Livada de vișini Comedie în patru acte (1903-1904)

Livada de vișini

Comedie în patru acte (1903-1904)

LIVADA DE VIȘINI A.P. CEHOV ACTUL I O cameră, care și acum mai e numită "a copiilor" una din uși dă în camera Aniei. Se crapă de ziuă. În curând va răsări soarele. Începutul lui mai; vișinii au înflorit, dar în livadă e încă frig; a căzut bruma. Ferestrele camerei sunt închise. Intră Duniașa cu o lumânare și Lopahin cu o carte în mână.

LOPAHIN: A venit trenul, slavă Domnului. Cât e ceasul?

DUNIAȘA: Aproape două. (Stinge lumânarea) Se crapă de ziuă.

LOPAHIN: Cât o fi întârziat trenul? Hm... cel puțin două ore. (Cască și se întinde) Eh... mare prost mai sunt! Am venit anume să-i întâmpin, și am adormit... pe scaun... asta e... de ce nu m-ai trezit?

DUNIAȘA: Credeam că ați plecat (Ascultă) ia... ia... parcă, vin.

LOPAHIN (Ascultă): Nuuu... scot bagajele... una, alta... (Pauză) Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate... s-o fi schimbat?... ce om bun... Îmi aduc aminte, eram un băiețandru de vreo cincisprezece ani, taică-miu, fie iertat - ținea o dugheană în sat - mi-a tras un pumn în față de m-a podidit sângele pe nas... venisem împreună la curte pentru ceva, și el era băut. Liubov Andreevna, uite țiu minte, tineriică, subțiire, m-a dus de mână până la spălător, chiar aici în camera asta a copiilor. "Nu mai plânge pui de mujic, zice, până la nuntă îți trece...” (Pauză) Pui de mujic... Taică-miu i-adevărat, era mujic, dar eu uite, vestă albă, încălțări galbene. Rât porcesc, strai boieresc... Și... sunt bogat, am bani... dar dacă scormonești puțin, dacă gândești, tot mujicul mujicilor... (Răsfoiește cartea) Uite, citeam cartea asta, și n-am înțeles nimic. Citeam și-am adormit. (Pauză)

DUNIAȘA: Da' câinii, toată noaptea n-au adormit, ele - îndrăznesc să vă asigur - scârțâie în așa hal că n-am nici o scăpare. Cu ce să le mai ung?

LOPAHIN: Cruță-mă...

EPIHODOV: În fiecare dimineață mă lovește o nenorocire. Și nu mă plâng. M-am obișnuit și chiar zâmbesc. Mă duc. (Lovește un scaun) Uite. (Parcă ar triumfa) Uite - vedeți... iertați-mi expresia, "ce destin, ca să zic așa." E pur și simplu chiar... extraordinar (Intră Duniașa și-l servește pe Lopahin cu ceva)

DUNIAȘA: Mie... Iermolai Alexeevici... trebuie s-o spun, Epihodov, m-a cerut în căsătorie.

LOPAHIN: A!

DUNIAȘA: Nu știu cum... omul e cumsecade, dar câteodată, când începe să vorbească, nunțelegi nimic. E frumos, e și bine... te-nfioară... numai că nu înțelegi . Mie parcă îmi și place... El mă iubește ca un nebun. Om fără noroc, în fiecare zi, alta i se spune: "99 de nenorociri".

LOPAHIN (Trăgând cu urechea): Ia... uite... se pare că vin... DUNIAȘA: Vin! Ce e cu mine... Mă ia cu frig.

LOPAHIN: Vin, chiar vin. Să-i întâmpinăm. Mă va recunoaște, ea? De cinci ani nu ne-am privit.

DUNIAȘA: Leșin... Ah, leșin. Chiar leșin. (Se aud venind două trăsuri. Lopahin și Duniașa pleacă grăbiți. Scena e goală. În camerele vecine se aude zgomot. Prin scenă trece repede Firs, sprijinit în baston. A fost s-o în tâmpine pe Liubov Andreevna. Poartă o livrea de modă veche și joben; vorbește cu sine însuși, dar nu se înțelege ce. Zgomotul de după scenă crește. Un glas: "Să trecem pe aici..." Liubov Andreevna, Ania și Charlotta Ivanovna, cu un câine legat de un lanț subțire, toate trei în costume de călătorie, Varia cu palton și broboadă pe cap, Gaev, Simeonov-Pișcik, Lopahin, Duniașa cu un balot și o umbrelă, o servitoare cu niște lucruri; toți trec prin cameră)

ANIA: Să trecem pe aici mamă, îți amintești ce cameră e asta?

RANEVSKAIA (Bucuroasă, printre lacrimi): A copiilor!

VARIA: Ce frig e, mi-s mâinile gheață. (Către Ranevskaia). Camerele tale, cea albă și cea violetă, au rămas la fel, măicuță.

RANEVSKAIA: A copiilor, sufletul meu, preafrumoasa cameră. Aici dormeam când eram mică. (Plânge) Și-acum sunt mică. (Îl sărută pe Gaev, apoi pe Varia și din nou pe Gaev) Și Varia e aceeași... ca o călugăriță. Și pe Duniașa am recunoscut-o. (O sărută pe Duniașa)

GAEV: Trenul a întârziat două ore. Eh... ce ziceți de rânduială.

CHARLOTTA (Către Pișcik): Câinele meu mănâncă și alune.

PIȘCIK (Mirat): Nu mai spune! (Ies toți, afară de Ania și Duniașa)

DUNIAȘA: V-așteptam. (O ajută pe Ania sa-și scoată paltonul și pălăria)

ANIA: Pe drum patru nopți n-am dormit de loc... A intrat frigu-n mine.

DUNIAȘA: Ați plecat în postul mare. Atunci era zăpadă, era ger. Și acum?... Scumpa mea, (Râde și-o sărută) cât v-am așteptat. Bucuria mea... lumina mea... am să vă spun ceva. Nu mai pot răbda un minut.

ANIA (Obosită): Iarăși...

DUNIAȘA: După Paști contabilul Epihodov m-a cerut în căsătorie.

ANIA: Tu atâta știi (Îndreptându-și părul)

DUNIAȘA: Ce să mai cred? Ăsta când iubește, iubește.

ANIA (Privește cu duioșie spre ușa ce dă în odaia ei): Camera mea, ferestrele mele, parcă nici n-am plecat. Sunt acasă. Mâine dimineață am să mă scol, și fug în livadă... Ah... numai de-aș adormi.

DUNIAȘA: E a treia zi de când a venit Petea Trofimov.

ANIA (Bucuroasă): Petea?

DUNIAȘA: Doarme în baie, acolo vrea să stea. "Mi-e frică - zice el- să nu deranjez". (Se uită la ceasul ei de buzunar) Ar trebui trezit, dar Varvara Mihailovna zice: "să nu-l trezești". (Intră Varia cu o legătură de chei la brâu)

VARIA: Duniașa, repede, cafeaua. Măicuța cere cafea.

DUNIAȘA: Îndată. (Iese)

VARIA: Slavă Domnului, ați sosit. Ești din nou acasă. (Cu duioșie) Suflețelul meu s-a întors. Frumusețea mea, e aici.

ANIA: Câte-am răbdat.

VARIA: Mi-nchipui.

ANIA: Am plecat în săptămâna patimilor. Era frig. Charlotta vorbește tot drumul, face scamatorii. De ce m-ai "legat" de Charlotta...

VARIA: Singură, suflețelule... la 17 ani.

ANIA: Sosim la Paris. Frig. Zăpadă. Franțuzește vorbesc îngrozitor. Mama locuiește la etajul cinci. Vin la ea și găsesc fel de fel de francezi, dame, un popă bătrân cu o carte... Fumăraie, îmbâcseală... și-așa o milă m-a luat de mama... atât de milă; i-am luat capul in mâini, l-am strâns la piept și nu mai puteam să-i dau drumul. Mama mă mângâia, plângea...

VARIA (Printre lacrimi): Nu mai spune. Nu mai spune.

ANIA: Vila de lângă Menton o vânduse. Nu-i mai rămăsese nimic, nimic. Nici eu nu mai aveam o copeică, abia am ajuns. Si mama nu înțelege! Ne așezăm să mâncăm prin gări și ea cere ce e mai scump și dă o rublă bacșiș chelnerilor. Charlotta - la fel. Iașa cere și el meniul întreg, îngrozitor. Iașa e lacheul mamei, l-am adus cu noi.

VARIA: L-am văzut pe ticălos.

ANIA: Ei, cum e, ați plătit dobânzile?

VARIA: Da' de unde.

ANIA: Doamne...

VARIA: În august vor vinde moșia.

ANIA: Doamne, Dumnezeule.

LOPAHIN (Se uită pe ușă și behăie): Mee-e... (Pleacă)

VARIA (Printre lacrimi): Așa l-aș... bumbăci. (Amenință cu pumnul)

ANIA (O îmbrățișează pe Varia, în șoaptă): Varia, te-a cerut în căsătorie? (Varia dă din cap, tăgăduind) Doar te iubește... De ce nu vă lămuriți, ce mai așteptați.

VARIA: Cred că n-o să iasă nimic... are multă treabă, n-are el timp de mine... nici nu mă bagă-n seamă. Dumnezeu să-l țină. Mi-e greu să-l văd. Toți vorbesc de nunta noastră, toți mă felicită, și de fapt nu-i nimic, totul e ca-n vis. (Cu alt ton) Ce broșă frumoasă ai. Ce e, o albinuță?

ANIA (Cu tristețe): E cumpărată de mama. (Intră în odaia ei, vorbind vesel, copilărește) A... la Paris am zburat cu balonul.

VARIA: Suflețelul meu s-a-ntors. Frumusețea s-a-ntors. (Duniașa a intrat între timp cu serviciul de cafea și fierbe cafeaua)

VARIA (Din ușă): Dacă-am putea să te mărităm cu un om bogat, aș fi împăcată. M-aș tot duce în pustiu... după asta la Kiev, la Moscova, aș tot umbla la locurile sfinte. Să merg și să tot merg... Ce binecuvântare.

ANIA: Păsările cântă în livadă. Cât e ceasul acum?

VARIA: Aproape trei. E timpul să te culci, suflețelule. (Trece în camera Aniei) Da... ce binecuvântare! (Intră Iașa cu un pled și o geantă de călătorie)

IAȘA (Trece prin scenă, cu delicatețe): Pe aici se poate trece?

DANIUȘA (Hlizită): Să nu vă mai recunosc, Iașa. Ei, cum v-ați mai schimbat în străinătate!

IAȘA: Îm... și... dumneata?...

DUNIAȘA: Când ați plecat de aici eram atâtica. (Arată distanța de la dușumea) Duniașa, fiica lui Feodor Kozoedov. (Dezamăgită) Nu vă amintiți.

IAȘA: Îm... Castraveciorule (O strânge în brațe) (Duniașa scapă o farfurioară) VARIA (Intrând): Ce a fost asta?

DUNIAȘA (Printre lacrimi): Am spart o farfurioară...

VARIA: E de bine.

ANIA (Ieșind din camera ei): Ar trebui să-i spunem mamei... Petea e aici...

VARIA: Am poruncit să nu fie trezit.

ANIA (Furată de gânduri): Acum șase ani a murit tata, după o lună s-a înecat în râu fratele meu Grișa, un băiețel de 7 ani, cuminte, bun. Mama n-a mai îndurat, a plecat, a plecat fără să privească înapoi. (Tresare) (Pauză) Petea Trofimov a fost învățătorul lui Grișa. Sigur o să-și amintească.

FIRS (Intrând îngrijorat): Stăpâna va fi servită aici. (Aspru către Duniașa) E gata cafeaua? Tu... dar... frișca?

DUNIAȘA: Oiii... (Iese grăbită)

FIRS (Trebăluiește în jurul ibricului): Eh... neisprăvito! (Bombănește pentru sine) s-au întors de la Paris... Și stăpânul cândva călătorea la Paris... Cu caii... (Râde)

VARIA: Ce e, Firs?

FIRS: Poftiți? (Bucuros) Stăpâna mea s-a întors. Am apucat ziua asta... pot să și mor... (Plânge de bucurie) (Intră Ranevskaia, Gaev și Simeonov-Pișcik. Simeonov-Pișcik poartă o haină de postav subțire încrețită în talie și șalvari; Gaev, intrând, face mișcări cu mâinile și din tot corpul, ca și cum ar juca biliard)

RANEVSKAIA: Cum era? Stai să-mi aduc aminte... Galbena-n colț, duble la mijloc...

GAEV: Și - tai ... colțul! Cândva, surioară, dor puteam nici măcar să privesc pe fereastra trenului, plângeam tot timpul... (Printre lacrimi) Totuși trebuie să-mi beau cafeaua. Îți mulțumesc, Firs, îți mulțumesc Firs al meu. Atât sunt de bucuroasă că mai trăiești!

FIRS: Alaltăieri. GAEV: N-aude.

LOPAHIN: Acu... La cinci plec la Harkov. Ce păcat! Aș fi vrut să vă privesc, să vorbim... sunteți la fel de minunată...

PIȘCIK (Respiră greu): Mai minunată ca înainte... Franțuzită... Ah... anafura cui...

LOPAHIN: Știți, fratele dumneavoastră, Leonid Andreevici, spune despre mine că sunt o brută, un mujic îmbogățit, dar nu-mi pasă. Să vorbească. Tot ce vă rog, e să aveți încredere în mine ca înainte... și ochii dumneavoastră să mă privească la fel... Doamne milostiv, tatăl meu a fost rob la bunicul și tatăl vostru, dar, am uitat tot și vă iubesc, ca pe o rudă... mai mult decât ca pe o rudă.

RANEVSKAIA: Nu mai pot. (Sare de pe scaun și se plimbă, puternic emoționată) E prea multă bucurie. N-am să supraviețuiesc... Râdeți de mine, sunt proastă... dulăpiorul meu (Sărută dulapul) măsuța mea...

GAEV: În lipsa ta a murit dădaca.

RANEVSKAIA (Se așează și bea cafeaua): Dumnezeu cu ea.

GAEV: Și Anastasi a murit. Iar Petrușca chiorul, m-a lăsat, stă la un comisar de poliție, la oraș. (Scoate din buzunar o cutie de bomboane și bagă una în gură)

PIȘCIK: Fetișoara mea, Dașenka, vi se închină...

LOPAHIN: Aș fi vrut să vă spun ceva foarte plăcut, vesel. (Uitându-se la ceas) Acum plec, nam timp de vorbit... dar în două-trei cuvinte... Ați aflat că livada dumneavoastră de vișini se vinde pentru datorii. Data licitației e 22 august. Dar nu vă neliniștiți, draga mea, dormiți fără grijă, ieșire există... Iată planul meu, vă rog atenție! Proprietatea dumneavoastră se află la numai 20 km de oraș, calea ferată trece pe alături. Dacă livada de vișini și pământul de lângă râu s-ar împărți și arenda pentru vile, ați avea cel puțin 25000 de ruble venit anual.

GAEV: Iartă-mă, e o prostie! RANEVSKAIA: Nu prea înțeleg bine, Iermolai Alexeevici.

LOPAHIN: Fiecare o să vă dea cel puțin 25 de ruble și dacă anunțați chiar acum, fac prinsoare că până în toamnă n-o să rămână nici un petic de pământ. Totul arendat. Într-un cuvânt, felicitări. Sunteți salvați. Poziția e minunată, râul adânc... numai că, bineînțeles, trebuie curățat... dărâmate toate clădirile vechi. Ordine... Uite, de exemplu, casa asta nu mai e bună de nimic. Livada de vișini - la fel... Trebuie date jos!

RANEVSKAIA: Jos? Dragul meu, iartă-mă, nu înțeleg nimic! Dacă în toată gubernia există ceva interesant, neprețuit chiar, atunci e numai livada noastră de vișini.

LOPAHIN: Neprețuit în livada asta, nu e decât... că e mare... rodește o dată la doi ani și nici atunci n-ai ce să faci cu vișinele. Nimeni nu le cumpără.

GAEV: Până și în "Dicționarul Enciclopedic" se amintește Livada...

LOPAHIN (Uitându-se la ceas): La 22 august livada de vișini și întreaga proprietate se vor vinde la licitație. Hotărâți-vă odată. Altă ieșire nu e. Vă jur.

FIRS: Altădată... acum 40-50 de ani vișina se usca, se mura, se marina, se fierbea în dulceață și uneori...

GAEV: Taci Firs...

FIRS: ... se ducea cu căruțele la Moscova și la Harkov. Erau bani, nu glumă. Și-atunci vișina uscată era fragedă, zemoasă, dulce, parfumată... știau un meșteșug.

RANEVSKAIA: Și-acum... cine-l mai știe? FIRS: Nimeni! E uitat!

PIȘCIK (Către Ranevskaia): Ei, și Parisul, cum e? Broaște ați mâncat?

RANEVSKAIA: Crocodili, am mâncat.

PIȘCIK: I-auzi...

LOPAHIN: Altă ieșire nu e... Vă jur. Nu și nu.

GAEV (Indignat): Ce prostii... (Intră Varia și Iașa)

VARIA (Alege o cheie și descuie cu zgomot dulapul vechi): Uite mamă, două telegrame pentru dumneata. (I le dă)

RANEVSKAIA: De la Paris... (Rupe telegramele fără să le citească) Cu Parisul s-a sfârșit!

GAEV: Știi tu, Liuba câți ani are dulapul ăsta? Acum o săptămână am tras sertarul de jos, mă uit și ce văd: cifre arse cu fierul. Dulapul e făcut acum 100 de ani. Ei?... am putea să-i serbăm jubileul... e un obiect neînsuflețit, dar, oricum ar fi, e un dulap de cărți.

PIȘCIK (Mirat): O sută de ani... I-auzi...

GAEV (Pipăind dulapul): Da... e ceva... Scump și mult prea stimat dulap, salut existența ta, care de mai bine de o sută de ani a fost închinată gloriosului ideal al binelui și al dreptății... Chemarea ta tăcută, spre o muncă rodnică, n-a slăbit de-a lungul unui veac, susținând brav, din tată-n fiu (printre lacrimi), în familia noastră, credința într-un mâine mai bun și cultivând în noi idealul binelui și al conștiinței sociale. (Pauză)

LOPAHIN: Da...

RANEVSKAIA: Ai rămas același, Leonea!

GAEV (Puțin jenat): Bilă-n colțul drept... ricoșeu la mijloc.

LOPAHIN: Ei, e timpul să plec.

IAȘA (Îi dă Liubovei Andreevna pilulele): E timpul pilulelor!

PIȘCIK: Divino... nu trebuie luate medicamente... nu fac nici rău, nici bine... dă-le încoace... (Le înghite) Gata.

RANEVSKAIA (Speriată): Ai înnebunit! PIȘCIK: Le-am înghițit, toate...

LOPAHIN: Sac fără fund! (Râd toți)

FIRS: A fost la noi de Paști și a mâncat o jumătate de căldare cu murături. (Bombănește)

RANEVSKAIA: Ce spune?

VARIA: De trei ani tot bombăne. Ne-am obișnuit.

IAȘA: Vârsta înaintată. (Charlotta Ivanovna, foarte slabă, strânsă în corset, cu o lornietă la brâu, trece, într-o rochie albă, prin scenă)

LOPAHIN: Iertați-mă, Charlotta Ivanovna, încă n-am reușit să ne salutăm. (Vrea să-i sărute mâna)

CHARLOTTA (Își retrage mâna): Dacă v-aș da voie să-mi sărutați mâna... după aceea veți dori cotul... apoi umărul...

LOPAHIN: Zi neagră (Toți râd) Charlotta Ivanovna fă-ne un hocus-pocus.

RANEVSKAIA: Charlotta... hocus pocus, o scamatorie.

CHARLOTTA: Nu vreau. Mi-e somn. (Iese)

LOPAHIN: Ne vom revedea peste trei săptămâni. (Sărută mâna Liubovei Andreevna). Până atunci, la revedere. Timpul (Dă mâna cu Varia, apoi cu Firs și cu Iașa)... la revedere (Lui Gaev)... la revedere! Nu-mi vine să plec! (Către Ranevskaia) Și dacă vă gândiți la vile și vă hotărâți, dați-mi de știre. Fac eu rost de 50 000 de ruble. Gândiți-vă serios.

VARIA (Supărată): Da... pleacă odată.

LOPAHIN: Plec. Plec. (Iese)

GAEV: Brută! O, pardon! Iertați-mă. Varia se mărită cu el. E bărbățelul ei.

VARIA: Nu vorbi prostii unchiule.

RANEVSKAIA: De ce, Varia? Eu m-aș bucura foarte mult. E un om bun.

PIȘCIK: Da... omul, trebuie să recunoaștem, are merite... și Dașenka mea spune că... mă rog... în sfârșit, fel de fel de vorbe. (Ațipește sforăind dar se trezește imediat) Și totuși, mult stimată doamnă, îndatorați-mă cu 240 de ruble. Mâine trebuie să plătesc dobânzile ipotecii...

VARIA (Speriată): N-avem, n-avem.

RANEVSKAIA: Într-adevăr, n-avem nimic.

PIȘCIK: Se vor găsi... (Râde). Nu pierd eu speranța... Uite... eram sfârșit... mort... deodată, calea ferată trece pe pământul meu. Și... bani; au plătit. Se mai pot întâmpla altele și mai și... dacă nu azi, mâine. 200000 le câștigă Dașenka la loterie, are bilet...

RANEVSKAIA: S-a băut cafeaua... La culcare.

FIRS (Îl perie pe Gaev, dojenindu-l ca pe un copil): Leonid Andreevici, iar ați încurcat pantalonii. Ce să mă fac eu cu dumneavoastră.

VARIA (Încet): Ania doarme... (Deschide încet fereastra) A răsărit soarele. Nu mai e frig... Mamă ce minunați sunt pomii! Dumnezeule... Aer! Cântă graurii.

GAEV (Deschide cealaltă fereastră): Livada toată e albă. Liuba, strălucește în nopțile cu lună...

RANEVSKAIA (Privește pe fereastră în grădină): O, copilăria mea, curățenia mea... În odaia asta dormeam, de aici priveam livada... Fericirea se trezea odată cu mine în fiecare dimineață. Și livada era ca și acum... Nimic nu s-a schimbat. (Râde bucuroasă) Albă, toată albă. O, livada mea! Îngerii cerului nu te-au părăsit. De-aș putea să-mi uit trecutul.

GAEV: Și, livada asta să fie vândută pentru datorii. E absurd.

RANEVSKAIA: Uitați-vă, răposata mama trece prin livadă. E în rochie albă... (Râde de bucurie) Ea e!

GAEV: Unde?

VARIA: Doamne, mamă.

RANEVSKAIA: Nu... Nu e nimeni... Mi s-a părut... un copăcel alb s-a aplecat... Seamănă cu o femeie. (Intră Trofimov, într-o uniformă uzată de student, cu ochelari)

RANEVSKAIA: Ce livadă minunată! Troiene de flori, cerul albastru...

TROFIMOV: Liubov Andreevna (Ea se întoarce spre el), am venit numai să vă salut și plec numaidecât. (Îi sărută cu căldură mâna) Mi s-a poruncit să aștept până dimineață, dar n-am avut răbdare. (Liubov Andreevna îl privește nedumerită)

VARIA (Printre lacrimi): E - Petea Trofimov -...

TROFIMOV: Petea Trofimov. Am fost învățătorul lui Grișa... oare m-am schimbat atât de mult? (Liubov Andreevna izbucnește în hohote de plâns)

GAEV (Mișcat): Destul, Liuba, destul.

RANEVSKAIA: Grișa al meu... băiețelul meu. Grișa... fiule...

VARIA: Ce să-i faci, mamă, așa a vrut Dumnezeu.

TROFIMOV (Blând, printre lacrimi): Liniștiți-vă, liniștiți-vă...

RANEVSKAIA (Plânge încet): A murit, s-a înecat... De ce prietene? De ce? (Mai încet) ... Ania doarme, iar eu vorbesc tare, fac zgomot. (Oftând) Ei, Petea, de ce te-ai urâțit așa, de ce-ai îmbătrânit...

TROFIMOV: O babă în tren mi-a spus: "boier năpârlit".

RANEVSKAIA: Erai atât de tânăr, un student chipeș, acum ți s-a rărit părul, ochelari... Tot student!? (Se îndreaptă spre ușă)

TROFIMOV: Poate am să fiu veșnicul student.

RANEVSKAIA (Își sărută fratele, apoi pe Varia): Ei, la culcare. Ai îmbătrânit și tu, Leonid.

PIȘCIK (O urmează): Deci, culcarea... Of, guta asta a mea. Rămân la voi... Liubov Andreevna, sufletul meu, mâine, diminicioară... 240 ... de ruble, atât.

GAEV: Ăsta o ține pe a lui.

PIȘCIK: 240 ..de ruble... Plata dobânzilor... Ipoteca...

RANEVSKAIA: Nu am bani, porumbelule.

PIȘCIK: Vi-i dau, comoara mea... e o nimica toată.

RANEVSKAIA: Ei bine, ți-i va da Leonid... Dă-i tu, Leonid.

GAEV: Las... că-i dau eu. Deschide buzunarele.

RANEVSKAIA: Dă-i... are nevoie... (Liubov Andreevna, Trofimov, Pișcik și Firs pleacă. Rămân Gaev, Varia și Iașa)

GAEV: Soră-mea, nu s-a dezvățat să risipească banii (Către Iașa) Ia îndepărtează-te, stimabile, miroși a găină.

IAȘA (Zâmbind ironic): Și dumneavoastră... Leonid Andreevici ați rămas același.

GAEV (Către Varia): Pe cine?

VARIA (Lui Iașa): A venit ieri, maică-ta, din sat. Stă în camera servitorilor. Vrea să te vadă...

IAȘA: N-are decât.

VARIA: Nerușinatule.

IAȘA: Treaba ei... putea să vină și mâine. (Iese)

VARIA: Măicuța, e aceeași, cum era... Nu s-a schimbat deloc. Dac-ar fi după ea ar împărți totul.

GAEV: Da... (Pauză) Dacă împotriva unei boli se prescriu foarte multe remedii, înseamnă că boala e incurabilă. Mă gândesc... îmi storc creierii, am multe, foarte multe soluții și, ... va să zică, în fapt nici una... Ar fi bine, dac-am moșteni pe cineva, ar fi bine dac-am mărita-o pe Ania cu un om foarte bogat, ar fi bine să mergem la Iaroslavl să ne încercăm norocul la mătușa-contesa. Doar e foarte, foarte bogată.

VARIA (Plânge): De ne-ar ajuta Dumnezeu.

GAEV: Nu mai scânci... Mătușa e foarte bogată, dar nu ne iubește. Sora mea s-a căsătorit cu un avocat și nu cu un nobil... (Ania se arată in ușă)

GAEV: ... și, nici n-a fost prea virtuoasă. E bună, virtuoasă, plină de farmec... totuși, trebuie să recunoaștem, e vicioasă. Se simte asta în fiecare mișcare.

VARIA (În șoaptă): Ania... e aici.

GAEV: Pe cine? (Pauză) Ciudat, mi-a intrat ceva în ochiul drept... nu mai văd bine, și joi... când am fost la tribunal... (Intră Ania)

VARIA: De ce nu dormi, Ania!?

ANIA: Nu pot.

GAEV: Iubițica mea (Îi sărută obrajii și mâinile), copilașul meu... (Printre lacrimi) Tu ești îngerul meu. Ești totul pentru mine, crede-mă, te rog, crede-mă.

ANIA: Te cred, unchiule. Trebuie să taci numai, să taci și... atât. Ce spuneai mai devreme de mama mea, de sora ta?

GAEV: Da, da... (Își acoperă fața cu mâinile) Într-adevăr, îngrozitor! Doamne, Doamne, salvează-mă. Și discursul pe care l-am ținut azi dulapului... Ce tâmpenie!

VARIA: E adevărat, dragă unchiule, ar trebui să taci. ANIA: Și dac-o să taci, ai să fii și tu mai liniștit.

GAEV: Tac. (Sărută mâinile Aniei și Variei) Tac. Acum... la obiect: joi am fost la tribunal, ei, s-au strâns mulți prieteni, au început discuții despre una, despre alta, multe, puține și... uite... se pare că am putea face un împrumut pe polițe cu care vom plăti băncii dobânzile.

VARIA: Doamne-ajută.

GAEV: Marți, mă duc, vorbesc din nou... (Către Varia) Nu mai scânci. (Către Ania) Maică- ta o să vorbească cu Lopahin. El desigur n-o va refuza... Iar tu, după ce te vei odihni, vei pleca la Iaroslavl, la contesă... Așa că vom acționa din trei părți. Gata... s-a făcut. Vom plăti dobânzile - sunt convins - (Ia o bomboană), jur pe onoarea mea, pe ființa mea, jur pe tot ce vrei tu, proprietatea nu se va vinde; (Înfierbântat) jur pe fericirea mea. Bate palma! Să-mi spui om de nimic, cârpă, cum vrei tu, dacă voi lăsa să se ajungă la licitație.

ANIA (A redevenit calmă, e fericită): Ce bun ești, unchiule. Și ce deștept. Acum sunt liniștită, liniștită... sunt fericită. (Intră Firs)

FIRS (Mustrător): Leonid Andreevici n-ai frică de Dumnezeu, când ai de gând să te culci?

GAEV: Acum... acum. Tu, Firs, du-te, de data asta fie, o să mă dezbrac și singur... Hai, copilașilor, nani-nani... Amănuntele mâine... Acum la culcare. (Le sărută) Eu fac parte din generația anilor '80. Nu e ea prea lăudată, dar vă pot spune, că-n viața mea am avut multe de suferit din cauza convingerilor mele. Nu degeaba mă iubește... mujicul. Pe mujic... trebuie să-l cunoști, să știi de unde...

ANIA: Iar, unchiule.

VARIA: Unchiule, mai taci.

FIRS (Supărat): Leonid Andreevici.

GAEV: Vin, vin... culcați-vă. Lovesc banda de două ori... direct... la mijloc... (Pleacă; după el Firs iese cu pași mărunți)

ANIA: Acum sunt liniștită... Mulțumită unchiului... (Se așează)

VARIA: Trebuie să dormim... Mergem... Au fost neplăceri în lipsa ta. Cum știi, în odaia servitorilor trăiesc numai argați bătrâni: Eftimiușca, Polia, Evstignei, a... și... Carp. Le-a dat prin cap, să primească la ei peste noapte, tot felul de vagabonzi... Am tăcut... Numai că aud, ... s-a dus vorba... că eu, aș fi poruncit, să fie hrăniți, doar cu mazăre... din zgârcenie... ca să vezi... Evstignei, știu eu... Bine zic, dacă e așa, ți-arăt eu ție... Îl chem pe Evstignei, (Cască)... da, cum poți tu boule (Se uită la Ania)... Anicica... (Pauză)... a adormit (O ia de braț)... Hai în pătuț, Haidem. (O conduce) Suflețelul meu a adormit. Haidem... (Departe, dincolo de grădină, un cioban cântă din fluier. Trofimov trece. Văzându-le pe Ania și Varia, se oprește)

VARIA: Șșșș... Haidem, draga mea. ANIA (Încet, pe jumătate adormită): Sunt atât de obosită... toți clopoțeii... unchiule drag... și mama și unchiul...

VARIA: Să mergem, draga mea, să mergem... (Intră în camera Aniei)

TROFIMOV (Înduioșat): Soarele meu... primăvara mea...

ACTUL II

Pe câmp. O bisericuță veche cu ziduri înclinate, părăsită de mult. Lângă ea, o fântână și niște pietre care, desigur, pe vremuri au fost lespezi de mormânt, și o bancă veche. Se vede drumul ce duce la proprietatea lui Gaev. Într-o parte, o perdea de plopi întunecați: acolo începe livada de vișini. În fund, un rând de stâlpi de telegraf și departe, în zare, un oraș mare, ale cărui contururi nu se deslușesc decât pe vreme frumoasă. Soarele va apune în curând. Charlotta Ivanovna, Iașa și Duniașa stau pe bancă. Epihodov stă lângă ele și cântă la chitară. Toți sunt furați de gânduri. Charlotta poartă o șapcă veche pe cap; și-a luat pușca pe umăr și-și îndreaptă catarama curelei.

CHARLOTTA (Gânditoare): Pentru mine pașaportul nu e în regulă, eu nu știu câți ani am, și tot mi se pare că sunt tinerică! Când eram fetiță mică, tătuța și mămuța colindau bâlciurile și dădeau spectacole foarte bune. Eu făceam salturi mortale și multe scamatorii. Când au murit și tăicuțu și măicuța, o doamnă nemțoaică m-a luat la ea și m-a educat. Bine. Am crescut și m-am făcut guvernantă. Dar de unde vin eu și cine sunt eu nu știu. (Scoate un castravete din buzunar și-l mănâncă) Nimic nu știu. (Pauză) Cât aș vrea să vorbesc cu cineva... N-am pe nimeni.

EPIHODOV (Cântă la chitară): "Nu-mi pasă de vuietul lumii, nu-mi pasă dușmani și prieteni". Cât e de plăcut să cânți la mandolină.

DUNIAȘA: Asta-i chitară, nu mandolină! (Se uită în oglindă și se pudrează)

EPIHODOV: Pentru un nebun care s-a îndrăgostit, asta e mandolină. (Cântă) "De-ar fi inimancălzită, de dragostea risipită" (Iașa îngână și el cântecul)

CHARLOTTA: Îngrozitor mai cântă oamenii ăștia... Ah! Ca șacalii.

DUNIAȘA (Lui Iașa): Și totuși, ce fericire să fi fost în străinătate.

IAȘA: Da, sigur. Nu pot să nu fiu de acord cu dumneata. (Cască, apoi își aprinde o țigară de foi)

EPIHODOV: Bineînțeles. Peste hotare, de mult, totul e pus pe roate. IAȘA: Asta, evident.

EPIHODOV: Sunt un om evoluat. Citesc diferite cărți minunat-remarcabile, și nu pot să înțeleg direcția, ce vreau eu de la viață, să trăiesc sau să mă împușc. La drept vorbind, cu toate astea, eu port la mine un revolver, iată-l... (Arată revolverul)

CHARLOTTA: Am sfârșit. Plec. (Pune pușca pe umăr) Tu, Epihodov, ești un om tare deștept și tare periculos; fără îndoială că femeile te iubesc la nebunie. Brrr... (Pleacă) Proști sunt toți deștepții ăștia! N-am cu cine să vorbesc... tot singură, singură, fără nimeni... și eu, cine sunt, de ce trăiesc nu se știe... (Pleacă fără să se grăbească)

EPIHODOV: Vorbind drept, fără să atingem alte probleme, trebuie să mă exprim printre altele, că soarta se poartă cu mine fără milă ca și furtuna cu o coajă de nucă. Să admitem, greșesc. Atunci de ce azi dimineață, mă trezesc și spre exemplu, mă uit și văd pe piept un păianjen de o mărime înspăimântătoare... Uite așa. (Arată mărimea cu amândouă mâinile) Sau alta: ceri cvas să te răcorești; când colo, în pahar, ceva necuviincios de tot ca un gândac. (Pauză) L-ați citit pe Buckle? (Pauză) Doresc Avdotia Feodorovna să vă deranjez cu două-trei cuvinte. DUNIAȘA: Vorbiți.

EPIHODOV: Aș dori între patru ochi... (Oftează)

DUNIAȘA (Stânjenită): Bine... dar, mai întâi, adu-mi pelerinuța... e lângă dulap... e cam umezeală...

EPIHODOV: Bineee... O aduc... Acum știu ce voi face cu revolverul meu... (Ia chitara și pleacă cântând) IAȘA: "99 de nenorociri"! Mare tâmpit, între noi fie vorba! (Cască)

DUNIAȘA: Numai de nu s-ar împușca! (Pauză) Am devenit neliniștită, totul mă sperie. Eram o fetiță, când stăpânii m-au luat la ei, iar acum, uite-mi mâinile - sunt albe, albe ca ale unei domnișoare. Și m-am făcut delicată, nobilă, totul mă sperie... dacă matale, Iașa, m-ai amăgi nu știu atunci ce ar fi cu nervii mei.

IAȘA (O sărută): Castraveciorule! Desigur, o fată nu trebuie să uite cine e, și mai ales, nu-mi place când fata e imorală.

DUNIAȘA: Eu m-am îndrăgostit pătimaș, Iașa. Sunteți atât de știutor, se poate vorbi la nesfârșit cu dumneata.

IAȘA (Cască): Da... După părerea mea... uite, dacă fata iubește pe cineva e imorală. (Pauză) Îți priește o țigară de foi în aer curat... (Ascultă) Vine cineva... stăpânii. (Duniașa îl îmbrățișează pătimaș) Du-te acasă, ca și cum ai fost la râu, să te scalzi; altfel or să creadă că ți-am dat întâlnire, nu suport așa ceva.

DUNIAȘA (Tușește încet): Țigara asta mi-a dat dureri de cap! (Pleacă) (Iașa rămâne lângă bisericuță. Intră Liubov Andreevna, Gaev și Lopahin)

LOPAHIN: Trebuie să vă hotărâți odată - timpul n-așteaptă. Întrebarea e simplă. Sunteți de acord să dați pământul pentru vile sau nu? Un cuvânt spuneți: da sau nu? Numai un cuvânt. RANEVSKAIA: Cine fumează aici țigări atât de grețoase? (Se așează)

GAEV: Uite, au construit o cale ferată și e mai comod (Se așează)... mergi în oraș să prânzești... galbena la mijloc... ar trebui să intru în casă să fac o partidă...

RANEVSKAIA: Ai tot timpul.

LOPAHIN: Numai un cuvânt... răspundeți-mi!

GAEV (Cască): Ce?

RANEVSKAIA (Se uită în portmoneu): Ieri aveam mulți bani, și azi - puțini de tot... Biata mea Varia îi hrănește pe toți cu supă de lapte, le dă numai mazăre, iar eu, cheltui fără rost. (Scapă portmoneul, se risipesc monedele de aur) S-au împrăștiat... (Cu părere de rău)

IAȘA: Permiteți-mi, imediat îi adun. (Strânge monedele)

RANEVSKAIA: Fii bun, Iașa. De ce a trebuit să iau masa în oraș... Restaurantul vostru jegos, cu muzică... fețe de mese duhnind a săpun... de ce să bei atât de mult, Leonea? De ce să mănânci atât? De ce atâta pălăvrăgeală? Azi la restaurant, ai vorbit aiurea, vrute și nevrute... Despre anii '70, despre decadenți. Și cui? Să vorbești chelnerilor despre decadenți! LOPAHIN: Da.

GAEV (Dă din mână): Sunt irecuperabil, e limpede... (Către Iașa) Ce ai de te tot învârtești prin fața ochilor?

IAȘA (Râde): Nu pot să nu râd când vă aud glasul.

GAEV (Către soră-sa): Ori el, ori eu...

RANEVSKAIA: Du-te Iașa, pleacă...

IAȘA (Stăpânindu-și râsul): Acum plec... imediat. (Pleacă)

LOPAHIN: Moșia dumneavoastră e dorită de bogătașul Deriganov. Se spune că va veni chiar el, la licitație.

RANEVSKAIA: De unde, ai auzit?

LOPAHIN: Se vorbește prin oraș.

GAEV: Mătușica din Iaroslavl a promis să ne trimită bani, dar când și câți nu se știe...

LOPAHIN: Cât vă trebuie? 100000? Două?

RANEVSKAIA: Măcar, de-ar fi, 10-15000... cu mulțumiri...

LOPAHIN: Iertați-mă... vi se vinde moșia și dumneavoastră, tot nu înțelegeți.

RANEVSKAIA: Ce să facem, învață-ne, ce?

LOPAHIN: Vă învăț în fiecare zi... livada și pământul trebuie arendate, imediat. Licitația bate la ușă. Hotărâți-vă, și o să aveți bani câți doriți... o să fiți salvați.

RANEVSKAIA: Vile și vilegiaturiști - iartă-mă, dragul meu, dar e atât de vulgar.

GAEV: Sunt cu totul de părerea ta.

LOPAHIN: Eu, ori încep să bocesc, ori să urlu, ori s

GAEV: Pe cine? LOPAHIN: Babo! (Vrea să plece)

RANEVSKAIA (Speriată): Nu, nu pleca, rămâi porumbelule. Te rog. Poate ne vine vreo idee!

LOPAHIN: Ce idee să vă mai vină? Oameni ușurateci, nechibzuiți și ciudați ca dumneavoastră n-am întâlnit.

RANEVSKAIA: Nu pleca, nu pleca. Cu dumneata e mai vesel... (Pauză) Am o presimțire, ca și cum casa s-ar prăbuși peste noi.

GAEV (Foarte îngândurat): Dublé în colț... croisé la mijloc...

RANEVSKAIA: Tare mult am păcătuit...

LOPAHIN: Ce păcate puteți avea?

GAEV (Luând o caramea): Se spune că mi-am cheltuit toată averea pe caramele... (Râde)

RANEVSKAIA: O, păcatele mele... am risipit banii ca o nebună, m-am căsătorit cu un om care nu făcea decât datorii. Bărbatul meu a murit de șampanie - bea îngrozitor și din nefericire pentru mine m-am îndrăgostit de un altul, am trăit cu el și am primit ca o lovitură de trăsnet, prima pedeapsă, - iată în râul ăsta - băiețelul meu s-a înecat, și-atunci am hotărât să plec în străinătate, pentru totdeauna, să nu mă mai întorc, să nu mai văd... am închis ochii și am fugit, să uit, iar el, după mine... fără milă, brutal. Am cumpărat o vilă lângă Menton, pentru că el s-a îmbolnăvit acolo. Și, trei ani, eu n-am știut ce-i odihna, nici ziua nici noaptea; m-a chinuit, sufletul mi-a secat. Și, anul următor, am vândut vila, ca să plătim datoriile, am plecat la Paris, și acolo m-a jefuit, m-a părăsit, s-a încurcat cu alta, am încercat să mă otrăvesc... ce stupid, ce rușinos... și dintr-odată s-a născut dorul de Rusia, de țara mea, de fata mea... (Își șterge lacrimile) Doamne, Doamne fie-ți milă, iartă-mi păcatele! Nu mă pedepsi! (Scoate o telegramă) Am primit-o azi de la Paris... cere iertare, imploră (Rupe telegrama)... Parcă-i o muzică undeva... (Ascultă)

GAEV: E faimoasa noastră orchestră evreiască. Îți amintești, patru viori, un flaut și-un contrabas.

RANEVSKAIA: Tot mai există? Ar trebui să-i chemăm odată la noi, să dăm o serată.

LOPAHIN (Trage cu urechea): Nu se aude... (cântând) "Pentru bani, franțuz îl fac, nemții pe rusnac" (Râde) Ce piesă am văzut aseară la teatru?... foarte comică.

RANEVSKAIA: Și sigur nu era nimic de râs. Nu vă mai uitați la piese, uitați-vă la voi, cât de cenușiu trăiți, câte vorbe spuneți.

LOPAHIN: Asta-i adevărat. Trebuie s-o spunem, viața noastră e mohorâtă. (Pauză) Tăicuțu a fost un mujic, un idiot, nimic nu-nțelegea, nu mă-nvăța, cum se-mbăta, mă bătea numai cu parul. În fond și eu sunt un cretin și un idiot, n-am învățat nimic, scrisul meu e urât, mi-e rușine de lume, ca porcu'.

RANEVSKAIA: Trebuie să te însori, prietene.

LOPAHIN: Da... adevărat.

RANEVSKAIA: Cu Varia noastră. E fată bună.

LOPAHIN: Da.

RANEVSKAIA: E os de țărani, muncește de dimineața până seara, și mai ales te iubește. Știu că și dumneata o placi.

LOPAHIN: Ce să zic? Nu sunt împotrivă... e o fată bună. (Pauză)

GAEV: Mi s-a propus un loc la bancă. 6000 de ruble pe an... ai auzit?

RANEVSKAIA: Nu-i de tine! Las-o...

FIRS (Aducând paltonul lui Gaev): Vă rog, domnule, să-l îmbrăcați... E umezeală.

GAEV: Mă plictisești, frate.

FIRS: Da, da... dimineață ați plecat fără să aflu. (Îl examinează)

RANEVSKAIA: Cum ai îmbătrânit, Firs!

FIRS: Ce doriți?

LOPAHIN: Spune c-ai îmbătrânit.

FIRS: Trăiesc de mult. Încă nu se născuse tatăl dumneavoastră și pe mine voiau să mă însoare. (Râde) Când s-a făcut dezrobirea, eram de mult, peste valeți. N-am avut (vrut?) libertatea și am rămas lângă domni. (Pauză) Țiu minte... toți bucuroși... de ce bucuroși... singuri nu știau...

LOPAHIN: Foarte frumoase vremuri. Cel puțin vă snopeau...

FIRS (Nu aude): Cred eu ... mujicii erau cu stăpânii, stăpânii erau cu mujicii, acum totul s-a destrămat, nu mai înțelegi nimic.

GAEV: Taci, Firs. Mâine trebuie să plec la oraș. Mi-au promis că mă vor prezenta unui general, care ar putea să ne împrumute pe polițe.

LOPAHIN: Timp pierdut. N-o să iasă nimic, fiți liniștiți.

RANEVSKAIA: Aiurează. Nu există nici un general. (Intră Trofimov, Ania și Varia)

GAEV: Uite-i și pe ai noștri!

ANIA: Mama e aici.

RANEVSKAIA (Cu afecțiune): Vino, vino... Dragele mele, dac-ați ști cât vă iubesc. Hai așezați-vă, uite așa, lângă mine. (Toți se așează)

LOPAHIN: Veșnicul student, tot printre domnișoare.

TROFIMOV: Nu-i treaba dumitale.

LOPAHIN: Face 50 de ani și el... tot student.

TROFIMOV: Lasă glumele stupide.

LOPAHIN: De ce te superi, sucitule?

TROFIMOV: Încetează.

LOPAHIN (Râde): Dă-mi voie să te întreb ce gândești dumneata despre mine?

TROFIMOV: Eu, Iermolai Alexeevici, cred că ești un om bogat; în curând vei deveni milionar. Pentru mișcarea materiei e necesar un animal de pradă care devoră tot în drumul său... deci, e nevoie de dumneata. (Râd cu toții)

VARIA: Petea, mai bine spune-ne ceva despre planete.

RANEVSKAIA: Nu, mai bine ce vorbeam aseară.

TROFIMOV: Despre ce?

GAEV: Despre omul mândru.

TROFIMOV: Am vorbit mult, și n-am ajuns nicăieri. Omul mândru, după părerea voastră este ceva mistic. S-ar putea să aveți dreptate, dar să gândim simplu, fără ocolișuri: care mândrie are ea vreun sens... fiziologic vorbind, omul nu este bine alcătuit și-n marea majoritate a cazurilor e brutal, lipsit de inteligență și profund nefericit. Trebuie să încetăm să ne lingușim pe noi înșine. Trebuie să muncim, atât.

GAEV: Tot vom muri.

TROFIMOV: Cine știe? Și... ce înseamnă vom muri? Poate că omul are o sută de simțuri și murind pierde numai cinci, cele cunoscute, iar celelalte 95 rămân vii.

RANEVSKAIA: Ce deștept ești, Petea!

LOPAHIN (Ironic): Foc!

TROFIMOV: Omenirea merge înainte, perfecționându-și puterile. Tot ce e de neatins pentru ea acum, cândva va deveni apropiat, înțeles, numai că trebuie să se muncească, să-i ajutăm cu toate puterile noastre pe cei ce caută adevărul. La noi, în Rusia, până acum muncesc foarte puțini... cei mai mulți dintre intelectuali nu caută nimic, nu fac nimic, nu sunt în stare să muncească... arta n-o înțeleg, își zic intelectuali... dar nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic, rumegă... toți bățoși, fețe solemne, discută lucruri importante, filozofează și, sub ochii lor, peste tot - ploșnițe, duhoare, igrasie, mizerie desăvârșită. Unde sunt creșele de care se vorbește atât de mult și atât de des, unde sunt bibliotecile? Despre ele se scrie numai în romane, în realitate nu există. Numai murdărie, vulgaritate, sălbăticie asiatică. Mă tem și numi plac fizionomiile serioase, mi-e frică de conversațiile grave. Mai bine tăcem.

LOPAHIN: Știți, mă scol la 5 dimineața, lucrez de atunci și până seara târziu, umblu tot timpul cu banii mei și ai altora, și văd ce oameni sunt în jurul meu... ce preț au. Câteodată, când nu pot dormi, mă gândesc: Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfârșite, câmpii cât vezi cu ochii, orizonturi fără margini... și, trăind aici, noi ar fi trebuit să fim niște uriași...

RANEVSKAIA: Uriașii, ne lipsesc... sunt buni, în povești, în realitate te sperie. (În fundul scenei trece Epihodov, cântând din chitară) RANEVSKAIA (Gânditoare): Trece Epihodov...

ANIA (Gânditoare): Trece Epihodov...

GAEV: Soarele a apus.

TROFIMOV: Da.

GAEV (Încet, declamă): O, natură divină, veșnic strălucitoare, frumoasă și indiferentă, tu pe care noi te numim "mama noastră", îmbini în tine viața și moartea, tu, dai viață, tu, distrugi...

VARIA (Rugătoare): Unchiulețule!

ANIA: Unchiule, iar începi!

TROFIMOV: Mai bine trimiteți galbena-n dublet.

GAEV: Tac. Tac. (Toți stau, furați de gânduri. Liniște. Se aude doar Firs care bombăne. Deodată ajunge la ei un zgomot îndepărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesnește, trist, stingându-se încet)

RANEVSKAIA: Ce-i asta?

LOPAHIN: Nu știu. Undeva, departe, în adânc, s-a rupt cablul unui ascensor. Undeva, foarte departe.

GAEV: Sau poate o pasăre... ca un bâtlan.

TROFIMOV: Sau o bufniță...

RANEVSKAIA (Înfiorată): E neplăcut, de ce oare... (Pauză)

FIRS: Înainte de nenorocire, tot așa a fost: bufnița a țipat, și samovarul șuiera fără încetare.

GAEV: Care nenorocire? FIRS: Înainte de dezrobire. (Pauză)

RANEVSKAIA: Să mergem, prieteni, se înserează. (Aniei) Fetița mea, ai lacrimi în ochi... ce-i cu tine? (O îmbrățișează)

ANIA: Nimic mamă. nimic.

TROFIMOV: Vine cineva... (Se arată un trecător cu un chipiu alb, uzat, în palton; e puțin beat)

TRECĂTORUL: Iertați-mă că vă întreb, pot s-o iau pe aici înainte, către gară?

GAEV: Puteți. Țineți pe drumul ăsta.

TRECĂTORUL: Vă mulțumesc din adâncul sufletului. (Tușește) Ce vreme minunată! (Declamă) "Fratele meu, frate care suferi, ieși pe Volga și geamătul ei..." (Variei) Mademoiselle, miluiți un rus flămând cu treizeci de copeici. (Varia se sperie, scoate un țipăt)

LOPAHIN (Aspru): Și obrăznicia are margini!

RANEVSKAIA: Luați... argint n-am... totuna... uite, o monedă de aur...

TRECĂTORUL: Vă mulțumesc. Vă mulțumesc din adâncul inimii. (Pleacă) (Râs general)

VARIA (Speriată): Eu plec... plec... ah, măicuță, oamenii acasă n-au ce să mănânce și dumneata dai o monedă de aur.

RANEVSKAIA: Ce se poate face cu o proastă ca mine? Am să-ți dau tot ce am... Iermolai Alexeevici, ai să mă-mprumuți?

LOPAHIN: Ascult.

RANEVSKAIA: Să mergem domnilor. E timpul. Ah, Varia, era să uit, aproape că te-am măritat. Felicitări.

VARIA (Printre lacrimi): Cu asta nu se glumește, mamă.

LOPAHIN: "Ohmelia, du-te la mănăstire..."

GAEV: Îmi tremură mâinile; de mult n-am mai jucat biliard.

LOPAHIN: "Ohmelia, o, nimfă, pomenește-mă-n rugăciunile dumitale!"

RANEVSKAIA: Să mergem, domnilor. În curând cinăm!

VARIA: Ce tare m-am speriat. Cum îmi bate inima.

LOPAHIN: Doamnelor și domnilor: la 22 august livada de vișini se va vinde la licitație: gândițivă la asta!... Gândiți-vă! (Pleacă toți, afară de Trofimov și Ania)

ANIA (Râzând): Să-i mulțumim trecătorului că a speriat-o pe Varia, acum suntem singuri.

TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul, și se ține scai de noi. Cu mintea ei îngustă nu poate să înțeleagă, că noi suntem mai presus de dragoste. Ocolim ce e meschin și iluzoriu, ce ne împiedică să fim liberi și fericiți, iată țelul și înțelesul vieții noastre. Înainte! Către steaua luminoasă care strălucește acolo departe. Înainte! Nu rămâneți în urmă, prieteni!

ANIA (Bătând din palme): Ce bine vorbești, Petea! (Pauză) Azi, aici e minunat.

TROFIMOV: Da, natura e minunată.

ANIA: Ce-ai făcut cu mine, Petea? De ce nu mai iubesc livada de vișini ca înainte. O iubeam atât de curat, mi se părea că pe pământ nu e alt loc mai frumos decât livada noastră.

TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pământul e mare și frumos și are locuri minunate. (Pauză) Gândește-te, Ania, bunicul și străbunicul dumitale, toți strămoșii au fost stăpâni pe suflete vii, oare nu simți cum sufletele astea îți vorbesc din fiecare vișină, din fiecare frunzuliță, din fiecare trunchi, nu le auzi vocile?... Trăiți pe datorie, pe spinarea altora. Am rămas în urmă cu cel puțin 200 de ani, nu avem o atitudine hotărâtă față de trecutul nostru, filozofăm numai, ne plângem de plictiseală și bem votcă. Pentru a începe să trăim, trebuie să ne răscumpărăm trecutul, să terminăm cu el... și îl putem răscumpăra numai prin suferință... prin muncă deosebită, fără sfârșit. Înțelege asta, Ania.

ANIA: Casa în care trăim, de mult nu mai e casa noastră, eu o părăsesc, îți dau cuvântul meu!

TROFIMOV: Dacă ai cheile casei aruncă-le în fântână. Fii liberă ca vântul!

ANIA (Extaziată): Ce bine ai spus!

TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă. Nu am încă 30 de ani, sunt tânăr, încă student, dar cât am suferit! Când vine iarna, sunt flămând, bolnav, neliniștit, sărac ca un cerșetor și... unde nu m-a gonit soarta, unde n-am fost! Cu toate astea sufletul meu zi și noapte, în fiecare minut e plin de presimțiri ciudate. Presimt fericirea, Ania, o și văd...

ANIA (Gânditoare): Răsare luna! (Se aude Epihodov cântând din chitară același cântec trist. Răsare luna. Undeva, pe lângă plopi, Varia o caută pe Ania și-o strigă: "Ania, unde ești?")

TROFIMOV: Da, răsare luna. (Pauză) Uite... fericirea vine, e din ce în ce mai aproape, îi aud pașii. Și dacă noi n-o vedem, n-o recunoaștem, nu-i nici o nenorocire. O vor vedea alții. GLASUL VARIEI: Ania! Unde ești?

TROFIMOV: Și Varia asta! (Supărat) E revoltător!

ANIA: Ce să-i faci? Să mergem la râu. Acolo-i bine.

TROFIMOV: Să mergem! (Pauză)

GLASUL VARIEI: Ania! Ania!

ACTUL III

Salon, despărțit de o sală mare printr-o arcadă. Candelabrul e aprins. Se aude în antreu orchestra evreiască amintită în actul al doilea. Seara. În sală se dansează cadrilul. Glasul lui Simeonov-Pișcik: "Promenade á une paire!" Intră în sufragerie prima pereche: Pișcik și Charlotta Ivanovna; a doua: Trofimov și Ranevskaia; a treia: Ania și funcționarul de la poștă; a patra: Varia cu șeful de gară etc. Varia plânge încet și-și șterge ochii dansând. În ultima pereche - Duniașa. Toate perechile traversează salonul. Pișcik strigă: "Grand rond, balancez" și "Les cavaliers á genoux et remerciez vos dames!" Firs, în frac, servește pe o tavă sifon. Intră în salon Pișcik și Trofimov.

PIȘCIK: De felul meu sunt hipertensiv, de două ori am avut atac de inimă, mi-e greu să dansez, dar, dacă nimerești cum s-ar zice, într-o haită, latri nu latri, din coadă trebuie să dai. De fapt, sunt sănătos ca un cal. Răposatu' taică-meu, glumeț, fie-i țărâna ușoară, spunea în legătură cu originea noastră, spunea așa, chipurile, vechiul neam al Semionov-Pișcikilor se trage, chipurile, din calul ăla pe care Caligula l-a făcut senator (Se așează)... Iată nenorocirea, nu-s bani. Câinele flămând, carne visează (Adoarme sforăind și se trezește în aceeași clipă) așa și eu ... numai la bani...

TROFIMOV: Adevărat, aveți ceva de cal în figură.

PIȘCIK: Ei și... calu' e animal bun, poți să-l și vinzi. (În camera vecină se aud bilele de la biliard. Varia apare sub arcadă)

TROFIMOV (O tachinează): Madame Lopahina, madame Lopahina.

VARIA (Supărată): Boier năpârlit.

TROFIMOV: Da, sunt boier năpârlit și mă mândresc cu asta.

VARIA (Cu amărăciune): Iată, am chemat muzicanții... cu ce-i plătim? (Pleacă)

TROFIMOV (Lui Pișcik): Cu energia pe care ați risipit-o, umblând după bani, de-a lungul vieții, ați fi putut răsturna pământul.

PIȘCIK: Nietzsche... filozoful... cel mai mare, celebrul, un om cu un creier colosal, spune în tratatele lui, chipurile, că se pot face bănuți falși.

TROFIMOV: L-ați citit pe Nietzsche?

PIȘCIK: Nu... mi-a spus Dașenka. Eu, acum sunt într-o asemenea situație, că dacă-aș putea aș face-o și pe asta... poimâine, trebuie să plătesc 310 ruble... 130 le am (Căutându-se în buzunare, disperat). Banii au dispărut! Am pierdut banii! Unde sunt banii? Uite-i, în căptușeală... m-au trecut nădușelile... (Intră Liubov Andreevna și Charlotta Ivanovna)

RANEVSKAIA (Fredonând): De ce întârzie atâta Leonid? Ce face în oraș? (Către Duniașa) Duniașa, oferă ceai muzicanților!

TROFIMOV: Probabil că nu s-a ținut licitația.

RANEVSKAIA: Și muzicanții... au venit nepotrivit, și balul... e nepotrivit... Ei, asta e... (Se așează și fredonează încet)

CHARLOTTA: Uite un pachet de cărți, (Către Pișcik) gândește-te la o carte.

PIȘCIK: M-am gândit.

CHARLOTTA: Acum, amestecă-le... Foarte bine. Dă-le încoace, dragul meu, domn Pișcik. Eins, zwei, drei, acum caut-o, e în buzunarul dumitale...

PIȘCIK (Scoate cartea din buzunar): Opt de pică. E adevărat! (Mirându-se) Ia te uită!

CHARLOTTA (Ținând cărțile în palmă către Trofimov): Spune-mi repede ce carte-i deasupra?

TROFIMOV: Ei..? Păi, dama de pică.

CHARLOTTA: Este! (Către Pișcik) Ei, ce carte-i deasupra?

PIȘCIK: Asul de cupă.

CHARLOTTA: Este! (Își bate palma, cărțile dispar) Ce vreme frumoasă e azi! (Îi răspunde o voce de sub podea) "O, da, vremea-i splendidă, domnișoară!" Sunteți idealul meu cel bun... (Glasul) "Și dumneata, domnișoară, îmi placi foarte mult."

ȘEFUL GĂRII (Aplaudând): Bravo, doamnă ventrilocă!

PIȘCIK (Mirându-se): Ia te uită! Spiritista mea, Charlotta Ivanovna... sunt de-a dreptul ... îndrăgostit!

CHARLOTTA: Îndrăgostit? (Dând din umeri) Poți dumneata oare să iubești? Gutter Mench, aber schlechter Muzikant!

TROFIMOV (Către Pișcik, punându-i mâna pe umăr): Ei, calule... zi!

CHARLOTTA: Vă rog, atenție: scamatorie! (Ia de pe scaun un pled) Iată un pled bun, doresc să-l vând (Îl scutură) Cine dorește să-l cumpere!

PIȘCIK (Mirându-se): Ia te uită!

CHARLOTTA: Eins, zwei, drei. (Ridică repede pledul. După pled se află Ania. Face o reverență, aleargă spre mama ei, o îmbrățișează și se întoarce repede în sală; entuziasm general)

RANEVSKAIA (Aplaudă): Bravo, bravo!...

CHARLOTTA: Încă odată eins, zwei, drei. (Ridică pledul. După pled se află Varia și se înclină)

PIȘCIK (Mirându-se): Ia te uită!

CHARLOTTA: Sfârșit. (Aruncă pledul pe Pișcik, face o reverență și fuge în sală)

PIȘCIK (Aleargă după ea): Drăcoaica... cum...? cum e? (Iese)

RANEVSKAIA: Leonid nu s-a întors. Ce o fi făcând atâta în oraș, nu înțeleg! Totul s-a terminat, ori s-a vândut livada, ori, nu s-a ținut licitația, de ce ne lasă atâta în neștire?

VARIA (Căutând s-o liniștească): Unchiulețul a cumpărat-o, sunt sigură!

TROFIMOV (Glumind): Da...

VARIA: Mătușa din Iaroslavl i-a trimis procură, s-o cumpere pe numele ei ... A făcut-o pentru Ania.

RANEVSKAIA: Mătușa din Iaroslavi a trimis 15.000 de ruble ca să se cumpere proprietatea pe numele ei - în noi n-are încredere - dar banii nu ajung nici pentru dobânzi. (Își acoperă fața cu mâinile) Astăzi se hotărăște soarta mea, soarta...

TROFIMOV (O tachinează pe Varia): Madame Lopahina.

VARIA (Supărată): Veșnicul student! De două ori dat afară din universitate.

RANEVSKAIA: De ce te superi, Varia? Te tachinează cu Lopahin, ei și? Vrei - mărită-te cu Lopahin, e un om bun, interesant. Nu vrei - nu te mărita; nu te silește nimeni, prostuțo.

VARIA: Mă gândesc serios la asta, mamă, și... e om bun... îmi place.

RANEVSKAIA: Mărită-te. Ce mai aștepți?

VARIA: Mamă, nu pot să-l cer eu în căsătorie. De doi ani toți vorbesc, dar el ori tace, ori glumește. Înțeleg. Se îmbogățește, e ocupat, nu-i e gândul la mine. Dacă aș avea bani, măcar o sută de ruble, aș lăsa totul și aș pleca... departe... M-aș duce la mănăstire.

TROFIMOV (Ironic): Binecuvântare!

VARIA (Lui Trofimov): Studentul trebuie să fie deștept! (Cu blândețe printre lacrimi) Ce urât te-ai făcut, Petia, cum ai îmbătrânit! (Intră Iașa)

IAȘA (Abia stăpânindu-și râsul): Epihodov a rupt un tac de biliard!... (Iese)

VARIA: Ce caută Epihodov aici? Cine i-a permis să joace biliard? Nu-i înțeleg pe oamenii ăștia. (Iese)

RANEVSKAIA: N-o mai tachina, Petea, nu vezi, suferă și fără asta.

TROFIMOV: Prea e silitoare, și nu-și vede de-ale ei. Toată vara nu ne-a lăsat în pace, nici pe mine nici pe Ania, se temea ca între noi să nu se nască o idilă. Ce-i treaba, ei? Și, de altfel nici n-am lăsat să se înțeleagă vreodată așa ceva, sunt departe de... trivial. Noi suntem mai presus de dragoste.

RANEVSKAIA: Iar eu, mai prejos de dragoste. (Foarte neliniștită) De ce nu se întoarce Leonid? Numai de aș ști: e vândută moșia, sau nu? Mă pierd... în clipa asta îmi vine să urlu... să fac o prostie... salvează-mă, Petea, spune ceva, spune...

TROFIMOV: S-a vândut moșia sau nu s-a vândut - nu-i tot una? De mult s-a isprăvit cu ea. Nu mai e cale de întoarcere. Iarba a acoperit-o. Liniștiți-vă, nu vă mai mințiți, trebuie măcar o dată să priviți adevărul în față.

RANEVSKAIA: Care adevăr? ... Cruță-mă... Dumneata vezi unde e adevărul și unde nu e, eu parcă am orbit, nu văd nimic... Fii îngăduitor... M-am născut aici, aici au trăit tata și mama, bunicul meu, iubesc casa asta, fără livada de vișini, eu nu-mi înțeleg viața... Și dacă trebuie vândută, atunci vindeți-mă și pe mine odată cu ea... (Îl îmbrățișează pe Trofimov și-l sărută pe frunte) aici s-a înecat fiul meu... (Plânge) fie-ți milă de mine Bunule-Bun.

TROFIMOV: Știți, eu vă compătimesc din tot sufletul.

RANEVSKAIA: Dar, altfel, altfel trebuie spus... (Scoate batista, îi cade o telegramă), e atât de mult zgomot aici... Sufletul mi-e greu îmi tremură la fiecare sunet... Tremur toată și nu pot să mă închid în camera mea... singură, mi-e frică de liniște. Nu mă judeca, Petea... Ar trebui să faci ceva cu barba, ca să crească cumva... (Râde) Caraghiosule!

TROFIMOV (Ridică telegrama): Nu țin să fiu o frumusețe.

RANEVSKAIA: O telegramă de la Paris... și ieri... și azi... sălbatecul ăsta s-a îmbolnăvit iar... îi merge prost, îmi cere iertare, mă imploră să vin... și într-adevăr ar trebui să plec la Paris, să fiu lângă el. Ai o față aspră, Petea, ce să-i faci, porumbelul meu... ce să fac, e bolnav, e singur, nefericit, cine să-l îngrijească, cine să-l oprească să facă greșeli, cine să-i dea doctoriile la timp? Ce e de ascuns sau de tăcut aici? Îl iubesc, e limpede... iubesc, iubesc... E o piatră de gâtul meu, mă trage la fund, dar eu iubesc piatra asta și nu pot să trăiesc fără ea. (Îi strânge mâna lui Trofimov) Nu spune nimic, nu spune...

TROFIMOV (Printre lacrimi): Pentru Dumnezeu, iertați-mi sinceritatea, dar v-a jefuit.

RANEVSKAIA: Nu. Nu, nu, nu trebuie să vorbești așa! (Își astupă urechile)

TROFIMOV: E o canalie... numai dumneata nu știi asta! O canalie măruntă! Un nimic...

RANEVSKAIA (Supărată, dar reținută): Ai 26 sau 25 de ani, dar mai ești un gimnazist de clasa a doua...

TROFIMOV: Fie.

RANEVSKAIA: La vârsta dumitale trebuie să fii bărbat, trebuie să iubești, să-i înțelegi pe cei care iubesc, trebuie să te îndrăgostești, (Supărată) da, da... Și dumneata, curățel și ridicol... un monstru...

TROFIMOV (Îngrozit): Ce spune?

RANEVSKAIA: "Eu sunt mai presus de dragoste" nu ești mai presus ești pur și simplu cum spune Firs al nostru: "Bun de nimic". Să nu ai o amantă la vârsta dumitale!...

TROFIMOV (Îngrozit): Îngrozitor! Ce spune?! (Se îndreaptă repede spre sală, aplecându-se de cap) E îngrozitor!... Nu pot, plec... (Iese, dar se întoarce în aceeași clipă). Între noi totu-i sfârșit! (Iese în antreu) RANEVSKAIA (Îi strigă din urmă): Petea, așteaptă! Bezmeticule, am glumit! (Din antreu se aud pași grăbiți pe scară, apoi deodată cineva se prăbușește cu zgomot - Ania și Varia scot un țipăt; în același timp se aud râsete)

ANIA și VARIA: Ah! (Râs)

RANEVSKAIA: Ce-o mai fi? (Intră Ania)

ANIA (Râzând): Petea a căzut pe scară. (Iese repede)

RANEVSKAIA: Doamne ce ciudat... e și Petea ăsta! (Șeful de gară se oprește în mijlocul sălii și declamă "Păcătoasa" de Alexei Tolstoi. Toți îl ascultă. Dar abia a declamat câteva versuri și dinăuntru se aude un vals. Șeful de gară tace. Toți dansează. Din antreu intră Trofimov, Ania, Varia și Liubov Andreevna)

RANEVSKAIA: Ei, Petea... suflet curat îmi cer iertare. Să dansăm. (Dansează cu Petea) (Ania și Varia dansează împreună. Firs intră și își pune bastonul lângă ușa laterală. Iașa intră și el din salon și privește dansul) IAȘA: Cum e, Bunicule?

FIRS: Nu prea bine. Pe vremuri la balurile noastre valsau generali, baroni, amirali, iar acum trimitem după funcționarii de la poștă și șeful gării, și nici ăștia nu vin cu tragere de inimă. Mă cam lasă puterile... Răposatul, stăpânul meu, bunicul dumnealor, ne vindeca pe toți, de orice boală, cu ceară roșie. Eu iau ceară în fiecare zi... poate de aceea mai trăiesc.

IAȘA: M-ai plictisit, moșule, (Cască) măcar de-ai crăpa mai repede...

FIRS: Ei... tu... (Bombănește)

RANEVSKAIA: Merci. Am obosit... (Se așează) mă așez. (Intră Ania)

ANIA (Emoționată): Adineauri, la bucătărie, cineva spunea că livada de vișini a fost vândută.

RANEVSKAIA: Vândută? Cui?

ANIA: N-a spus cui. A plecat. (Dansează cu Trofimov și trec în sală)

IAȘA: Trăncănea un bătrân, străin...

FIRS: Și Leonid Andreevici... nu mai vine! E îmbrăcat cu un palton subțire, demi-sezon, de n-ar răci! Ah... Tânăr și necopt .

RANEVSKAIA: Mor... mergi, Iașa, află cui s-a vândut.

IAȘA: Da' a plecat de mult, moșneagu'. (râde)

RANEVSKAIA (Puțin înciudată): Ei... ce-ai găsit de râs? De ce te bucuri?

IAȘA: Epihodov, cap sec, "99 de nenorociri".

RANEVSKAIA: Firs, dacă se vinde moșia, unde pleci?

FIRS: Unde-o să-mi porunciți, acolo, mă voi și duce.

RANEVSKAIA: De ce ai fața asta? Ești bolnav? E ora să te culci...

FIRS: Da, (Zâmbind) eu mă duc să mă culc, dar cine servește aici, cine dă ordine, ... singur peste toată casa.

IAȘA (Către Liubov Andreevna): Liubov Andreevna! Permiteți-mi să vă cer o favoare, fiți atât de bună! Dacă vă întoarceți la Paris luați-mă cu dumneavoastră, vă implor. Mi-e cu neputință să mai rămân aici. (Privește în jur, cu jumătate de glas) Ce să spun, vedeți și singură, - țara incultă, poporul imoral, apoi, peste tot plictiseală, la bucătărie - mâncarea infectă, și Firs ăsta, care bântuie, bombăne tot felul de cuvinte nepotrivite. Luați-mă cu dumneavoastră, fiți atât de bună! (Intră Pișcik)

PIȘCIK: Dați-mi voie, vă rog ... un vălsuleț, preafrumoaso... minunato... (Valsând) totuși 180 de rublișoare de la dumneavoastră, aș lua... 180 de rublișoare. (Trec în sală)

IAȘA (Fredonând): "Înțelege-vei tu, suflete-al meu..." (În sală, guvernanta, cu joben cenușiu și pantaloni cadrilați, dă din mâini și țopăie; s-aud strigăte: "Bravo, Charlotta Ivanovna")

DUNIAȘA (Se oprește să se pudreze): Domnișoara îmi poruncește să dansez, cavaleri mulți, dame puține, dar mie dansul îmi dă amețeli, bătăi de inimă, Firs Nicolaevici. Funcționarul de la poștă mi-a spus acum, așa ceva, că mi-a tăiat respirația. (Muzica încetează)

FIRS: Ce ți-a spus?

DUNIAȘA: "Tu", zice, "ești ca o floare"

IAȘA (Cască): Mitocanul! (Iese)

DUNIAȘA: Ca o floare... sunt o fată atât de delicată, mă înnebunesc cuvintele tandre, lipicioase.

FIRS: O încurci, tu. (Intră)

EPIHODOV: Dumneata, Avdotia Feodorovna, nu dorești să mă vezi... de parcă aș fi un fel de insectă. (Oftează) Ah, viață!

DUNIAȘA: Ce dorești?

EPIHODOV: Fără îndoială, poate, aveți dreptate. (Oftează) Dar, bineînțeles, dacă privim dintr-un punct de vedere, atunci dumneavoastră, îmi permiteți să mă exprim așa, scuzațimi sinceritatea, m-ați redus absolut la o stare de spirit. Îmi cunosc destinul, în fiecare zi se întâmplă cu mine o nefericire și m-am obișnuit, așa că privesc la soarta mea cu un surâs. Mi-ați dat consimțământul și cu toate că eu...

DUNIAȘA: Vă rog, vorbim după, și-acum, lăsați-mă în pace! (Se joacă cu evantaiul)

EPIHODOV: În fiecare zi mi se întâmplă câte o nefericire, dar eu îmi permit, să mă exprim așa, să zâmbesc, chiar, să râd. (Intră Varia din sală)

VARIA: Încă n-ai plecat, Semion? Nu ți-e rușine? (Către Duniașa) Pleacă de aici, Duniașa. (Lui Epihodov) Ba joci biliard și rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un musafir.

EPIHODOV: Dă-mi voie să mă exprim așa. Dumneata n-ai de ce să-mi ceri socoteală.

VARIA: Eu nu-ți cer socoteală, îți spun. Tot ce știi e să umbli de colo-colo fără treabă. Ținem un contabil - de ce...

EPIHODOV (Ofensat): Dacă muncesc, dacă mă plimb, dacă mănânc sau dacă joc biliard o să judece numai persoanele competente și superioare.

VARIA: Tu, îndrăznești să-mi spui mie, astea? (Izbucnește) Râzi? Adică, eu nu înțeleg nimic? Cară-te de aici! Acum... Afară.

EPIHODOV (Înfricoșat): Vă rog să vă exprimați într-o manieră delicată. VARIA (Ieșindu-și din fire): Afară... în clipa asta!... În clipa asta, "99 de nenorociri"! Să nu te mai prind pe aici, să nu te mai văd în ochi.

EPIHODOV: Mă voi plânge împotriva dumneavoastră! (Iese)

VARIA: Ai venit înapoi? (Apucă bastonul pe care Firs l-a pus lângă ușă) Hai - vino! Vino! Vino să-ți arăt eu! Ai venit? Atunci ține! (Învârtește bastonul. În clipa aceasta intră Lopahin)

LOPAHIN: Îți mulțumesc, cu plecăciune.

VARIA (Supărată, pe un ton glumeț): Sunt vinovată!

LOPAHIN: Nu-i nimic. Îți mulțumesc cu plecăciune pentru gustarea primită.

VARIA: N-ai de ce! (Se îndepărtează, apoi privește înapoi și întreabă blând) Te-am lovit rău?

LOPAHIN: Nu, nimic. O să-mi iasă un cucui ... măreț. (Glasuri din sală): A venit Lopahin! Iermolai Alexeevici!

PIȘCIK: El e! În carne și oase... (Pișcik și Lopahin se sărută) Miroși a coniac, dragul meu, sufletul meu, da' și noi ne veselim... (Intră Liubov Andreevna)

RANEVSKAIA: Dumneata, Iermolai Alexeevici? De ce a ținut atât? Unde-i Leonid?

LOPAHIN: Leonid Andreevici e cu mine. Vine...

RANEVSKAIA (Agitată): Ei, ce e? S-a licitat? Vorbește!

LOPAHIN (Stânjenit, temându-se să-și arate bucuria): Licitația s-a terminat la patru... dar noi am întârziat la tren și a trebuit să așteptăm până la nouă jumătate. (Oftând din greu) Uf! Mi se învârte puțin capul... (Intră Gaev. În mâna dreaptă are niște pachete, cu stânga își șterge lacrimile)

RANEVSKAIA: Ce-i Leonea? Ei... Leonea, ce-i? Mai repede, pentru Dumnezeu...

GAEV (Nu-i răspunde nimic, făcând doar un gest evaziv cu mâna; către Firs, plângând): Ia astea... anchois... sardele de Kerci... azi n-am mâncat nimic... atât am suferit! (Ușa sălii de biliard e deschisă, se aude zgomotul bilelor și glasul lui Iașa)

IAȘA: 7 și 18...

GAEV (Cu altă expresie): Am obosit îngrozitor. Dă-mi să mă schimb, Firs.

PIȘCIK: Ce-a fost la licitație? Spune odată!

RANEVSKAIA: E vândută livada de vișini?

LOPAHIN: Vândută.

RANEVSKAIA: Cine a cumpărat-o?

LOPAHIN: Eu am cumpărat-o! (Pauză)

LOPAHIN: Eu am cumpărat-o, numai o clipă domnilor, fiți îngăduitori, îmi vâjâie capul, nu pot să vorbesc... (Râde) Ajungem noi la licitație, Deriganov era deja acolo. Leonid Andreevici avea numai 15.000, iar Deriganov a oferit din capul locului 30.000. Văd cum stau lucrurile, m-am încleștat cu el, am dat 40. El 45- eu 55... el va să zică adăuga câte cinci, eu câte zece... Ei... s-a sfârșit! Am plusat până la 90.000 și mi-a rămas mie. Acum, livada de vișini e a mea! (Râde cu hohote) Doamne, Dumnezeule, livada de vișini e a mea. Spuneți-mi că sunt beat, că nu sunt în toate mințile, că mi se-nchipuie... nu râdeți de mine! (Bate din picior) Dacă tatăl meu și bunicul s-ar ridica din morminte și ar vedea ce s-a întâmplat, cum Iermolai al lor, bătutul, Iermolai analfabetul, care alerga iarna desculț, cum Iermolai ăsta a cumpărat moșia... frumoasă, - cum nu mai e alta pe lume. Eu am cumpărat moșia unde bunicul și tata au fost robi, unde nu-i lăsau nici la bucătărie... Dorm... mi se năzare... e o închipuire... E rodul imaginației voastre acoperite de întunericul necunoscutului. (Varia aruncă cheile la picioarele lui. Lopahin le ridică mișcândule, zâmbește) A aruncat cheile, să arate că nu mai e stăpână aici... Ei, asta e. (Orchestra își acordează instrumentele) Muzicanți, cântați, doresc să vă ascult! Veniți toți, să vedeți cum Iermolai Lopahin înfige toporul în livada cu vișini, cum vor cădea pomii la pământ! Vom construi vile și nepoții... și strănepoții noștri vor vedea aici o viață nouă... Muzică, cântă! (Orchestra cântă. Liubov Andreevna s-a lăsat pe un scaun și plânge amar)

LOPAHIN (Apropiindu-se de Liubov Andreevna): De ce nu m-ați ascultat? (Cu lacrimi în ochi) Sărăcuța mea, buno, nu-i întoarce... O, de-ar trece toate mai repede, de s-ar schimba cumva, mai repede, viața asta anapoda, nefericită.

PIȘCIK (Îl ia de mână, cu jumătate de glas): Ea plânge. Hai să mergem în salon, s-o lăsăm singură. Haidem...

LOPAHIN: Ce e? Muzică, cântă mai tare! Să fie totul cum doresc eu! (Cu ironie) Vine noul stăpân, proprietarul livezii de vișini! (Lovește din greșeală o măsuță, gata să răstoarne un candelabru) Pot să plătesc pentru tot. (Iese cu Pișcik) (În sală și salon nu-i nimeni, afară de Liubov Andreevna, care stă ghemuită și plânge amarnic. Orchestra cântă în surdină. Intră repede Ania și Trofimov. Ania se apropie de mama ei și îngenunchează în fața ei, Trofimov rămâne la intrarea în sală)

ANIA: Mamă!... mamă, tu plângi? Blânda, buna, scumpa mea mamă, prea frumoasa mea, eu te iubesc, eu te binecuvântez. Livada de vișini s-a vândut, nu mai e!... e adevărat, adevărat, dar nu plânge, mamă, ți-a rămas viața înainte, ți-a rămas sufletul tău bun, curat... vino cu mine, vino scumpa mea, să plecăm de aici, vino!... Vom sădi o nouă livadă, mai frumoasă ca asta, ai s-o vezi, ai să-nțelegi... și o bucuri liniștită, adâncă, se va lăsa în sufletul tău, ca soarele în sufletul tău, ca soarele în ceasul înserării, și tu, mamă, vei zâmbi! Să mergem, draga mea! Să mergem!...

ACTUL IV

Decorul din actul întâi. Nu mai sunt nici perdele la ferestre, nici tablouri, doar puțină mobilă strânsă toată într-un colț, ca pentru vânzare. O senzație de gol. Lângă ușa de ieșire și în fundul scenei sunt strânse geamantanele, baloturile de călătorie etc. În stânga, ușa e deschisă și se aud glasurile Variei și Aniei. Lopahin așteaptă în picioare. Iașa ține o tavă cu pahare de șampanie. În antreu, Epihodov leagă cu sfoară o ladă. În fund, din culise se aude zgomot de voci. Au venit țăranii să-și ia rămas bun. Glasul lui Gaev: "Vă mulțumesc, fraților, vă mulțumesc!"

IAȘA: Omul simplu a venit să-și ia rămas bun... Părerea mea, Iermolai Alexeevici, e: poporul e bun, dar înțelege puțin. (Zgomotul de voci încetează. Prin antreu trec Liubov Andreevna și Gaev. Liubov Andreevna nu plânge, dar e palidă, buzele îi tremură, nu poate vorbi)

GAEV: Le-ai dat tot portofelul tău, Liuba! Așa nu se poate, nu se mai poate!

RANEVSKAIA: Ei, n-am putut! N-am putut! (Pleacă amândoi)

LOPAHIN (În ușă, în urma lor): Poftiți va rog, să închinăm câte un păhărel la despărțire. Din oraș nu mi-a dat prin cap să aduc, iar la gară am găsit numai o sticlă. Poftiți! (Pauză) Ei, domnilor! Nu poftiți? (Se depărtează de ușă) Dacă știam, nu cumpăram. Ei... nici eu n-am să beau. (Iașa pune tava pe scaun, cu precauție) Bea măcar tu, Iașa! IAȘA: Pentru cei care pleacă! Rămâneți fericiți, (Bea) șampania asta nu e veritabilă, pot să vă asigur.

LOPAHIN: Opt ruble sticla. (Pauză) E frig al dracului aici! IAȘA: N-am făcut focul astăzi, acu' tot plecăm... (Pufnește în râs)

LOPAHIN: Ce te-a apucat? IAȘA: Râd de bucurie.

LOPAHIN: Octombrie bate la ușă, soare și liniște ca vara. Se construiește bine... (În ușă, uitându-se la ceasul de perete)... Domnilor, aveți în vedere c-au mai rămas doar 46 de minute până la plecarea trenului! Înseamnă că peste 20 de minute pornim. Grăbiți-vă! (Trofimov, în pardesiu, intră din curte)

TROFIMOV: Cred că e timpul să plecăm. Trăsurile sunt la scară. Dracu' știe unde mi-or fi galoșii? Au dispărut. (În prag) Ania, mi-au dispărut galoșii, nu-i găsesc.

LOPAHIN: Eu, la Harkov am treabă... Iau același tren. Rămân toată iarna la Harkov. Mi-am pierdut timpul trăncănind cu voi, am obosit fără să fac nimic. Nu pot sta degeaba, nu știu ce să fac cu mâinile, mi se bălăngănesc ciudat, de parcă ar fi ale altuia.

TROFIMOV: Plecăm imediat și o să puteți relua activitatea dumneavoastră atât de utilă.

LOPAHIN: Bea un păhărel!

TROFIMOV: Nu, nu beau.

LOPAHIN: Acum, La Moscova...

TROFIMOV: Da, îi conduc pe ei până la oraș, iar mâine - la Moscova.

LOPAHIN: Da... păi, da... profesorii nu-și citesc lecțiile, te pomenești c-așteaptă până te vei arăta!

TROFIMOV: Nu-i treaba ta.

LOPAHIN: Câți ani sunt, de când tot înveți?

TROFIMOV: Caută ceva nou, asta-i veche și răsuflată. (Își caută galoșii) Știi, noi nu ne vom mai vedea, așa că dă-mi voie să-ți dau un sfat la despărțire: nu mai da din mâini! Dezvață-te de obiceiul ăsta, să dai din mâini... Și totuși, cum o fi, cum n-o fi, eu te iubesc. Ai degete subțiri, ca de artist... Și sufletul fin, delicat...

LOPAHIN (Îl îmbrățișează): Adio, porumbelul meu. Mulțumesc pentru tot, dacă ai nevoie de bani pentru drum, ia de la mine.

TROFIMOV: Pentru ce? N-am nevoie.

LOPAHIN: Știu că n-ai.

TROFIMOV: Am. Vă mulțumesc. Am primit pentru o traducere, uite-i sunt aici, în buzunar. (Neliniștit) Dar galoșii nu sunt!

VARIA (Din camera vecină): Ia-ți gioarsele! (Aruncă pe scenă o pereche de galoși)

TROFIMOV: De ce te superi, Varia? A... ăștia nu-s galoșii mei.

LOPAHIN: Astă primăvară am semănat 500 de hectare cu maci. Și acum, am câștigat 40.000 curat. Când macul meu a înflorit... ce priveliște era... Am câștigat 40.000 și înseamnă că îți pot oferi un împrumut. De ce ții nasul pe sus. Sunt mujic... simplu.

TROFIMOV: Tatăl tău a fost mujic, al meu farmacist. Ei și? Asta nu înseamnă nimic. (Lopahin scoate portofelul) Lasă, lasă. Poți să-mi dai și 200000, n-aș primi. Sunt un om liber. Trec pe lângă voi, puternic și mândru... Omenirea merge în căutarea adevărului, către fericirea cea mai înaltă care-i posibilă pe pământ, și eu sunt în primele rânduri.

LOPAHIN: Vei ajunge?

TROFIMOV: Voi ajunge. (Pauză) Voi ajunge sau le voi arăta altora drumul.

LOPAHIN: Ei, adio porumbelule, e timpul să plecăm, ne umflăm în pene unul în fața altuia, dar viața să știi că trece... Când muncesc mult, fără odihnă, gândurile mi se limpezesc, mi se pare că știu pentru ce exist. Dar câți, frate, în Rusia, habar n-au pentru ce există? Ei, tot una e. Leonid Andreevici, se spune, a primit un post la bancă, 6000 pe an... Numai că n-o să țină, prea leneș...

ANIA (În ușă): Mama vă roagă: până nu a plecat, să nu mai taie livada.

TROFIMOV: Cum poți fi atât de lipsit de tact... (Iese prin antreu)

LOPAHIN: Acum, acum... ei, cum pot... (Iese)

ANIA: L-au dus pe Firs la spital?

IAȘA: Le-am spus dimineață, cred că l-au trimis.

ANIA (Lui Epihodov care trece prin sală): Semion Panteleevici, află te rog dacă l-au dus pe Firs la spital.

IAȘA (Ofensat): Dimineață am vorbit cu Egor, ce să mai întrebăm de zece ori.

EPIHODOV: Preavârsnicul Firs, părerea-i definitivă, nu mai e bun de reparat, trebuie să ia calea strămoșilor. Eu unul nu pot decât să-l invidiez. (Pune un geamantan pe o cutie de pălării și o strivește) Uite, poftim... (Iese)

IAȘA (Batjocoritor): "99 de nenorociri".

VARIA (De după ușă): L-au dus pe Firs la spital?

ANIA: L-au dus.

VARIA: Atunci de ce n-au luat scrisoarea pentru doctor?

ANIA: Trebuie ajunși din urmă! (Iese)

VARIA (Din camera vecină): Unde-i Iașa? Spuneți-i că a veni maică-sa să-și ia rămas bun.

IAȘA (Dă din mână): Chiar mă scoate din sărite. (Duniașa s-a ocupat tot timpul de bagaje. Acum, când Iașa a rămas singur, se aproprie de el)

DUNIAȘA: Dacă m-ai privi măcar o dată, Iașa! Pleci... mă părăsești... (Plânge și i se aruncă de gât)

IAȘA: De ce plângi? (Bea șampanie) Peste șase zile voi fi din nou la Paris. Mâine luăm expresul și, la drum, de parcă nici n-am fi fost aici. Vive la France! Aici nu e de mine, nu pot trăi... nu se poate face nimic. Mârlănie și-atât. (Bea șampanie) De ce să plângi? Poartă-te cum se cuvine și n-ai să mai plângi.

DUNIAȘA (Se pudrează, privindu-se în oglindă): Să-mi scrii de la Paris, doar te-am iubit, Iașa, cât te-am iubit! Sunt o ființă gingașă, Iașa! IAȘA: Vine cineva. (Se ocupă de geamantane, cântând încet) (Intră Liubov Andreevna, Ania și Charlotta Ivanovna)

GAEV: Ar fi timpul să plecăm. (Privindu-l pe Iașa) Cine miroase a scrumbie?

RANEVSKAIA: Haideți! Peste zece minute trebuie să urcăm în trăsură. (Privește odaia) Adio, dragă casă, bătrână... Trece iarna, va veni primăvara și tu n-ai să mai fi, te vor dărâma. Câte n-au văzut zidurile astea! (Către Ania) Comoara mea, cum strălucești, ochii tăi joacă ca două diamante. Ești fericită, foarte fericită?

ANIA: Foarte, începe o viață nouă, mamă!

GAEV (Vesel): Într-adevăr, acum totul e bine. Până la vânzarea livezii de vișini toți fremătam, sufeream, apoi când lucrurile s-au hotărât definitiv și irevocabil, cu toții ne-am liniștit, chiar ne-am regăsit buna dispoziție... eu sunt funcționar la bancă, un finanțist, ca să zic... galbena la mijloc, și tu, Liuba, cum-necum, arăți bine... fără îndoială.

RANEVSKAIA: Da. Stau mai bine cu nervii, e adevărat. (I se dă paltonul și pălăria) Dorm bine. Ia lucrurile mele, Iașa. (Aniei) Fetița mea, ne vom revede curând... plec la Paris, voi trăi acolo cu banii pe care i-a trimis mătușa din Iaroslavl... să trăiască mătușa! - dar banii ăștia n-o să-mi ajungă mult timp.

ANIA: Tu, mamă, te vei întoarce curând... nu-i așa? Mă voi pregăti, voi da examenele la gimnaziu și voi munci să te ajut. Noi, mamă, împreună, vom citi cărți... Nu-i așa, (Îi sărută mâinile) vom citi în nopțile de toamnă, vom citi multe cărți și în fața noastră se va deschide o lume nouă, minunată... (Visătoare) Mamă, întoarce-te...

RANEVSKAIA: Mă voi întoarce, comoara mea! (O îmbrățișează) (Intră Lopahin. Charlotta fredonează încet un cântec)

GAEV: Charlotta e fericită, cântă!

CHARLOTTA (Ia o legătură ce seamănă cu un copilaș în fașă): Copilașul meu, nani-nani (Se aude un plâns de copil: uaa, uaa) Oa-oa! Șșș! Taci, dragul meu, taci cu mama, Șșș... micuțu' meu! Tare mi-e milă de tine... (Aruncă balotul la loc) Vă rog să-mi găsiți un loc undeva. Eu nu pot să rămân așa.

LOPAHIN: Găsim, Charlotta Ivanovna, n-avea grijă.

GAEV: Toți ne părăsesc, Varia pleacă... nimeni nu mai are nevoie de noi.

CHARLOTTA: La oraș n-am unde să stau. Trebuie să plec... (Fredonează) Fie ce-o fi... (Intră Pișcik)

PIȘCIK (Gâfâind): Uf, lăsați-mă să-mi trag sufletul... sunt la capătul puterilor... prearespectabilii mei... apă...

GAEV: După bani, te pomenești? Fug să scap de pacoste... (Iese)

PIȘCIK: N-am mai fost de mult la voi... preafrumoaso, (Lui Lopahin) ești aici... bucuros că te văd... om cu creier colosal... ține, i-ai, (Îi dă lui Lopahin bani) 400 de ruble... mai rămân 840...

LOPAHIN (Dă din umeri nedumerit): Cred că da... De unde i-ai luat?

PIȘCIK: Așteaptă. Cald. O întâmplare nemaipomenită. Au veni englezii și au găsit în pământul meu un fel de argilă albă. (Către Liubov Andreevna) Dumitale 400... preafrumoasă... minunată, (Îi dă banii) restul mai târziu. (Bea apă) Adineauri în tren un tânăr povestea cum că unul... un mare filosof, sfătuiește oamenii să sară de pe acoperiș "Sări, zice, asta-i cheia" (Mirat), ce spuneți! Apă!

LOPAHIN: Ce fel de englezi?

PIȘCIK: Le-am închiriat o bucată de pământ, din ăla argilos, pentru 24 de ani... și acum, iertați-mă, n-am timp... trebuie să galopez mai departe... la Znoikov... la Kardamonov... Dator, la toți... (Bea) Rămâneți sănătoși... Mă întorc joi...

RANEVSKAIA: Ne mutăm la oraș, iar eu plec mâine în străinătate.

PIȘCIK: Cum? (Alarmat) De ce la oraș? A, da, văd... cufere, geamantane... ei, ce să-i faci, nu-i nimic... (Printre lacrimi) nimic... Inteligenți oameni, englezii ăștia... nu-i nimic, fiți fericiți, Dumnezeu să vă ajute... nu-i nimic, totul are un sfârșit pe lume... (Îi sărută Liubovei Andreevna mâna) Dacă ajunge la voi vestea că mi-am dat duhul, amintiți-vă de acest... cal... și spuneți: a fost odată pe lume un oarecare... Semionov Pișcik... fie-i țărâna ușoară... Ce vreme minunată... Da! (Pleacă puternic emoționat, dar se întoarce în aceeași clipă și vorbește din ușă) Fiica mea, Dașenka, vă trimite respectuoase plecăciuni. (Iese)

RANEVSKAIA: Acum putem să mergem. Plec cu două griji. Prima, Firs care-i bolnav. (Uitându-se la ceas) Mai avem încă cinci minute.

ANIA: Mamă, pe Firs l-au dus la spital. Iașa l-a trimis dimineață.

RANEVSKAIA: Și a doua mea grijă - Varia. Ea e obișnuită să se trezească dis-de-dimineață și să lucreze, acum fără muncă e ca peștele pe uscat. A slăbit, e palidă și plânge mereu, sărăcuța de ea... (Pauză) Știi foarte bine, Iermolai Alexeevici; visam... să o mărit cu dumneata, părea că așa va fi. (Șoptește ceva Aniei, face semn Charlottei, și amândouă pleacă) Ea te iubește, vă potriviți și nu înțeleg, nu înțeleg de ce vă feriți unul de altul. Nu înțeleg.

LOPAHIN: Mărturisesc că nici eu nu înțeleg. Totu-i atât de ciudat... dacă mai avem puțin timp, eu sunt gata chiar acum... să terminăm odată și basta! Dar fără dumneavoastră, simt că nu pot.

RANEVSKAIA: Minunat. Nu va dura decât o clipă. O chem îndată.

LOPAHIN: Întâmplător avem șampanie, (Privește paharele) e goală, n-a mai rămas nici un strop. A băut-o cineva. (Iașa tușește) A ras-o.

RANEVSKAIA (Cu vioiciune): Excelent. Noi ne retragem... Iașa. Allez! (Spre ușă) Varia, lasă tot și vino aici! Vino! (Iese cu Iașa)

LOPAHIN (Se uită la ceas): Da... (Pauză) (După ușă râsete reținute, șoapte, în sfârșit intră Varia) VARIA (Privind cercetător în jur): Ciudat, nu-i găsesc.

LOPAHIN: Ce cauți? VARIA: I-am pus chiar eu undeva, dar nu țin minte. (Pauză)

LOPAHIN: Ei, și acum încotro, Varvara Mihailovna?

VARIA: Eu? La Ragulini... Ne-am înțeles să le țin gospodăria... un fel de... menajeră.

LOPAHIN: La Iașnevo? 70 de km de drum. (Pauză)

LOPAHIN: Uite că s-a sfârșit viața în casa asta...

VARIA (Privind lucrurile): Unde-or mai fi... sau i-am pus în cufăr... Da, viața în casa asta s-a sfârșit... nu va mai fi...

LOPAHIN: Eu plec la Harkov acum... cu trenul ăsta. Treabă multă. Aici îl las pe Epihodov. Lam angajat.

VARIA: Ei!

LOPAHIN: Anul trecut pe vremea asta, dacă-ți amintești, ningea, iar azi e liniște, soare. Numai că e frig. Trei grade ger.

VARIA: Nu, n-am uitat. (Pauză) Dar și termometrul e spart... (OFF: Iermolai Alexeevici..)

LOPAHIN (Parcă ar fi așteptat de mult chemarea asta): Îndată! (Iese) (Varia stând pe jos și punându-și capul pe balotul cu rochii, plânge încet. Se deschide ușa, intră Liubov Andreevna)

RANEVSKAIA: EI? (Pauză) Trebuie să plecăm.

VARIA (Nu mai plânge, și-a șters lacrimile): Da, e timpul măicuță. Ajung chiar azi la Ragulini, numai de n-aș pierde trenul...

RANEVSKAIA (În ușă): Ania, îmbracă-te! (Intră Ania, apoi Gaev, Charlotta Ivanovna. Gaev poartă un palton gros, cu glugă. Se strâng servitorii, vizitii. Lângă lucruri se agită Epihodov)

RANEVSKAIA: Și acum putem porni la drum.

ANIA (Veselă): La drum!

GAEV: Prietenii mei, scumpii mei, dragii mei prieteni! Părăsim pentru totdeauna această casă, pot eu oare să tac, mă pot eu oare stăpâni să nu exprim la despărțire sentimentele care inundă acum toată ființa mea...

ANIA (Îl imploră): Unchiule!

VARIA: Unchiulețule, nu trebuie!

GAEV (Trist): Bila galbenă la mijloc - în dublet... Tac... (Intră Trofimov, apoi Lopahin)

TROFIMOV: Ce faceți, domnilor, e timpul să plecăm!

LOPAHIN: Epihodov, paltonul!

RANEVSKAIA: O să mai stau un minut. Să ne așezăm. Parcă n-am văzut niciodată cum sunt pereții în casa asta, cum e podul, și acum mă uit la toate cu sete, cu dragoste...

GAEV: Mi-aduc aminte, când aveam 6 ani, de Sfânta Treime, stăteam la fereastra asta și mă uitam după tata care se ducea la biserică. RANEVSKAIA: Au luat toate lucrurile?

LOPAHIN: Cred că da. (Lui Epihodov, îmbrăcându-se) Epihodov, ai grijă să fie totul în ordine aici.

EPIHODOV (Vorbește cu glas răgușit): Fiți liniștit, Iermolai Alexeevici.

LOPAHIN: Ce-i cu glasul ăsta?

EPIHODOV: Adineauri am băut apă și-am înghițit ceva. IAȘA (Disprețuitor): Mârlănie...

RANEVSKAIA: Plecăm și aici nu va rămâne nici un suflet...

LOPAHIN: Până-n primăvară.

VARIA (Trage din balot o umbrelă și o ridică de parcă ar vrea să lovească în cineva): Ce e...? Ce e...? Nici nu mă gândeam...

TROFIMOV: Vă rog, urcați-vă în trăsură. E timpul. Acum sosește trenul!

VARIA: Petea, uite-ți galoșii lângă valiză, (Printre lacrimi) cât de vechi și de murdari sunt...

TROFIMOV (Punându-și galoșii): Să mergem, domnilor!

GAEV (Puternic emoționat, îi e teamă să nu plângă): Tren... Gară... Croisč la mijloc... dublet alb - în colț...

RANEVSKAIA: Să mergem!

LOPAHIN: Toată lumea e afară? N-a mai rămas nimeni înăuntru? (Închide ușa din stânga) Acolo mai sunt niște lucruri. Trebuie încuiat. Să plecăm!...

ANIA: Adio, casă! Adio, viață veche! TROFIMOV: Salut, viață nouă! (Iese cu Ania) (Varia privește camera și iese fără să se grăbească. Pleacă Iașa cu Charlotta, care duce cățelul de lanț)

LOPAHIN: Așadar, la primăvară... Ieșiți, domnilor... la revedere (Iese) (Liubov Andreevna și Gaev au rămas singuri; de parcă ar fi așteptat această clipă, se aruncă unul în brațele celuilalt și plâng încet, de teamă să nu fie auziți)

GAEV (Disperat): Sora mea, sora mea...

RANEVSKAIA: O, draga, scumpa, frumoasa mea livadă!... Viața mea, tinerețea mea, fericirea mea, adio!... Adio!...

GLASUL ANIEI (Chemând-o): Mamă!...

RANEVSKAIA: Pentru ultima oară, să privesc pereții, ferestrele... biata mama... îi plăcea atât de mult să se plimbe prin camera asta.

GAEV: Sora mea, sora mea!

GLASUL ANIEI: Mamă!...

GLASUL LUI TROFIMOV: A-u!

RANEVSKAIA: Venim! (Ies. Scena e goală. Se aude cum se încuie ușile, apoi cum pleacă trăsurile. Se face liniște. Liniștea e străbătută deodată de zgomotul surd al toporului, care lovește un pom. Sună stingher și trist. Se aud pași. Se arată pe ușa din dreapta Firs. E îmbrăcat ca întotdeauna, în haină și jiletcă albă; în picioare - pantofi. E bolnav)

FIRS (Se apropie de ușă și o încearcă): Au încuiat. Au plecat (Se așează pe divan) M-au uitat. Nu face nimic. Să mă așez puțin aici, sunt singur, Leonid Andreevici iar nu și-a luat blana. A plecat cu paltonul... (Oftează preocupat) dacă n-am fost cu ochii pe el... Tânăr, necopt... (Bombăne ceva de neînțeles) Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit-o... (Se culcă) Să mă întind... Nu mai ai putere, nu ți-a mai rămas nimic... Ei, tu... bun de nimic!... (Stă nemișcat) (Se aude un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesnește, un sunet trist, stingându-se încet. Se face tăcere, se aude numai cum departe, în livadă, toporul lovește în vișini.

Cortina