Mana ascunsa

Mana ascunsa de Agatha Christie

Capitolul 1

I

Când, în cele din urmă, mi-au scos ghipsul și doctorii m-au întors pe toate părțile după pofta inimii, iar asisten­tele m-au reînvățat răbdătoare să-mi folosesc membrele și când ajunsesem deja să mă satur să fiu tratat practic ca un copilaș, Marcus Kent mi-a spus că va trebui să locuiesc o vreme la țară.

— Aer curat, viață liniștită și absolut nimic de făcut – asta îți prescriu. Sora ta va avea grijă de tine. Mănâncă, dormi și ia cât mai mult exemplul regatului vegetal.

Nu l-am întrebat dacă voi mai putea vreodată să zbor. Sunt întrebări pe care nu le pui fiindcă ți-e teamă de răspunsul pe care ai putea să-l primești. La fel cum, în timpul celor cinci luni, nu am întrebat niciodată dacă urma să fiu con­damnat să zac întins pe spate câte zile mai aveam de trăit. M-am temut ca asistenta să nu-mi răspundă cu o ipocrizie încurajatoare:

— Haide, haide, ce întrebare mai e și asta?! Noi nu ne lăsăm pacienții să vorbeascăastfel!

Așa că nu am întrebat – și totul a fost în regulă. Nu eram un invalid neputincios. Am putut să-mi mișc picioarele, să mă sprijin pe ele și, în cele din urmă, să fac câțiva pași – și dacă, într-adevăr, m-am simțit ca un bebeluș cu genunchi nesiguri și tălpi de vată... ei bine, asta era singura mea slăbiciune și neputință, și avea să treacă.

Marcus Kent, care este un doctor adevărat, mi-a răspuns la întrebarea nerostită:

— O să-ți revii complet, mi-a spus el. Nu am fost siguri până marțea trecută când ți s-a făcut acea analiză completă, dar acum îți pot spune asta în deplină cunoștință de cauză. Dar... va fi o chestiune de durată. Va trece mult timp și, pot să adaug, va fi epuizant. Când vine vorba de însănătoșirea mușchilor și a nervilor, creierul trebuie să vină în ajutorul trupului. Orice dovadă de nerăbdare, de agitație, va duce la o recidivă. Și, orice vei face, nu îți impune să îți revii rapid. Orice încercare de acest gen te va trimite înapoi în spital. Trebuie să iei viața ușor și fără grabă. Tempoul va filegato. Nu numai trupul tău trebuie să-și revină, dar și nervii ți-au fost slăbiți de perioada atât de îndelungată în care ai fost nevoit să iei sedative.

De aceea îți recomand să mergi la țară, să-ți găsești o casă, să te implici în politica locală, în scandalurile locale, în bârfa provincială. Bagă-ți nasul cu interes și curiozitate în treburile vecinilor tăi. Dacă îmi dai voie să-ți dau o su­gestie – du-te într-un loc unde nu ai prieteni prin preajmă.

Am dat aprobator din cap.

— M-am gândit și eu la asta.

Nu-mi trecea prin minte ceva mai puțin atrăgător decât ca vreun membru al găștii de prieteni să vină pe neașteptate în vizită, plin de compătimire și preocupat de propriile proble­me: „Dar Jerry, arăți minunat... nu-i așa? Absolut. Dra­gule, trebuie să-ți spun.... Ce crezi că a mai făcut Buster de data asta?”

Nu, astea nu-s de mine! Câinii sunt deștepți. Se târăsc într-un colț liniștit, își ling rănile și nu ies în lume până când nu sunt iarăși zdraveni.

Așa că, după ce am studiat avalanșa de propuneri elo­gioase venite din partea agenților imobiliari privind proprie­tățile de pe tot cuprinsul Insulelor Britanice, eu și Joanna am ales Little Furze din Lymstock, o zonă unde nu cunoșteam pe nimeni.

Iar când Joanna a văzut Little Furze, s-a decis de îndată că era exact casa pe care ne-o doream.

Se afla la circa jumătate de milă de Lymstock, pe drumul care ducea spre mlaștini. Era o casă micuță, albă și dichisită, cu o verandă victoriană vopsită într-un verde-pal. Avea o priveliște plăcută spre un teren în pantă, acoperit cu iarbă-neagră, iar dedesubt, în stânga, se vedea turla bisericii din Lymstock.

Casa aparținuse unei familii de domnișoare bătrâne, dom­nișoarele Barton, dintre care numai una mai trăia, cea mai tânără, Emily.

Domnișoara Emily Barton era o bătrânică încântătoare, care se potrivea incredibil de bine cu casa în care locuia. Pe un ton blând de scuză, ea îi explică Joannei că nu plecase niciodată de acasă, că nici nu i-ar fi trecut prin minte să o facă, „dar, vezi dumneata, draga mea, în ziua de azi lucrurile sunt atât de diferite – impozitele, desigur; apoi mai sunt și acțiunile și depozitele, atât desigure – așa mi-am imaginat întotdeauna și chiar directorul bănciipersonal mi-a reco­mandat unele dintre ele dar acum nu mai par să aibăvreo valoare – străine, evident! Și într-adevăr, asta face lucrurile atât de dificile. Nimănui nu-i face plăcere (sunt sigură că mă vei înțelege, draga mea, și nu te vei supăra, căci pari atât de amabilă) ideea de a-și închiria casa unor străini, dar trebuie să fac ceva și, într-adevăr, după ce te-am văzut, voi fi chiar bucuroasă să mă gândesc că te afli aici – casa are nevoie, înțelegi, desânge tânăr. Și trebuie să-ți mărturisesc că mă cutremur la gândul că ar putea venibărbați aici!”

În acel moment, Joanna fusese nevoită să-i spună de mine. Domnișoara Emily se repliase foarte bine:

— Oh, Doamne, înțeleg. Ce trist! Un accident aviatic? Sunt atât de curajoși acești tineri! Totuși, fratele dumitale va fi practic invalid....

Gândul păru să o îmblânzească pe micuța doamnă. Pro­babil că nu mă voi implica în acele activități masculine grosolane de care se temea Emily Barton. Întrebă timidă dacă fumez.

— Ca un turc, replică Joanna. Dar și eu fac la fel, sublinie ea.

— Desigur, desigur. Ce proastă sunt! Vezi dumneata, mi-e teamă că eu nu m-am schimbat odată cu vremurile. Surorile mele erau mai mari ca mine, iar draga mea mamă a trăit până la 97 de ani – imaginează-ți! – și era foarte strictă. Da, da, toată lumea fumează acum. Singura problemă este că nu sunt scrumiere în casă.

Joanna o asigură că o să aducem o mulțime de scrumiere și adăugă cu un zâmbet:

— Nu o să stingem mucurile pe mobila dumneavoastră drăguță, asta vă promit. Nimic nu mă întristează mai mult decât să-i văd pe oameni făcând asta.

Așa că se ajunse la înțelegerea ca noi să închiriem Little Furze pe o perioadă de jumătate de an, cu o opțiune de pre­lungire pentru alte trei luni, și Emily Barton îi explică Joannei că ea avea să se simtă foarte bine, căci urma să se mute în locuința unei foste fete în casă, „credincioasa mea Florence”, care se măritase „după ce a stat la noi timp de cincisprezece ani. O fată atât de drăguță, iar soțul ei se ocupă de construcții. Au o casă drăguță pe Strada Mare și două camere frumoase la ultimul etaj unde mă voi simți foarte bine, iar Florence este încântată să mă primească”.

Așa că totul părea cât se poate de mulțumitor și contrac­tul fu semnat, iar la momentul oportun eu și Joanna am sosit și ne-am instalat. Servitoarea domnișoarei Emily Barton, Partridge, fusese de acord să rămână și urma să fim ajutați și de o „fată” care venea în fiecare dimineață și părea destul de prostuță, dar era amabilă.

Partridge, o femeie slabă și acră, de vârstă mijlocie, gătea admirabil și, deși dezaproba cinele luate târziu (domnișoara Emily era obișnuită să cineze ușor, mâncând un ou fiert), se obișnui cu obiceiurile noastre și merse până la a recunoaște că aveam nevoie să-mi recapăt forțele.

După ce ne-am instalat și am petrecut la Little Furze o săptămână, domnișoara Emily Barton venise solemnă și își lăsase cartea de vizită. Exemplul ei fusese urmat de doamna Symmington, soția avocatului, de domnișoara Griffith, sora doctorului, de doamna Dane Calthrop, nevasta vicarului, și de domnul Pye de la Prior’s End.

Joanna a fost foarte impresionată.

— Nu știam, zise ea cu o voce uluită, că oamenii chiar fac vizite... lăsându-și cărțile de vizită.

— Asta este din cauză că tu, copila mea, nu știi nimic despre viața la țară, i-am răspuns eu.

— Prostii! Am petrecut o mulțime de weekenduri cu diverși oameni.

— Asta nu este deloc același lucru, i-am replicat.

Am cu cinci ani mai mult decât Joanna. Îmi amintesc din copilărie casa mare, albă și neîngrijită pe care o aveam pe câmpurile care mărgineau râul. Îmi amintesc cum mă târam pe sub tufișurile de zmeură, neobservat de grădinar, și mirosul prafului alb din curte, și pisica roșcată care o traversa, și sunetul copitelor calului lovind ceva în grajd.

Dar când eu aveam șapte ani și Joanna doi, ne-am dus la Londra să locuim la o mătușă și de atunci încolo vacanțele de Crăciun și de Paști ni le-am petrecut acolo cu pantomime, și teatre, și excursii la Kensington Gardens cu barca și, mai târziu, pe patinoare. În august, ne duceam la un hotel, undeva pe malul mării.

Reflectând la toate astea, i-am spus gânditor Joannei, cuprins de un sentiment puternic de vinovăție când mi-am dat seama ce invalid egoist și egocentric devenisem:

— Mi-e teamă că toate astea o să-ți pară destul de înfrico­șătoare. O să-ți lipsească atât de mult restul!

Pentru că Joanna este foarte drăguță și foarte veselă, îi plac dansul și petrecerile, aventurile romantice și goana cu mașinile de mare viteză.

Joanna izbucni în râs și îmi spuse că nu o deranjează absolut deloc.

— De fapt, mă bucur că scap de toate. Chiar mă săturasem de toată lumea și, deși sunt sigură că nu o să găsesc înțelegere la tine, să știi că am fost foarte rănită din cauza lui Paul. O să treacă multă vreme până o să-mi revin.

Eram sceptic în această privință. Poveștile de dragoste ale Joannei urmau întotdeauna același curs. Se îndrăgostea nebunește de vreun tânăr fără pic de coloană vertebrală pe care îl considera un geniu neînțeles. Asculta lamentațiile lui fără sfârșit și se străduia din răsputeri să facă să fie apreciat. Apoi, când el se dovedea nerecunoscător, ea se simțea pro­fund rănită și spunea că inima îi era frântă – până când apărea următorul tânăr sumbru, lucru care se întâmpla, de obicei, trei săptămâni mai târziu!

Așa că nu am luat foarte în serios povestea cu inima rănită a Joannei. Însă mi-am dat seama că viața la țară repre­zenta un joc nou pentru frumoasa mea soră.

— În orice caz, arăt bine, nu-i așa? mă întrebă ea.

Am studiat-o critic și nu am putut să fiu de acord.

Joanna era îmbrăcatăsport (de la Mirotin). Asta însemna că purta o fustă extravagantă în carouri. Era foarte strâmtă, iar în partea de sus purta o jachețică cu mâneci scurte în stil tiro­lez. Avea ciorapi de mătase și pantofi ireproșabili, nou-nouți.

— Nu, i-am replicat, ești total greșit îmbrăcată. Ar fi tre­buit să porți o fustă foarte veche de tweed, de preferat de un verde murdar sau de un cafeniu șters. Potrivit ar fi fost un pulover drăguț de cașmir și, poate, pe deasupra un cardigan; ar fi trebuit să porți o pălărie de fetru, ciorapi groși și pantofi vechi. Atunci și numai atunci te-ai fi potrivit cu decorul de pe Strada Mare din Lymstock și nu ai ieși în evidență cum se întâmplă acum. Am adăugat: Fața ta este, de asemenea, total în neregulă.

— Ce nu e bine? M-am machiat cu fondul de tenCountry Tan[1]numărul 2.

— Exact, am spus. Dacă ai fi din Lymstock, ți-ai da doar cu puțină pudră pe nas ca să nu mai strălucească și poate un soupgon^[2]de ruj – nu foarte bine aplicat – și în mod sigur ai avea toate firele din sprâncene, nu numai un sfert din ele.

Joanna chicoti și păru amuzată.

— Crezi că o să li se pară că sunt îngrozitoare?

— Nu. Doar ciudată.

Joanna își reluă studiul cărților de vizită lăsate de cei care trecuseră pe la noi. Numai nevasta vicarului fusese atât de norocoasă încât să o găsească pe Joanna acasă.

— Parcă suntFamiliile Fericite[3] nu-i așa? murmură Joanna. Doamna Justiție este nevasta avocatului, domnișoara Doză este fiica doctorului etc. Adăugă cu entuziasm: Cred că este un loc drăguț, Jerry! Atât de dulce și de amuzant, și de modă veche! Pur și simplu nu-ți vine să crezi că s-ar putea întâmpla ceva neplăcut aici, nu-i așa?

Și, cu toate că știam că ceea ce spusese era un nonsens, eram de acord cu ea. Într-un loc precum Lymstock, nu se putea întâmpla nimic neplăcut. Este ciudat să te gândești că, doar o săptămână mai târziu, am primit prima scrisoare.