Locul intalnirii: Bagdad

Locul intalnirii Bagdad de Agatha Christie

Capitolul I

1.

Căpitanul Crosbie ieși de la bancă, având aerul satisfăcut al unui domn care tocmai a încasat un cec și, totodată, a descoperit că în cont îi rămânea un pic mai mult decât crezuse.

Scund și îndesat, căpitanul avea o față aprinsă și o mustață zbârlită, cu un aspect foarte milităros. Mersul îi degaja siguranță. Se îmbrăca poate cam țipător, dar îi plăceau istoriile nostime și oamenii îl găseau simpatic. Cordial, nu foarte distins, dar amabil. Și, pe deasupra, celibatar. Întru totul, o persoană care nu avea nimic aparte. Poți să întâlnești atâția Crosbie în Orient!

Era pe Bank Street, o stradă numită astfel pentru că aici se aflau cele mai multe din instituțiile bancare ale orașului. În bancă se lucra cu sârguință, într-o lumină blândă și într-o liniște, pe care nu o tulbura decât clinchetul nenumăratelor mașini de scris. Dimpotrivă, strada era inundată de soare. Se înainta prin praf și zgomot. Erau avertismentele necontenite ale claxoanelor de automobil, strigătele micilor negustori, bărbați, femei și copii, care se insultau pentru a se împăca imediat. Ofereau trecătorilor dulciuri, portocale, banane, prosoape, lame de ras și încă multe alte lucruri. Circulația era intensă: mașini, cai, măgari și pietoni. Și, în orice clipă, un strigăt: Balekl Balek!

Acesta era Bagdadul, la ora 11,00 dimineața. Căpitanul Crosbie se opri ca să-și cumpere un ziar de la un puști, care ducea în brațe un pachet enorm de foi abia ieșite din rotativă, apoi o luă pe Rashid Street, strada principală, care, paralel cu fluviul Tigru, traversează orașul pe o lungime de patru mile.

După un nou popas, în timpul căruia parcursese cu privirea titlurile din ziarul său, căpitanul își reluă mersul și, după câteva sute de metri, cotind la dreapta, urmă cursul unei străduțe, care dădea într-un mare khan, o curte vastă, în fundul căreia exista o poartă, cu o placă de aramă. O deschise și se găsi într-un birou.

Un tânăr secretar irakian își părăsi mașina de scris și veni spre el, cu un surâs amabil.

— Bună ziua, domnule căpitan. Cu ce pot să vă fiu de folos?

• Domnul Dakin este? Perfect! Știu drumul.

Deschise o ușă, urcă pe o scară foarte abruptă, o apucă pe un culoar, care ar fi avut nevoie de o curățenie serioasă, și ajunse să bată la o altă ușă. O voce răspunse: "Intră!"

În această încăpere, înaltă și aproape goală, ferestrele erau mascate și lumina electrică, aprinsă. Se vedeau aici un divan lung, foarte jos, supraîncărcat cu perne, o măsuță cu un reșou cu benzină și o cratiță plină cu apă. În fund, un birou mare, în dezordine.

Bărbatul așezat în spatele acestui birou purta veșminte șifonate și părea foarte istovit. Chipul său mărturisea resemnarea unui tip care și-a ratat viața.

— Așadar, spuse Dakin, după ce saluturile fură schimbate, te-ai întors de la Kerbuk?

Crosbie răspunse da, cu un semn din cap. Apoi închise cu grijă ușa. Nu prea era plăcută la vedere această ușă, cu vopseaua sa scorojită, dar avea o calitate pe care nu i-ai fi bănuit-o: se închidea la fel de bine ca ușa unei case de bani.

Ușa odată închisă, un observator ar fi remarcat în purtarea celor două personaje modificări ușoare, dar, totuși, sensibile. Căpitanul Crosbie părea mai puțin arogant, mai puțin stăpân pe el. Dimpotrivă, domnul Dakin câștigase în siguranță. Din cei doi bărbați, șeful era, evident, el.

— Ceva nou, domnule? întrebă Crosbie.

— Da.

Dakin, care avea în față un mesaj codificat, pe care tocmai îl dezlega la sosirea lui Crosbie, descifra ultimele litere și adăugă:

— Se va ține la Bagdad!

Și zicând aceasta, aprinse un băț de chibrit, cu care dădu foc hârtiei pe care notase traducerea mesajului. Când foaia fu prefăcută în cenușă, pe care o pulveriză în mână, continuă:

— În cele din urmă, au ales Bagdadul. La 20 ale lunii viitoare. Trebuie să veghem ca secretul să fie perfect păstrat.

— În suk după suk, de trei zile nu se vorbește decât de asta!

Dakin zâmbi, cu un aer dezabuzat.

— Ei, da... În Orient, secretele nu rezistă! Este și părerea dumitale, Crosbie?

— O, desigur, domnule! Aș merge chiar până la a mă întreba dacă dealtminteri există. În timpul războiului, am avut adesea prilejul să descopăr că un ucenic frizer din Londra știa mai multe decât înaltul Comandament.

— În cazul de față, nici nu are mare importanță. Dacă, într-adevăr, conferința are loc în curând la Bagdad, faptul nu va întârzia să fie făcut public. Din acel moment, vom începe să ne distrăm. Dacă se poate spune așa!

Crosbie părea sceptic.

— Dar se va ține conferința? Credeți, sincer, că unchiul Joseph are intenția să vină aici?

Unchiul Joseph, pentru Crosbie, era conducătorul unei mari puteri europene. Rar îl numea altfel.

— De data aceasta, răspunse Dakin, cu un ton convins, o cred. Si mai cred că dacă întrevederile decurg fără ciocniri serioase, ar putea să ne scutească de... o mulțime de lucruri. Dacă s-ar reuși să se ajungă la un soi de aranjament...

Dakin își lăsă fraza neterminată.

— Credeți, domnule.. Vă cer iertare pentru că vă întreb... Credeți, cu adevărat, că ar fi cu putință să se înțeleagă?

— Dacă ar fi vorba doar de a pune încă o dată față în față oameni reprezentând ideologii total diferite, ți-aș răspunde că nu. Conferința s-ar termina, ca și altele, într-o atmosferă de suspiciune crescută și de incomprehensiune funciară. Numai că, de data aceasta, intervine un element nou. Dacă fantastica istorie a lui Carmichael este adevărată...

Se opri.

— Dar nu se poate să fie! exclamă Crosbie. Chiar dumneavoastră ați spus-o, domnule, este fantastică! Ea este din cale-afară!

Dakin rămase tăcut. Amintiri îi reveneau: un chip cu trăsături răvășite, un glas care rostea lucruri incredibile. Și își aducea aminte și cuvintele pe care el însuși le pronunțase: "Sau cel mai bun dintre agenții mei, cel pe care pot să contez cel mai mult, a înnebunit sau spune adevărul... Și atunci..."

— Pentru Carmichael, continuă, problema nu se mai punea. Totul părea să-i confirme ipoteza și de aceea ținea să meargă să caute la fața locului dovezile de care avea nevoie. Am avut sau nu dreptate să-l las să plece? Habar n-am. Dacă nu se va întoarce, nu-mi va rămâne decât istoria pe care mi-a povestit-o și pe care el însuși o știa de la cineva. Este îndeajuns? Tare mă îndoiesc... Este atât de fantastică! Dar dacă, pe 20, Carmichael va fi la Bagdad, dacă va fi aici ca să spună ce a văzut și dacă își va prezenta dovezile...

— Dovezile?

Dakin făcu un semn lent din cap.

— Da. Dovezile. Le are.