Misterul de la hotel Crown

Misterul de la hotel Crown de Agatha Christie

Nu cred că v-am povestit vreodată, dragii mei, ție, Raymond, și ție, Joan, despre micul incident curios care s-a întâmplat cu câțiva ani în urmă. Nu vreau să par vanitoasă în nici un fel – sigur că știu că nu sunt deloc deșteaptă în comparație cu voi tinerii. Raymond scrie cărțile acelea foarte moderne despre bărbați și femei cam neplăcute și Joan pictează tablouri cât se poate de remarcabile cu oameni pătrați, având curioase umflături pe ei; foarte inteligent din partea ta, dragă, dar așa cum spune Raymond întotdeauna (atât de drăguț, pentru că el este cel mai drăguț dintre nepoți) sunt o victoriană fără șanse de izbăvire. Îi admir pe Alma-Tadema1 și pe Frederic Leighton2 și cred că vouă vi se par și ei vieux jeu fără șanse de izbăvireia să văd, ce vroiam să zic? O, da, că nu vreau să par vanitoasă, dar nu pot să mă rețin să nu fiu puțintel încântată de mine însămi – măcar în sensul obișnuit al bunului simț – când cred că am rezolvat într-adevăr o problemă care a încuiat minți mult mai istețe decât a mea. Deși, ar fi trebuit să consider întreaga afacere ca evidentă de la bun început.

Ei bine, am să vă spun o istorioară a mea și, dacă credeți că sunt înclinată să fiu prea înfumurată, trebuie să țineți minte că cel puțin am ajutat o ființă care era la mare ananghie.

Prima dată am aflat de această afacere într-o seară pe la ora nouă, când Gwen (vă amintiți de Gwen, mica mea servitoare cu părul roșu?), ei bine, când Gwen a intrat și mi-a spus că domnul Petherick, împreună cu un alt bărbat, veniseră în vizită la mine. Gwen îi condusese imediat în salon. Eu stăteam în sufragerie pentru că, la începutul primăverii, mi se pare o risipă să faci două focuri.

I-am spus fetei să aducă coniacul și niște pahare și în am grăbit spre salon. Nu știu dacă vă amintiți de domnul Petherick? A murit acum doi ani, dar ne-a fost prieten timp de mulți ani și s-a ocupat de toate treburile mele juridice. Un avocat foarte dibaci și într-adevăr inteligent. Fiul său se ocupă de treburile mele acum – un bărbat foarte drăguț și foarte modern – dar nu știu de ce, nu mai simt aceeași încredere pe care o aveam în domnul Petherick.

I-am explicat domnului Petherick despre economia de foc în camere și mi-a spus imediat că el și prietenul său vor veni în sufragerie, moment în care mi l-a prezentat pe domnul Rhodes. Era un om încă tânăr, puțin trecut de patruzeci de ani și mi-am dat seama pe dată că ceva nu era în regulă. Purtarea sa era nefirească. Ai fi zis că este un necioplit dacă nu înțelegeai că bietul om se afla într-o stare mare de tensiune.

Când ne-am așezat în sufragerie și Gwen a adus coniacul, domnul Petherick mi-a împărtășit motivul vizitei sale.

— Miss Marple, a început el, să-mi fie scuzată îndrăzneala pe care mi-am permis-o în calitate de vechi prieten. Dar am venit aici pentru o consultație.

N-am înțeles nimic ce vroia să zică și el a continuat:

— În cazul unei boli sunt preferate două păreri – cea a unui specialist și cea a doctorului familiei. La modă e să consideri prima mai valoroasă, dar eu nu prea sunt cu totul de acord. Specialistul are experiență numai în propriul sau domeniu, medicul familiei deține, poate, mai puține cunoștințe, dar dispune de o mai mare experiență.

Știam ce vrea să zică, pentru că o nepoată mai mică de-a mea se grăbise, nu cu mult timp în urmă, să-și ducă copilul la un foarte renumit dermatolog, fără să-și consulte propriul ei doctor, pe care îl considera un bătrân ramolit și specialistul îi prescrisese un tratament foarte costisitor, ca mai târziu să descopere că era o formă cu totul neobișnuită de pojar de care suferea copilul.

Amintesc asta, deși am oroare de digresiuni, numai ca să vă arăt că eram de acord cu punctul de vedere al domnului Petherick, dar încă nu aveam nici o idee la ce se referea.

— Dacă domnul Rhodes e bolnav… Am zis eu și m-am oprit, pentru că bietul om a izbucnit în râs, zicând:

— Cred că am să mor frângându-mi gâtul peste câteva luni.

Și-atunci totul a devenit clar. Fusese comisă o crimă recent la Barnchester, un oraș situat la douăzeci de mile depărtare. Mă tem că nu i-am acordat multă atenție atunci, pentru că eram foarte preocupați în sat în legătură cu sora noastră de district și cu niște evenimente externe ca un cutremur în India, așa că o crimă la Barnchester, deși, desigur, mult mai importantă cedase locul micilor noastre probleme de la țară. Mă tem că așa se întâmplă în sate. Totuși, îmi aminteam să fi citit despre o femeie înjunghiată într-un hotel, dar nu-i reținusem numele. Acum se părea că femeia fusese soția domnului Rhodes – și ca și cum nu era suficient de rău pentru el, se mai și bănuia c-ar fi ucis-o el însuși.

Domnul Petherick mi-a explicat toate astea foarte clar spunând că, deși jurații dăduseră un verdict de crimă comisă de o persoană sau persoane necunoscute, domnul Rhodes avea motive să creadă că va fi, probabil, arestat într-o zi, două, fapt pentru care se dusese la domnul Petherick și-și încredințase soarta în mâinile lui. Domnul Petherick continuă, povestindu-mi că în după – amiaza aceea îl consultaseră pe Malcolm Olde și că, în eventualitatea ajungerii în fața tribunalului, acesta se oferise să-l apere pe domnul Rhodes.

Malcorn Olde era un om tânăr, foarte modern în metodele sale și care le indicase o animită cale de apărare. Dar, domnul Petherick mărturisi că nu era în întregime satisfăcut de aceasta.

— Vedeți, doamnă dragă, este marcată de ceea ce eu numesc punctul de vedere al specialistului. Dați-i lui Malcolm Olde un caz și el are o singură părere, cea mai la îndemână metodă de apărare. Dar și cea mai bună cale de apărare poate ignora complet, după părerea mea, lucrul esențial. Ea nu ține seama de ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Apoi, a continuat spunând niște lucruri drăguțe și flatante despre spiritul meu de observație, judecată și cunoașterea de către mine a naturii umane și mi-a cerut permisiunea să povestească întâmplarea în speranța că ag putea sugera vreo soluție, Mi-am putut da seama că domnul Rhodes era cât se poate de sceptic în privința capacității mele de a fi de vreun folos și se plictisea că-l adusese aici. Dar domnul Petherick nu-i acordă nici o atenție și începu relatarea faptelor petrecute în noaptea de 8 martie.

Domnul și doamna Rhodes stăteau la hotelul „Crown” din Barnchester. Doamna Rhodes, care (așa am înțeles din exprimarea grijulie a domnului Petherick) avea o ușoară înclinație spre ipohondrie, se dusese la culcare imediat după cină. Ea și soțul ocupau două camere alăturate unite printr-o ușă. Domnul Rhodes, care scrie o carte despre epoca preistorică, s-a așezat la lucru în camera alăturată. La ora unsprezece și-a strâns lucrurile și s-a pregătit să se ducă la culcare. Înainte de asta, a aruncat o privire în camera soției să vadă dacă ea nu vroia ceva. A descoperit lumina electrică aprinsă și soția zăcând în pat înjunghiată în inimă. Murise de cel puțin o oră, poate de mai mult timp. S-au făcut următoarele observații: exista încă o ușă care ducea din camera doamnei Rhodes pe coridor; această ușă era închisă și cu lanțul tras pe dinăuntru; singura fereastră din cameră era și ea închisă și blocată. Potrivit domnului Rhodes, nimeni nu a trecut prin camera prin care stătea, cu excepția cameristei care adusese sticle cu apă fierbinte. Arma găsită era un pumnal gen stilet, care se aflase pe masa de toaletă a doamnei Rhodes. Ea avea obiceiul s-o folosească ca un coup -papier. Nu s-au găsit amprente pe el.

Situația s-a învârtit în jurul faptului că nimeni în afara domnului Rhodes și a cameristei nu intrase în camera victimei.

Am întrebat cum era camerista.

— Aceasta a fost și prima noastră pistă de cercetare, zise domnul Petherick. Mary Hill era o femeie din partea locului. Era cameristă la „Crown” de zece ani. Nu părea să aibă absolut nici un motiv pentru care să fi comis un atac brusc asupra unei cliente. În orice caz, este deosebit de proastă, aproape idioată. Invariabil a spus același lucru. I-a adus doamnei Rhodes sticla cu apă fierbinte și aceasta era pe punctul de a adormi. Sincer să fiu, nu pot să cred și sunt sigur că nici un jurat nu va crede că ea a comis crima.

Domnul Petherick a mai menționat câteva amănunte suplimentare. În capul scării din hotelul „Crown” există un hol în miniatură unde oamenii stau câteodată și-și servesc cafeaua. De aici un coridor merge la dreapta și ultima ușă e cea de la camera ocupată de domnul Rhodes. Apoi coridorul o ia brusc la dreapta din nou și prima ușă de după colț e cea de la camera doamnei Rhodes. În felul acesta, ambele uși au putut fi văzute de martori. Prima ușă, cea de la camera domnului Rhodes, pe care am s-o numesc A a fost văzută de patru persoane – doi negustori și un cuplu mai în vârstă care stătea la cafea. Potrivit acestora, nimeni nu a intrat sau a ieșit pe ușa A, cu excepția domnului Rhodes și a cameristei. În ceea ce privește cealaltă ușă de pe coridorul B, acolo lucra un electrician care jură că nimeni nu a intrat sau nu a ieșit pe ușa B, cu excepția cameristei.

Era desigur un caz foarte curios și interesant. În aparență, părea că domnul Rhodes trebuie să-și fi omorât soția. Dar mi-am dat seama că domnul Petherick era foarte convins de nevinovăția clientului său și el era un avocat foarte perspicace.