Misterioasa pace sufleteasca

Misterioasa pace sufleteasca de Agatha Christie

CARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

1.

Ann Prentice stătea pe peronul gării Victoria fluturându-și mâna.

Trenul o luă din loc cu o serie de zdruncinături puter­nice, capul brunet al lui Sarah dispăru și Ann Prentice porni agale în lungul peronului spre ieșire.

Draga de Sarah, ce dor avea să-i fie de ea... Firește că erau doar trei săptămâni... Dar apartamentul avea să pară atât de pustiu... Doar ea și Edith - două femei între două vârste, plicticoase...

Sarah era atât de vioaie, atât de plină de viață, atât de hotărâtă în toate... Și totuși nu era decât un copil scump, cu părul negru...

Ce groaznic! Ce mod de a gândi! Cât de cumplit de su­părată ar fi Sarah! Singurul lucru asupra căruia Sarah - și toate fetele de vârsta ei - părea să insiste era o atitudine de indiferență nonșalantă din partea părinților lor. „Fără tapaj, mamă”, spuneau ele apăsat.

Acceptau, desigur, tributul în natură. Să li se ducă hainele la curățătorie, să li se aducă și, de regulă, să se plă­tească în locul lor. Să li se dea telefoanele dificile. („Dacă o suni tu pe Carol, va fi mult mai simplu, mamă.) Să se strângă necontenita dezordine din urma lor. („Iubito, zău că aveam de gând să strâng. Dar pur și simplu a trebuit să mă grăbesc.”)

„Când eram eu tânără”, reflectă Ann...

Gândurile i se întoarseră în trecut. Căminul ei fusese un cămin de modă veche. Mama ei avea peste patruzeci de ani când se născuse ea, tatăl ei era și mai în vârstă, cu cinci­sprezece sau șaisprezece ani mai mare ca mama ei. Casa fusese ținută cum îi plăcea tatălui său.

Afecțiunea nu fusese un lucru de la sine înțeles - ea fusese exprimată. „Puiul tatei!” „Vrei să-ți aduc ceva, mamă scumpă?”

Ordinea în casă, comisioanele, invitațiile și scrisorile cu caracter de societate erau lucruri de care Ann se ocupase ca de ceva absolut firesc. Fiicele existau pentru a-și servi părinții, nu invers.

În timp ce trecea pe lângă standul cu cărți, Ann se în­trebă pe neașteptate: „Cum era mai bine?”

Surprinzător, nu părea o întrebare ușoară.

Plimbându-și privirea peste publicațiile de pe stand (ceva de citit diseară în fața focului) ajunse la neașteptata concluzie că asta nu conta cu adevărat. Toată treaba era o convenție, nimic mai mult. La fel ca folosirea argoului. Într-o vreme se spunea că lucrurile erau „grozave”, apoi că erau „de-a dreptul divine”, după aceea că erau „minunate” și că erai „înnebunit” după un lucru sau altul.

Copiii îi serveau pe părinți, sau părinții îi serveau pe copii - asta nu avea nici o importanță în fața vitalei relații subînțelese între două persoane. Între Sarah și ea, era în­credințată Ann, exista o iubire adevărată și profundă. Dar între ea și mama ei? Privind înapoi se gândi că sub afecțiunea de suprafață existase, de fapt, acea indiferență amabilă și nonșalantă care era la modă în ziua de azi.

Zâmbind în sinea ei, Ann cumpără un Pinguin, o carte pe care ținea minte că o citise cu câțiva ani în urmă și îi plă­cuse. Poate că acum putea să pară un pic sentimentală, dar asta nu conta întrucât Sarah nu avea să fie acasă...

Ann se gândi: „O să-mi fie dor de ea - bineînțeles că o să-mi fie dor de ea - dar va fi parcă mai liniște...”

Își spuse: „Și pentru Edith va însemna odihnă, întotdeauna se supără când planurile se schimbă și mesele se modifică.”

Căci Sarah și prietenele ei erau mereu într-un con­tinuu du-te-vino și telefoane și schimbări de program.

„Dragă mamă, nu putem să luăm masa mai devreme? Vrem să mergem la film”. „Tu ești, mamă? Te-am sunat să-ți spun că n-am să vin la masă”.

Pentru Edith, credincioasa servitoare care era la ei de peste douăzeci de ani, era enervant să facă de trei ori munca pe care se aștepta să o facă o dată.

După cum se exprima Sarah, Edith se făcea deseori acră.

Nu că Sarah n-ar putea s-o înmoaie pe Edith oricând voia. Oricât bombănea și se încrunta Edith, în realitate o adora pe Sarah.

Avea să fie foarte liniște doar cu Edith. Liniște... O ciu­dată senzație de răceală o făcu pe Ann să se înfioare. Își zise: „De acum, numai liniște...” O liniște care se întindea vag spre bătrânețe și cobora în moarte. Nimic la care să mai speri.

„Dar ce mai vreau?” se întrebă ea: „Am avut totul. Iubire și fericire cu Patrick. Un copil. Am avut tot ce-am vrut de la viață. Acum... s-a terminat. Acum Sarah va prelua șta­feta. Se va mărita, va avea copii. Am să fiu bunică”.

Zâmbi în sinea ei. Avea să-i placă să fie bunică. Își imagină niște copii frumoși și neastâmpărați, copii lui Sarah. Băieței năzdrăvani cu părul negru, rebel, al lui Sarah, fetițe durdulii. Avea să le citească, să le spună povești...

Zâmbi în fața perspectivei, dar senzația de răceală mai era încă acolo. Măcar de-ar fi trăit Patrick! Vechea mâhnire rebelă se redeșteptă. Trecuse atât de mult - Sarah avea doar trei ani pe atunci - atât de mult încât pierderea și chinul se vindecaseră. Acum se putea gândi cu blândețe la Patrick, fără strângere de inimă. Tânărul și impetuosul ei soț pe care îl iubise atât de mult era acum o amintire venită de undeva, departe, din trecut.

Dar astăzi răzvrătirea se redeșteptă cu forțe noi. Dacă Patrick ar mai fi trăit încă, Sarah ar fi plecat de la ei - în Elveția pentru sporturile de iarnă, la un soț și un cămin la timpul cuvenit - dar ea și Patrick ar fi fost împreună, mai bătrâni, mai liniștiți, dar împărțind împreună suișurile și coborâșurile vieții. N-ar mai fi fost singură...

Ann Prentice ieși în aglomerația din fața gării. Își zise: „Ce sinistru arată autobuzele alea roșii aliniate ca niște mici monștri care așteaptă să fie hrăniți!” în mod fantastic, păreau să aibă o viață a lor - o viață care era, poate, ostilă creatorului lor, Omul.

Ce agitată, zgomotoasă și aglomerată era lumea, toți într-un continuu du-te-vino, grăbindu-se, zorindu-se, dis­cutând, râzând, plângându-se, împărțind saluturi și formule de bun rămas!

Și brusc, încă o dată, simți acea strângere de inimă rece - senzația de singurătate.

Își zise: „Era timpul ca Sarah să plece... devin prea dependentă de ea. Probabil că o fac și pe ea prea dependentă de mine. Nu trebuie să fac asta. Nu trebuie să te agăți de cei tineri, să-i oprești să-și ducă propria viață. Ar fi o răutate - o adevărată răutate...”

Ea trebuia să se estompeze, să rămână în umbră, s-o încurajeze pe Sarah să-și facă propriile planuri, proprii prieteni.

Iar apoi zâmbi, pentru că, de fapt, nu era deloc nevoie ca Sarah să fie încurajată. Sarah avea prieteni cu duiumul și tot timpul își făcea planuri, alergând de colo-colo plină de încredere și voie bună. Își adora mama, dar o trata cu o su­perioritate blajină, ca pe cineva căruia îi erau negate înțelegerea și participarea din cauza vârstei înaintate.

Cât de bătrână îi părea lui Sarah vârsta de patruzeci și unu de ani, în timp ce lui Ann îi trebuia un adevărat efort ca să-și întipărească în minte că era între două vârste! Nu că ar fi încercat să țină timpul în loc. Abia dacă se machia, iar hainele ei încă mai aveau acel aer ușor de țară al unei tinere gospodine venită la oraș - fuste și jachete cuminți și de bun gust și un mic șirag de perle veritabile.

Ann oftă. „Nu-mi dau seama de ce sunt atât de proastă, își spuse ea cu glas tare. Probabil doar pentru că am văzut-o pe Sarah plecând”.

Cum spuneau francezii? Partir, c ’est mourir un peu...^[1]

Da, asta era adevărat... Sarah, dusă departe de acel tren important și pufăitor, era, deocamdată, moartă pentru mama ei.

O senzație plăcută înlocui răceala pe care o simțise puțin mai înainte în ea. De acum putea să aleagă când să se scoale, ce să facă, putea să-și planifice ziua. Putea să se ducă devreme la culcare, cu mâncarea pe tavă, sau să iasă la un teatru sau la un cinematograf. Sau putea să ia un tren și să plece la țară, să hoinărească... să se plimbe prin pădure și să admire cerul albastru întrezărit printre modelele complicate ale crengilor copacilor...

Firește, și până acum ar fi putut face oricând aceste lucruri. Dar când doi oameni locuiesc împreună, există ten­dința ca viața să se înscrie într-un șablon. Ann se bucurase în mare măsură, la mâna a doua, de vioaiele veniri și plecări ale lui Sarah.

Fără îndoială, era foarte amuzant să fii mamă. Era ca și cum ți-ai fi trăit din nou viața, scutită de o mare parte din amărăciunile tinereții. Întrucât știai cât de puțin contau unele lucruri, puteai zâmbi cu indulgență în fața crizelor apărute.

„Dar, zău, mamă”, spunea Sarah cu intensitate, „este cumplit de grav. Nu trebuie să zâmbești. Nadia consideră că e în joc viitorul ei!”.

Dar la patruzeci și unu de ani ai învățat că foarte rar viitorul tău e în joc. Viața e mult mai elastică și rezistentă decât ai crezut odată.

În timp ce lucrase pe o ambulanță pe vremea războiu­lui, Ann își dăduse seama, pentru prima dată, ce mult contau mărunțișurile vieții. Micile invidii și gelozii, micile plăceri, un guler care te supără, o bătătură într-un pantof strâmt - toate acestea aveau o valoare imediată și ți se păreau mult mai importante decât marele fapt că puteai să fii ucis în orice moment. Ăsta ar fi trebuit să fie un gând solemn și copleșitor, dar în realitate te obișnuiai repede cu el, și ți se impuneau lucrurile mărunte, poate pentru că, în străfundul minții, exista ideea că era foarte puțin timp. Și Ann mai învățase ceva. Învățase cât de inconsistentă era firea omului, și cât de dificil era să cataloghezi oamenii ca „buni” sau „răi”, așa cum fusese ea înclinată să facă înainte. Văzuse dovezi de curaj incredibil în salvarea unei victime, iar apoi îl văzuse pe același individ care își riscase viața coborându-se la un furt meschin de la individul pe care tocmai îl salvase.

Oamenii, de fapt, nu erau deloc dintr-o bucată.

Stând nehotărâtă pe bordura trotuarului, Ann fu readusă la realitate de scrânșnetul frânelor unui taxi. Ce trebuia să facă acum, în momentul de față?

Toată dimineața, mintea îi fusese ocupată cu plecarea lui Sarah în Elveția. Diseară avea să cineze cu James Grant. Dragul de James, întotdeauna atât de amabil și grijuliu! „Ai să fii un pic desumflată de plecarea lui Sarah. Hai să ieșim și să petrecem puțin”. Într-adevăr, era foarte drăguț din partea lui James. Numai bine ca Sarah să râdă și să-l numească pe James „strașnicul tău iubit, scumpo”. James era un dulce. Uneori poate că îți era cam greu să-ți menții atenția concen­trată când îți depăna una din lungile și divagantele lui povești, dar îi plăcea tare mult să le spună și, în definitiv, când cunoști pe cineva de douăzeci și cinci de ani, măcar atâta poți să faci - să-l asculți cu bunăvoință.

Ann se uită la ceas. Ar fi putut merge la Magazinele Armatei și Marinei. Edith voise câteva lucruri pentru bucătărie. Hotărârea asta îi rezolvă problema de moment. Dar tot timpul cât examină tigăile și întrebă de prețuri, fu conștientă de panica aceea ciudată și rece din fundul minții ei.

În cele din urmă, dintr-un impuls, intră în cabina tele­fonică și formă un număr.

— Aș putea vorbi cu Doamna^[2] Laura Whitstable, vă rog?

— Cine întreabă?

— Doamna Prentice.

— Un moment, doamnă Prentice.

Urmă o pauză, apoi un glas profund și sonor rosti:

— Ann?

— Oh, Laura, știu că n-ar fi trebuit să te sun la ora asta, dar tocmai am condus-o pe Sarah la gară și mă între­bam dacă ești foarte ocupată azi...

Glasul spuse cu hotărâre:

— Mai bine vino să iei prânzul cu mine. Pâine de secară și lapte bătut. Îți convine?

— Îmi convine orice. Ești un înger.

— Te aștept. Unu și un sfert.

2.

Era unu și un minut când Ann plăti taxiul în Harley Street și sună la ușă.

Competentul Harkness deschise ușa, zâmbi de bun ve­nit și spuse:

— Vreți să mergeți direct sus, doamnă Prentice? Doamna Laura s-ar putea să mai întârzie câteva minute.

Sufrageria casei era acum cameră de așteptare, iar etajul de sus al casei înalte era transformat într-un apartament confortabil. În camera de zi era așternută o masă mică pentru prânz. Camera în sine semăna mai degrabă cu camera unui bărbat, nu a unei femei. Scaune largi și confortabile, o mulțime de cărți, unele stivuite pe scaune, draperii din catifea de bună calitate, în culori vii.

Ann nu trebui să aștepte mult. Precedată de glasul ei ca de un flaut triumfător, doamna Laura intră și își sărută cu căldură musafira.

Laura Whitstable era o femeie de șaizeci și patru de ani. Avea acel aer pe care îl degajă regalitatea sau persona­jele publice bine cunoscute. Totul la ea era ceva mai mult decât mărimea naturală - glasul, nasul ca un cioc de pasăre.

— Încântată să te văd, draga mea copilă, bubui ea. Arăți foarte bine, Ann. Văd că ți-ai cumpărat un buchețel de violete. Înțeleaptă alegere. Este floarea care îți seamănă cel mai mult.

— Violetele care se strâng? Zău așa, Laura!

— Dulceața toamnei, bine ascunsă de frunze.

— Asta nu-ți seamănă deloc, Laura. De obicei ești atât de dură!

— Consider că merită, dar uneori e un adevărat efort. Să mâncăm imediat. Bassett, unde e Bassett? Ah, iată-te. Ai să te bucuri să auzi, Ann, pentru tine s-a pregătit un porum­bel. Și un pahar de vin alb.

— Oh, Laura nu trebuia. Lapte bătut și pâine de secară ar fi fost foarte bine.

— Laptele bătut abia îmi ajunge mie. Hai, ia loc. Așadar Sarah a plecat în Elveția? Pentru cât timp?

— Trei săptămâni.

— Foarte drăguț.

Colțuroasa Bassett părăsi camera. Sorbindu-și paha­rul de lapte bătut cu evidentă încântare, Laura spuse cu agerime:

— O să-ți fie dor de ea. Dar nu m-ai sunat și ai venit aici ca să-mi spui asta. Ei, haide, Ann. Povestește-mi. Nu avem prea mult timp. Știu că ții la mine, dar când lumea mă sună și îmi vrea imediat compania, asta se datorează de obi­cei înțelepciunii mele superioare.

— Mă simt oribil de vinovată, spuse Ann.

— Prostii, draga mea. De fapt, e un compliment.

Ann spuse pe nerăsuflate:

— Oh, Laura, sunt o proastă, știu! Dar am intrat într-un fel de panică. Mă simt... mă simt teribil de singură.

— D-da, înțeleg...

— Nu e vorba doar de atât...

Laura Whitstable dădu din cap; ochii ei cenușii și isteți o urmăreau calmi pe Ann.

Ann spuse încetișor:

— Pentru că, la urma urmei, omul este întotdeauna singur...

— Ah, așadar ai descoperit asta? Firește, mai devreme sau mai târziu, omul descoperă asta, și foarte curios, de regulă are un șoc. Câți ani ai, Ann? Patruzeci și unu? O vârstă foarte bună pentru această descoperire. Dacă o faci când e prea târziu, poate fi distrugătoare. Dacă o faci când ești prea tânăr, îți trebuie mult curaj ca să admiți faptul.

— Te-ai simțit vreodată cu adevărat singură, Laura? întrebă curioasă Ann.

— Oh, da. Mi s-a întâmplat când aveam douăzeci și șase de ani - chiar în mijlocul unei întruniri de familie cu un caracter cât se poate de afectuos. M-a uimit și m-a înspăimântat - dar am acceptat faptul. Niciodată să nu negi adevărul. Trebuie să accepți că avem un singur tovarăș pe lumea asta, un tovarăș care ne însoțește din leagăn până la mormânt - propriu nostru eu. Fii în relații bune cu acest to­varăș - învață să trăiești cu tine însăți. Asta-i răspunsul. Și nu întotdeauna e simplu.

Ann oftă.

— Simt că viața nu are nici un rost - pur și simplu o înșiruire de ani, fără nimic care să-i umple. Oh, presupun că sunt o femeie inutilă și proastă...

— Ei hai, păstrează-ți bunul simț. Ai făcut o treabă bună în timpul războiului, eficientă, deși nu spectaculoasă, ai crescut-o pe Sarah, învățând-o bunele maniere și să se bucure de viață, și, în felul tău liniștit, tu însăți te bucuri de viață. Toate astea sunt foarte satisfăcătoare. De fapt, dacă ai veni în camera mea de consultații, te-aș trimite la plimbare fără ca măcar să-ți iau taxă - or eu sunt o bătrână moartă după bani.

— Laura dragă, ești foarte reconfortantă. Însă cred, zău că da, cred că țin prea mult la Sarah.

— Aiurea!

— Mi-e cumplit de frică să nu devin una din acele mame posesive care efectiv își mănâncă puiul.

Laura spuse sec: