. De când aceste locuri au picat în stăpânirea slăviților sultani, numai durere de cap ne pricinuiți! Vă sfâșiați și vă trageți de bărbi, pentru domnie, și din pricina voastră măritul nostru stăpân nu mai are somn! Tot acum vă dau poruncă să iasă la față vinovatul, să-i trag refereaua ce i se cuvine!

Nobilii au strigat într-un glas:

Vinovat de toate se află numai domnul Transilvaniei, Emeric!

Dacă-i așa cum spuneți, să vină numaidecât în fața mea domnul Emeric! Vine sau nu vine Emeric?

Nu! Emeric nu vrea să vină decât înconjurat de ostile Transilvaniei!

Voivodul Emeric Țibac s-a înfățișat crunt și înconjurat de greimea oștilor.

L-a privit cu semeție pe Gritti-vândutul:

— Ce poftești și cu ce ocazie pe la noi? Dacă vrei cumva sceptrul Transilvaniei, ia seama… gândește bine! O, Aloisius, patria ta, Veneția, mai bine năștea un șarpe!

S-a cutremurat Gritti! S-a stăpânit!

Emeric Țibac trebuia numaidecât omorât, altfel el nu mai ajungea la coroana râvnită niciodată!

Aloisius Gritti a aflat îndată și un vânzător, pe unul Docia, iubitor mare de bani!

Și numaidecât, Docia acela, s-a strecurat într-o noapte în cortul voivodului Țibac!

L-a omorât!

Pe urmă i-a sfârtecat stârvul în multe bucăți!

Auzind știrea, Transilvania toată a fost zguduită ca de cutremur! Oamenii au și înșfăcat armele!

Ienicerii și spahii au fost făcuți una cu pământul! Toată suflarea îl căuta pe Gritti, Porcul de Câine!

Dar ticălosul apucase a se închide în cetatea Mediașului!

Țara Transilvaniei ardea toată!

Zăvorât în cetate, Gritti, Porcul de Câine auzea cum răsculații se tot apropie și-i cer moartea! Tremura ca varga! Securile grele ale pământenilor băteau în porți, să le dărâme! Gritti, Porcul de Câine, își mușca pumnii, căci prima dată în viața lui de om de nimic greșise grozav! Ce va face? Cât timp vor rezista porțile și zidurile Mediașului?

— Să ne furișăm afară, în puterea nopții! îl sfătuiau cei doi feciori. Domnie ne-a trebuit, domnie o să găsim!

„Oare care moarte e mai ușoară?” se întreba Gritti încredințat că-i se apropie sfârșitul.

— Prin secure! a răspuns unul dintre feciori, ascultând cum securile bat în porți.

— Ba, prin otravă! a răspuns al doilea fecior, tremurând tot.

— Să-ți iai plata pentru uciderea lui Emeric! strigau răsculații.

Cum sta la fereastră, Aloisius Gritti a zărit deodată flamurile oștilor lui Petru Rareș!

Peste noapte, cum sta întins în pat și tremura, a auzit o zângănitură.

Un geam s-a spart! în încăpere căzuse o piatră!

Aloisius, Porc de Câine, a ridicat-o repede! A văzut o scrisoare înfășurată pe ea!

A desfăcut-o! Citea tremurând tot:

Cuvânt de la Petru Rareș, către Aloisius! Ascultă, o, Aloisius, și urmează-mi sfatul întocmai! Ce-a fost între noi a fost și uitat fie! la-ți fiii și coboară-te în josul zidului, în tabăra domniei mele! Vreau să-ți scap zilele, ție și alor tăi, ca îndreptare a mea în ochii lui Soliman-Prea-Strălucitul! la-ți fiii, deci, și coboară zidul!

Hai, tată, să ne grăbim [îl îndemnau feciorii, iată, am avut noroc să scăpăm cu zile! îi mai luăm lui Rareș sceptrul, acum că se arată așa de omenos?

Nepricepuților și proștilor! Carnaxi vă zic vouă! N-ați priceput că epistola asta doar cursă este?

Nu, nu se poate să fie cursă! Oare nu arată că-ți face binele spre a uita și tu trecutele întâmplări?

Aloisius Gritti n-a mai stat la îndoială!

Și-a căptușit repede ciubotele, cu mulțimea de bani de aur și pietre scumpe ce le avea cu sine!

 legat de gratii funia!

Tustrei, unul după altul, și-au dat drumul în josul zidului! Au nimerit drept în mâna lui Petru Rareș!

Dar au rămas amuțiți de groază când au văzut alături de el multe căpetenii transilvane privindu-l în tăcere!

— A… Bun sosit în mâinile noastre! a râs îngrozitor de rău Petru Rareș. iată, aceste căpetenii transilvane sunt prietenii lui Emeric cel omorât de tine, și au venit în numele răzbunării crunte! Poftim, Aloisius Gritti, pe seama lor, să-ți dea ce ți se cuvine și să-și elibereze cugetele prin răzbunare!

Aloisius Gritti a căzut numaidecât în genunchi! Le săruta tuturor ciubotele, poala veșmintelor!

Ostile strânse cerc îl priveau cu scârbă!

Petru Rareș! Petru Rareș, fie-ți milă, o, Petru Rareș! Nu mă da pe mâna răzbunătorilor! la-mă cu tine, la Suceava, căci îți făgăduiesc să te umplu de bani! Soliman sultan și el te va răsplăti pentru aceasta, numai nu mă da pe mâna lor! O, Petru Rareș! Petru Rareș…

Luați-l… Eliberați-vă cugetele! a rostit Petru Rareș către răzbunătorii lui Emeric.

Dar fiii mei?

Îi iau cu mine! Hai, berbecuților, să vă dau coroane de voivozi…

Soldații lui Rareș i-au și înconjurat pe berbecuți! Aloisius Gritti a și fost dus spre locul de pedeapsă! Amarnic răcneau ostile la dânsul!

— Moarte! Moarte! Să-și ia plata pentru uciderea eroului!

Dar nimeni nu voia să ridice securea asupra lui, din silă!

Deodată a pășit în față un cărăuș de la Mediaș:

Mă prind să-l tai eu, dacă-mi dați mie ciubotele trădătorului!

Și mare a fost după aceea mirarea tuturor, când, luând acel căruțaș ciubotele trădătorului, le-a aflat pline cu mărgăritare și bănet!

S-au trecut și aceste întâmplări.

Petru Rareș s-a întors la Moldova, acasă.

Aștepta mânia lui Soliman!

Și-a strâns țara și stătea la pândă. A trimis iscoadele spre Dunăre și spre Nistru. Simțea apropierea răzbunării ce avea să vină!

El sta drept. Trebuia să dea cinste spadei moștenite de la tatăl său, Ștefan Voivod! Dacă va fi să pice, va pica drept, ca bradul!

Pândarii trimiși la margini îi aduceau știri de spaimă!

Petru Rareș și-a încins spada! îl așteptau, la locul hotărât, țara sub arme și oșteni în leafă!

Armii țărănești se buluceau pe Câmpia Direptății!

Poștele de foc tot mai înfiorate luminau dinspre Țara de Jos! Dintr-acolo erau așteptați și năvălitori.

Soliman sultan se mândrea că va veni cu atâta oaste în Cara-Bogdania, încât o va acoperi sub arme din cer-n pământ!

Într-adevăr și-a ținut cuvântul de spaimă! A năvălit cu aproape două sute de mii oameni!

Petru Rareș hotărât era să înfrunte și puterea aceea! Deodată însă a primit știrea că și Tătarii au-trecut Nistrul!

— Și cu ei m-oi bate!

Petru Rareș se pregătea să-nfrunte ambele oști dușmane, când i s-a adus știrea că au năvălit în țară și pâlcurile șleahticilor Poloniei!

— Facă-li-se voia! Mă voi lupta și cu trei dușmani deodată!

Când însă i s-a adus a patra știre, că pământenii fug îngroziți spre case, să-și apere strânsura și odraslele, și când a mai primit și știrea că boierii cei de credință cleveteau împotrivă-i, Petru Rareș și-a dat seama că va fi părăsit de toți!

A încălecat repede!

A apucat calea codrilor și munților.

Întâi s-a închis în mănăstirea Bistriței, dar au aflat vrăjmașii și au și venit.

Petru Rareș a scăpat ca prin urechile acului! A luat calea tăcerilor mai departe!

Rătăcea prin prăpăstii neumblate, flămând și desculț, și chiar veșmintele de oștean începuseră a-și arăta răriturile. Se orienta după stelele nopților senine, cum învățase în zilele vieții de pescar. Dormea prin râpi, acoperit cu crengi și frunze uscate.

În puterea nopții, uneori, auzea glas stins de corn, nechezat de cai.

El știa că sunt semnele următorilor săi. Se ridica repede și pornea mai departe.

Când piereau de pe cer semnele de orientare, pipăia scoarța copacilor, să vadă în ce parte erau acoperiți de mușchi, și știa că Nordul e într-acolo.

Mult timp trecuse de când nu întâlnise țipenie de om!

Deodată, într-o dimineață, s-a oprit pe-o creastă, zărind în văi apă curgătoare strălucind în vâltoarea zorilor. Niște oameni se vedeau pescuind.

Petru Rareș s-a bucurat din toată inima.

A și coborât spre oamenii aceia, cunoscând cât de mare e, încă din veac, bunătatea inimii de pescar!

Și cu adevărat, pescarii l-au primit în coliba lor din singurătate. Au făcut numaidecât foc și au pus pirostriile. Pe urmă au pus și ceaunul, să pregătească borșul de pește. Pe jar se părpăleau păstrăvi tot atunci prinși. Au frânt pescarii și pâinea lor puțină. L-au poftit la masă!

Oricât era de zgâriat de spini, de ostenit și de nedormit, l-au cunoscut îndată cine-i… Toți au zâmbit a râde, când au văzut că Petru Rareș se sperie de cunoaștere!

Dar nu suntem toți din aceeași breaslă, Măria Ta? Oare nu ne-am face uneltele de râs și ocară, dacă nu ne-am purta frățește cu unul de-ai noștri? Știm, Doamne, că ești pescar la apele Moldovei, dar mai știm că ești și voivod aflat în vifor, cu țara împrăștiată de neastâmpărate noroade! Dar, Măria Ta, întâi și-ntâi noi știm că ești pescar, îndeletnicire de care sărmanul om scapă doar când își încrucișează mâinile în suspinul ultim! Și de patima vinului se poate sărmanul om vindeca! Și de ciumă! Și de boala ochilor frumoși! Dar de păcatul pescuitului nimeni nu se poate vindeca, Doamne! Așa este?

Așa este! Chiar și când porți în mână sceptru, apele tot îți fac cu ochiul!

N-ai vrea, Doamne, să facem tot acum o prubă1 în apa asta?

Dar n-a mai apucat să potrivească sculele! S-au și auzit semnele urmăritorilor!

Petru Rareș se tot uita încotro să apuce.

Îngălbenise…

— Uiți, Măria Ta, că te afli între pescari! Fii bun și îmbracă acești ițari, și fii bun acum și îmbracă și boanda2 asta, iar straiele cu fir azvârle-le în apă, că și-așa se vede cerul prin ele…

Așa, în straiul de pescar, Petru Rareș era acum de nerecunoscut. A luat un năvod pe umeri. Au pornit toți prin munți, mai departe, și nici o strajă n-a cunoscut că pescarul acela era de fapt viforul învins vremelnic de potrivnicii săi!

Așa a scăpat Petru Rareș de urgia celor ce-i pofteau pieirea prin sabie. Lăcrăma apoi, la despărțirea de oamenii aceia buni:

Prubă – probă, încercare. Boanda – bundă.

Dacă-mi voi mai vedea țara vreodată, dacă voi dobândi la loc spada lui Ștefan Voivod, n-am să va uit! întoarceți-vă cu pace și sănătate la locul obârșiei voastre și vă doresc spor la năvod!

Du-te sănătos, Doamne! Iar dacă vânturile îți vor sta împotrivă și de-acum, nu umbla prin străini, ci vino la râul nostru! Avem destui brazi în munți, ca să ai din ce-ți dura căsuță de pescar…

Scumpe și minunate inimi simple! Altele sunt vânturile ce mă poartă! Oare pot lăsa pe mâna oricui pământul lui Ștefan Voivod? Mă duc întru adunare de oști! Să nu întârziați, când veți auzi chemarea cornurilor lui Petru Rareș.

Abia și-a sfârșit cuvântul.

Se apropiau care moldovenești cu fugari! Toți aveau pe obraji spaima din tară!

Ce-i în Moldova, bejenari? a întrebat Petru Rareș.

Moldova? Moldova? Femeile noastre au fost luate în robie! Pruncii noștri au fost omorâți sau luați pentru armia ienicerilor! Au furat Turcii și clopotele sfintelor biserici!

— Dar cum, au pierit la Moldova toate inimile cutezătoare?

Bejenarul a stupit cu scârbă:

— Se spune că însuși Petru Vodă a fugit! Mai frumos îi sta să piară în mână cu spada lui Ștefan Voivod! Dar de când Ștefan Voivod doarme la Putna, așa-s timpurile…

Mână! Mână mai repede! strigau alți bejenari din îngrămădeala carelor.

Pescarii s-au mai uitat să-l vadă pe Petru Rareș, dar nu mai era – ca-n pământ intrase!

l-au zărit la un timp cușma de pescar, înainte, departe, în primele rânduri ale bejenarilor.

Încotro se ducea, oare?

Dojana pământeanului îl ardea ca focul!

Era hotărât să-l facă pe dracu-n patru, să adune oaste, să se întoarcă numaidecât în țară!

Cu acest gând, mergea repede, în straiele de pescar.

În urmă se auzeau larmele bejenarilor atât de tare, încât parcă toată țara Moldovei urca repede în Țara Românească de peste munți!

Mugeau vitele. Nechezau caii. Se auzea un blestem:

— Vai, ardă-i para focului, să-i ardă!

Se va mai întoarce Rareș? Va mai putea învia timpurile vechi de libertate? Oare într-adevăr pierise eroismul o dată cu Ștefan Voivod?

În timp ce țara se bejenea la munți, boierii moldoveni se adunaseră la Suceava. Pe rând intrau în cortul sultanului Soliman și-i sărutau picioarele, își târau și bărbile prin pulbere, întărind robia patriei, numai să-și păstreze ei rangurile și pământul!

Se părea că pieriseră falnicii stejari!

Dar cum vor arăta timpurile mai departe, feciorul Rareșoaiei nu s-a lăsat! Iar a înșfăcat spada lui Ștefan cel Mare!

Și după ce s-a rânduit numărului pulberii și el, au ridicat spada alți eroi, întru apărarea pământului strămoșesc.