Misterul apartamentului ieftin

Misterul apartamentului ieftin de Agatha Christie

Așa cum v-am povestit, cercetările lui Poirot pornesc de obicei de la stabilirea unui delict bine definit, fie el crimă ori furt, după care, printr-un proces de deducție logică, se ajunge la triumful soluției finale. Acum sunt tocmai pe cale să vă relatez un remarcabil șir de evenimente care, începând cu incidentele aparent banale ce au atras atenția lui Poirot, au dus la întâmplările sinistre cu care s-a încheiat un caz cât se poate de neobișnuit.

Petrecusem seara cu un vechi prieten al meu, Gerald Parker. În afară de gazdă și de mine, se mai aflau acolo încă vreo șase persoane, iar discuția ajunse, așa cum era sortit să se întâmple mai curând sau mai târziu oriunde se afla Parker, la subiectul vânătorii de locuințe la Londra. Casele și apartamentele erau hobby-ul aparte al lui Parker. De la sfârșitul războiului, ocupase cel puțin șase apartamente și căsuțe diferite. Abia se instala undeva, că dădea pe neașteptate peste un alt chilipir și-și făcea imediat bagajele. Mutările lui erau aproape întotdeauna însoțite de un oarecare câștig pecuniar, deoarece avea o minte ascuțită în afaceri, dar nu dorința de a scoate bani, ci dragostea pură pentru acest sport îl punea de fapt în mișcare. L-am ascultat un timp pe Parker cu respectul novicelui pentru expert. Apoi veni rândul nostru, dezlănțuind un adevărat turn Babel de voci. În cele din urmă, i se dădu cuvântul doamnei Robinson, o tânără încântătoare ce se afla acolo cu soțul ei. Nu-i mai văzusem niciodată, deoarece Robinson era doar o cunoștință de dată recentă a lui Parker.

— Fiindcă tot veni vorba despre apartamente, spuse ea, ați auzit de norocul nostru, domnule Parker? Am obținut un apartament… În sfârșit! În complexul de blocuri Montagu.

— Păi, făcu Parker, eu am spus întotdeauna că se găsesc apartamente berechet… Dacă știi să oferi prețul!

— Bine, dar ăsta nu e preț. E ieftin ca braga. 80 de lire pe an.

— Dar… Blocul Montagu este chiar în apropiere de Knightsbridge, nu? O clădire mare și impunătoare. Sau poate vorbiți de vreo rudă săracă cu același nume de undeva de la mahala?

— Nu, e chiar cel de lângă Knightsbridge. Tocmai de-aceea zic că e minunat.

— Ăsta e cuvântul! Minunat! Un miracol fără doar și poate! Dar trebuie să aibă o chichiță. Ați plătit, presupun, o recompensă mare.

— N-am plătit nici o recompensă!

— Nici o recom… O, vai, să-mi țină cineva capul! Gemu Parker.

— Însă trebuie să cumpărăm mobila, continuă doamna Robinson.

— Aha! Se zbârli Parker. Știam eu că trebuie să fie o chichiță.

— Contra 50 de lire. Și e frumos mobilat.

— Renunț, zise Parker. Probabil că actualii chiriași sunt și nebuni și filantropi.

Doamna Robinson părea puțin îngrijorată… Fruntea i se încreți între sprâncenele gingașe.

— Este într-adevăr ciudat, nu? Credeți cumva că apartamentul e bântuit de stafii?

— N-am auzit niciodată de un apartament bântuit de stafii, declară Parker hotărât.

— Nuu? Doamna Robinson nu se arătă deloc convinsă. Însă au existat câteva lucruri în toată afacerea asta care m-au frapat și mi s-au părut… Ă.ciudate.

— Ca de exemplu… Am sugerat eu.

— Aha, exclamă Parker, i-am incitat atenția expertului nostru în criminalistică. Descărcați-vă tolba în fața lui, doamnă Robinson, Hastings e un maestru al descâlcirii misterelor.

Am râs jenat, dar nu întrutotul supărat de rolul care mi se atribuise.

— O, nu-i nimic chiar straniu, căpitane Hastings, însă când m-am dus la agenții imobiliari Stosser & Paul – pe care nu-i mai abordasem pentru că se ocupau numai de apartamentele scumpe din Mayfair, dar m-am gândit totuși că n-ar fi rău – nu ne-au oferit decât case la patru-cinci sute pe an sau cu recompense enorme; apoi, exact când voiam să plecăm, ne-au pomenit de un apartament cu 80, dar ne-au spus că se îndoiesc că are vreun rost să ne ducem până acolo pentru că-l aveau înregistrat de mai mult timp și trimiseseră atât de mulți oameni să-l vadă, că era aproape sigur adjudecat – „înșfăcat”, după cum s-a exprimat funcționarul – numai că oamenii sunt atât de nerecunoscători că nu-i mai anunță dacă l-au luat, și-atunci ei continuă să-l recomande, iar lumea se enervează să fie trimisă într-un loc care fusese, poate, închiriat de mult.

Doamna Robinson se opri să-și tragă răsuflarea foarte necesară, apoi continuă:

— I-am mulțumit și i-am spus că, deși probabil n-are sens, am dori totuși o trimitere pentru orice eventualitate. Am luat imediat un taxi până acolo, pentru că, la urma urmei, nu se știe niciodată. Apartamentul 4 era la etajul al doilea și chiar pe când așteptam liftul, Elsie Ferguson, o prietenă de-a mea, căpitane Hastings, care și ea aleargă după un apartament, cobora grăbită, scările. „Ți-am luat-o o dată înainte, draga mea, a spus ea. Dar fără folos. A fost deja închiriat”. Asta părea sfârșitul, dar, așa cum a spus John, apartamentul era foarte convenabil, așa că ne puteam permite să oferim mai mult și poate dacă adăugam și o recompensă… E groaznic să faci așa ceva, desigur, și chiar mi-e rușine să vă spun, dar știți ce înseamnă goana după locuință.

Am asigurat-o că eram foarte conștient că în lupta pentru locuință partea mai josnică a firii umane triumfa adesea asupra celei nobile și că se aplica întotdeauna regula bine cunoscută a luptei pentru supraviețuire.

— Așa că am urcat și, n-o să vă vină să credeți, dar apartamentul nu era deloc închiriat. Am fost conduși de servitoare să-l vedem, apoi am vorbit cu stăpâna și totul a fost aranjat pe loc. Luare în folosință imediată și 50 de lire pentru mobilă. Am semnat contractul a doua zi, iar mâine ne mutăm!

Doamna Robinson se opri triumfătoare.

— Și cum rămâne cu doamna Ferguson? Întrebă Parker. Să-ți auzim deducțiile, Hastings.

— Evident, dragul meu Watson”, am citat ușor, s-a adresat la un alt apartament.

— Vai, căpitane Hastings, ce istețime! Strigă doamna Robinson cu admirație.

Aș fi dorit ca Poirot să fie de față. Câteodată am senzația că-mi subestimează capacitățile.

Întreaga afacere era destul de amuzantă, așa că i-am expus-o în glumă lui Poirot a doua zi dimineață. Se arătă interesat și mă chestiona îndeaproape cu privire la chiriile apartamentelor din diferite zone ale orașului.

— Ce poveste curioasă, spuse el gânditor. Scuză-mă, Hastings, trebuie să fac o scurtă plimbare.

Când reveni, cam peste o oră, ochii îi scânteiau de o emoție aparte. Își puse bastonul pe masă și-și perie calota pălăriei cu obișnuita-i grijă tandră înainte să vorbească.

— E bine, mon ami, că nu avem de rezolvat nici un caz în clipa de față. Ne putem astfel dedica în întregime acestei investigații.

— Despre ce investigație vorbești?

— Despre remarcabila ieftinătate a noului apartament al prietenei tale, doamna Robinson.

— Poirot, glumești!

— Sunt cât se poate de serios. Imaginează-ți, prietene, că adevărata chirie c acelor apartamente este de 350 lire. M-am asigurat de acest lucru de la agenții proprietarului. Și totuși acest anume apartament este închiriat sub preț, cu numai 80 de lire. De ce?

— O fi ceva în neregulă cu el. Poate e bântuit de stafii, cum a sugerat doamna Robinson.

Poirot scutură din cap nemulțumit.

— Atunci ce ciudat că prietena ei îi spuse că apartamentul este închiriat, iar când ea urcă, ia te uită, lucrurile nu stau deloc așa!

— Adică nu ești de acord cu mine că cealaltă femeie s-a adresat, probabil, la alt apartament? Asta e singura soluție posibilă.

— S-ar putea să ai dreptate în privința asta sau nu, Hastings. Rămâne faptul că mulți alți solicitanți au fost trimiși să-l vadă,dar, în ciuda sumei derizorii, era încă pe piață când a sosit doamna Robinson.

— Asta dovedește că trebuie să aibă vreo hibă.

— Doamna Robinson n-a părut să observe nimic nelalocul lui. Foarte curios, nu-i așa? Ți-a făcut impresia unei femei cinstite, Hastings?

— Este o ființă încântătoare.

— Evident, de vreme ce te face incapabil să-mi răspunzi la întrebare. Atunci, descrie-mi-o!