Maidanul cu dragoste
Aa
CAPITOLUL I
Un copil cânta cu ochii în soare
Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume rușinos.
Închid ochii și revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mina unui copil nebunatic.
Eram o gânganie cu picioarele goale prin praf. Murise un flăcău în mahala și-mi «dese măsa lui» pantaloni de pomană – pantaloni scumpi, prea lungi ca să nu-i răsfrâng de câteva ori pe glezne și largi. Trebuia să-i leg strâns, cu un brăcinar de sfoară, să nu-mi cadă în vine. Purtam o cămașă desfăcută la gât, cu desene și flori multicolore, cum sunt cămășile de sărbătoare ale lipovenilor tineri, iar părul crescut în voia lui și ciuf, mi se lasă în cârlionți pe tâmple.
Trăiam ca o pasăre și ca un mormoloc.
Ale mele erau maidanele, să le cutreier…
Aveam o pasiune mare: mic cum eram, să lovesc sârma de telegraf. Adunam lângă mine un morman de pietricele, îmi lunecam de câteva ori palmele de turul pantalonilor, să le șterg de praf și mă condamnam, stăpân și singur în pustiul de maidan al străzii, să-mi frâng gâtul, ochind sârmele și să-mi smulg mâna din umăr, aruncând cu bolovani în sus. Eram fericit când auzeam sârma atinsă vibrând.
Îmi scuturam din nou palmele de praf și plecam fluierând ca un haiduc, să fac alte isprăvi: omoram vrabia din roșcovii sălbatici cu praștia, furam pepeni din grădinile sârbilor și mă scăldam la apă mare, în gârla murdară a orașului.
Plecam de acasă în zori și mă întorceam în amurg, cântând, cu ochii mari în soare și părul fluturat în vânt.
Stam pe șoseaua Basarab, într-o casă mică, igrasioasă, rămasă până acum într-o rână, ca o amintire de vis rău și ca o mustrare.
Erau case puține pe șoseaua Basarab și fabrici multe. Pe stânga se întinsese fabrica de bere Luther, ca o nemțoaică grasă și acaparatoare. Pe dreapta, de la intrarea la magaziile de mare și mică viteză ale gării, spre bariera Regiei, erau o cârciumă, o fabrică de mezeluri, un depozit de cărbuni, o turnătorie, o fabrică pentru industria lemnului și casa lui Hagiu – casa cu nebuni, strivită în adăpostul zidului înalt de fabrică. Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier și peste barieră magaziile și atelierele manufacturii de tutun Belvedere.
Din fața casei lui Hagiu pleca spre oraș calea Plevnei, pe stânga cu umbră firavă de roșcovi sălbatici, prin mijloc cu tramvaiul cu un cal, galben și minuscul ca o jucărioară, pe dreapta cu stivele de scânduri, atelierele și coșul uriaș de cărămidă de la fabrica de mobile «Lessel», cu Manutanța și cazărmile una lângă alta, până în strada Francmazonă.
Calea Plevnei era atunci largă și vraiște, cu aspect dezolant de șosea națională intrând în mahalaua unui oraș provincial. O înviorau, arar, goarnele de la cazărmi, ca să ni se pară, în urmă, mai singuratică, mai tristă, în burnița toamnelor și deopotrivă, sub cerul tânăr și limpede al primăverilor.
Bătrânii continuau să-i spună Podul-de-Pământ, ca pe vremea apelpisiților și a cărvunarilor și era deseori invocată, de bunice, figura de legendă a «văduvei cu trei fete, de la testemele…»
De pe maidanul basculei publice sau când mă urcam pe casă, să mă coc la soare și să văd omenirea de sus, aveam perspectiva haotică a triajului B.M., cu șiruri interminabile de vagoane încărcate cu lemne de foc, cu scânduri și bușteni sau mașini agricole. Printre vagoane mișunau hamali albi de var sau murdari, până în lumina ochilor, de cărbuni. Unii încărcau marfa în căruțe, mulți o cărau de la un șir de vagoane la altul. În umbra, cât o palmă, a cailor cu capișoane albe, căruțașii stau pe vine și fumau ori se cinsteau cu braga și acadele.
Plutea peste tot decorul acesta de muncă și încovoieri, în arșița verii, un nor de praf ca o apăsare.
Pată de funingine și păcură, pe cer, se ridica în zare matahala de cărămidă și fier a depoului de mașini.
În spatele cazărmilor, din șoseaua Basarab și până la gârlă, pe cele două versante ale dealului pe care pleca gâfâind și se înapoia ca o furtună trenul de Giurgiu, erau maidanele mele de haimanalâc, de joacă și de isprăvi rele: imperiu cu gunoi în gropile prin cari trecuse Dâmbovița, înainte de canalizare și cu păduri minuscule de mărăcini cu frunza cărnoasă de un verde crud și țepi de aur, cu ciulini pe cari numai eu știam să-i arunc în părul fetelor, ca să nu se mai descurce și scaieți cu floarea în puf violet – cea mai frumoasă floare pe care o văzusem până atunci…
Pe stradă, în fața casei cu nebuni, era o pompă de apă. Veneau sacagiii de câteva ori pe zi, să umple sacalele și să plece prin mahalale, strigând cu un glas la fel, ca o muzică.
Intram în curte pe un gang. La stradă, pe o parte a gangului și lipită de fabrică, era simigeria lui Tino Stavros, cu taraba plină, în fiecare amurg, de covrigi cu susan, de brânzoaice rumene și corăbioare proaspete, iar dincolo de intrare, spre maidanul cu basculă, se afla un birt economic cu șopron de scânduri, unde mâncau la prânz și seara căruțașii, hamalii din triaj și de la magaziile gării și sacagiii.
Birtașul era un slăbănog deșirat și ofticos, cu fotă verde, cu mânecile de la cămașa murdară sumese, cu plaivaz la ureche și un catastiv verde, pe care nu-l lăsa niciodată din mină.
Numai meseriașii de la fabricile din împrejurimi mâncau pe cont, într-o încăpere aparte, cu hârtie de împachetat întinsă pe mese și solnițe de pământ, cu floricele de smalț. Plăteau, cinstit, în fiecare sâmbătă seara, când luau leafa. Jupânul aduna sumele și striga totalul, iar datornicul număra gologanii de câteva ori și-i lăsa pe masă. Birtașul îi arunca în buzunarul uriaș al șortului, mormăind ceva, poate o mulțumire și aduna pe altă filă, în alt cont, pentru alt datornic. Lucrătorii așteptau la rând și cuminți, scuipând printre dinți de câte ori slăbănogul cu catastiv muia plaivazul pe limbă.
Când intram în curte, tropăiam – cu picioarele goale și repede – pe chepengul pivniței: spaima din amenințările bătrânilor, pentru haimanale ca mine.
Mama aștepta în prag, cu un bici în mână.
― Unde mi-ai fost până acum, câine de uși multe?
Mă opream la câțiva pași, cu ochii în pământ.
Așteptam mustrările. Le învățasem pe dinafară. Plecasem din zori și o lăsasem singură. O știam bolnavă și nu-i spărsesem un lemn. Se rugase de un vecin să-i aducă o căldare cu apă. La prânz, nu venisem să mănânc. Nici tata nu venise. Ne așteptase cu masa pusă. Cum era să mănânce singură? A plâns.
Se încuiase în casă și plânsese.
Avea un glas ce mă înfiora.
― Am să mă spânzur, să scap de voi! Tu și ăl bătrân, doi câini… Ascultam cu lacrămile prelinse pe obraz.
― Poftim, hal de copil – haimana de șapte străzi…
Mi se înroșiseră ochii umblând prin soare, eram murdar de sudoare și praf, îmi rupsesem cămașa și sfâșiasem un crac al pantalonilor, în garduri. Mă înhăitasem cu pungașii. Pornisem pe un drum rău. Unde visam să ajung? Am să fiu o pușlama ca oricare alta, hamal în gară dacă nu un pușcăriaș – oricum, un râs al lumii și o rușine.
― Dragu’ mamei, mai bine te omor de-acum! Mă apropiam fără sfială. Primeam pedepsele fără murmur, fără cea mai mică tresărire. Eram convins că așa e normal, că așa e logic să se întâmple. Nu trebuia să plâng. Mă revoltam în mine și mă acuzam că sunt o haimana și un nebun, cu cămașa ruptă și cracul pantalonilor sfâșiat de sus până jos. Mă condamnam să îndur loviturile. Aveam impresia că mă bat singur. Se deștepta în mine alt copil, acel «dragul mamei cuminte și harnic», culcat în fiecare noapte în patul curat și sugrumat în fiecare dimineață, cu întâiul pas spre maidane.
Copilul acesta din vis mi se aduna, ca o lumină, în surâs și priviri, în ochii mari și învăluitori cu cari mă uitam la mama, s-o văd cum ridică mâna și mă lovește.
Puica era înaltă și slabă, cu figura prelungă. Purta părul lins, în cărare la mijloc. Nu o văzusem încă zâmbind. Umbla prin casă ca o umbră. Când sta pe scaun, își lăsa mâinile în jos, cu un gest de renunțare și ofta. Tata, când o auzea, o certa: «nu mai cobi, nevastă, că-mi iau lumea-n cap»! Eu o adoram în adevăr.
Nu uitasem că, odată, mă mângâiase pe creștet și-mi spuse: «dragul mamei» – cald, muzical, robitor…
Cu fiecare lovitură de bici mi se părea c-o aud, ca un cântec închis în mine și numai al meu: «dragul mamei!» Asta îmi da putere să rabd. Ea se supăra că nu mă apăr, că nu încerc să fug, că nu plâng.
― Să te ia dracu! Dau în tine ca-n bivol și nu simți… O dezarmam.
― De ce nu te faci om de treabă? Tu nu înțelegi, nu simți că dau în tine și mă doare mai mult pe mine, când dau?
Mă mustra cu o privire adâncă și tristă.
Mâncam în sală, după ușă și singur, mestecând rar, fără foame, fără gând. Mă uitam înainte și nicăieri, prostește. Câinii intrau peste mine, să-mi fure pâinea din mână, iar pisicile se ridicau în două labe, pe măsuța de brad și-mi mâncau din strachină. Nu le goneam. Parcă mă lega cineva de mâini.
În sală era strâmt. Te oprea, în prag, un miros înecăcios de petrol ars și de pivniță. Zidul din fund își ascunsese igrasia după un covor. Lampa își cârpise sticla cu o foiță de țigară. Mașina de gătit era de tablă, fără ușă, cu cuptorul spart. Burlanele, lipite la încheieturi cu hârtie, afumaseră tavanul. Cizmele de lângă pat, încă pline de praf și păcură, își făcuseră carâmbii armonică. Sub mașină era un coș cu legume. Un gândac negru pleca obișnuit la plimbare, pe zid, ca un gând dușman umblând cu picioare multe și mici sub frunte.
Sus, într-o ramă descleiată, era o fotografie mare, murdară de muște. Un mort, o rudă a nu știu cui, un bătrân cu capul țugui și gura strânsă ca o pungă. Mă speriam de câte ori mă uitam la ei. Aveam impresia că mă urmărește prin casă cu ochii lui de vulpe vicleană, că îmi fură gândurile și le spune tuturor. Eram sigur că noaptea, când dorm, se dă jos din ramă și se prelinge pe ziduri sau pleacă pe stradă, strigoi. Odată, rămăsesem singur acasă, am pus un scaun pe masă și m-am urcat la bătrân, să-i scot ochii cu foarfeca. M-a prins mama și m-a tras de turul pantalonilor, rostogol, cu rama pe umăr și fotografia în brațe.
Dușmănia între mine și strigoiul cu buzele smochină, era fățișe acum. Intram în casă cu pumnii strânși și mă închinam în gând. Când mâncam, mi se părea că-l aud clefăind cu gura lui fără dinți. Mă supăram și aruncam în el cu toți morcovii și cartofii din coșul de sub mașină.
Nu mă lăsam până nu-l dam peste cap, cu ramă cu tot.
Mama îl ridica de jos, mă certa că sunt nebun și iar îl atârna în cuiul cu cârlig.
Mă culcam în fiecare noapte cu un baston lângă mine, hotărât să-i crăp capul bătrânului, cum s-o da jos din cadră. Tresăream, în întuneric și încovrigat sub plapumă, la cel mai mic zgomot. Adormeam târziu și-l visam când șarpe, când câine turbat, fugind după mine. Mă dezmeticeam la ziuă, lac de sudoare, cu dinții clănțănind de spaima din vis. Dar bătrânul cu capul țugui era în ramă. Mă amenința parcă: «acum nu te-am prins, dar la noapte pun sigur mâna pe tine și nu mai scapi!» Scoteam limba la el, căutam praștia sub pernă și începeam să-l bombardez cu pietricele. Îl ocheam în vârful nasului și în frunte.
Nu mă dam jos din culcuș până nu se scula mama. Bănuiam că mai e un bătrân cu capul țugui, sub pat și mi-era frică să nu mă prindă de picior.
Puica aduna pietricelele de jos, în timp ce ibricul de cafea, cuprins de flacăra albastră a spirtului, da în fiert.
― Drace, nici noaptea n-ai astâmpăr! Ce-ai, mă, cu moșu din ramă? Ia uite, i-ai scos ochii. Să nu-l vadă tac-tu, așa, că te omoară!
Mă ridicam în patru labe, peste plapumă și întrebam, cu necazul prins în dinți, să nu mă audă tata.
― Cine-i moșu ăsta, de ce-l ținem în casă?
Mama îmi afunda capul în pernă, cu o palmă plicită pe ceafă.
― Taci, că ești mic și prost.
Mă supăram, îmi legam brăcinarul, strâns, peste pantalonii largi și săream din pat prin ușa deschisă, în curte.
Erau dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.
Rândunica pleca din cuibul de sub streașină, cu zborul ca o săgeată ființă.
Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă.
Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat frumos, cu părul lins pe o sprânceană, se închina de trei ori și rar, spre răsărit, mișcând buzele în rugăciune pe care numai el o știa și aștepta să-i aducă mama cafeaua. Se așeza pe alt scăunel, lângă mine și sorbea din ceașcă țuguind buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicând mult, în cutele frunții, sprâncenele. Mă uitam la el, lung și îngânam, fără gând anume: «tata…» ― Tu și ăl bătrân, doi câini – am să mă spânzur, să scap de voi.
Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.
Puișor era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta, ca mine, cămașă cu flori și culori lipovenești, larg desfăcută la gât. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngândurată, ochii albaștri erau streini – ochi umezi de copil încovoiat de un gând robitor.
Eram amândoi, niște câini.
Întrebam în mine: «de ce» – fără răspuns…
Tata pleca de acasă când fluiera la fabrică «fără un sfert», cu haina pe umăr și pasul rar, legănat.
― Să vii sănătos – îngâna mama, rămasă la poartă.
El da din cap și se uita în pământ, oprit după câțiva pași.
― Tu, dacă nu viu la prânz, mănâncă. Nu mai fi proastă și nu mai pune tot la inimă, că destul îl pun eu!
Ofta, săltând haina pe umăr.
― Mănâncă, Puică și lasă-mă pe mine – că eu… Același gest, greu de descurajare.
Mama fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.
Mergeam alături de tata, tăcut ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un câine cu pașii mici și repezi după stăpân.
Puica îmi spusese că tata e tâmplar mecanic. Lucra la o mașină cu alămuri și curele multe, în atelierul pentru industria lemnului, de alături.
La poarta mare, sub firma uriașe pe care o măsurasem deseori, numărând pași egali între cei doi stâlpi susținători, mă opream cu mâinile la spate și inima mică.
― Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărâmă inimile…
Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu haina zvârlită pe un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri supte, veștede, îmbătrânite de timpuriu, intrau – pe sub firma ce le apăsa umerii – cu pasul rar, obosit și ochii nicăieri, azi ca ieri sau acum cinci ani.
― În ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară, Puișor, că-mi încep viața de la început, cu toate necazurile și dezgusturile, prin tine! O să fiu tare amărât în ziua aia blestemată, Puișor – dacă n-o să mor până atunci…
Fabrica fluiera pentru a doua oară, ca o poruncă.
Puișor se uita abia acum la mine, cu un surâs șters pe figură și mă mângâia, fără cuvânt, cu palma lui mare și aspră.
Îmi venea să plâng.
Aveam impresia, de câte ori plecam de lângă el, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mâna, repede și i-o sărutam – cum sărutam, uneori, icoana.
Mă întorceam acasă fugind, cu plânsul înfipt în gât ca un spin.
Mă opream la poartă și mă uitam înapoi.
Tata, rămas sub firma uriașe, flutura palma spre mine – ca la o despărțire din urmă…
Maidanul cu dragoste – G.M.Zamfirescu – carte pdf download.........adăugat link nou