Misterul de la Sittaford
Aa
Misterul de la Sittaford de Agatha Christie
Capitolul I
Maiorul Burnaby își trase galoșii, își strânse bine gulerul paltonului în jurul gâtului și, după ce luă lanterna de pe etajeră, deschise cu grijă ușa vilei și se strecură afară.
Pretutindeni era numai zăpadă – troiene uriașe și nesfârșite, răscolite de viscol. În ultimele patru zile ninsese masiv în întreaga Anglie, iar aici pe coline, la marginea Dartmoorului, nămeții atinseseră în unele locuri o înălțime de peste un metru. În micuțul sat Sittaford, aflat dintotdeauna la capătul lumii, dar acum izolat cu desăvârșire, capriciile iernii constituiau o problemă dintre cele mai serioase.
Maiorul Burnaby era însă un om tare, pe care nimic nu‑l putea impresiona. Tuși scurt de două ori, trase adânc aer în piept și își croi hotărât drum prin zăpadă. Dealtfel nu mergea prea departe. Străbătu din câțiva pași o străduță întortocheată, ajunse în fața unei porți și pătrunse în curte. După ce parcurse o alee curățată cu grijă de zăpadă, se opri în fața unei case impunătoare, de granit.
Ușa se deschise și în prag apăru o cameristă îngrijit îmbrăcată. Maiorul își scoase paltonul și galoșii, își desfăcu de la gât enormul său fular de modă veche și păși apoi în sufragerie, având deodată impresia că a pătruns într‑o altă lume.
Deși era numai trei și jumătate, perdelele fuseseră trase și luminile aprinse, iar în cămin ardea vesel un foc uriaș și strălucitor. Două femei în elegante rochii de după‑amiază se ridicară să‑l salute pe vajnicul militar.
— Sunt deosebit de încântată că ați venit, domnule maior, spuse cea mai în vârstă dintre ele.
— Plăcerea este ele partea mea, doamnă Willett. Vă mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea de a mă fi invitat.
Își strânseră mâinile.
— Domnul Garfield și domnul Duke trebuie să sosească din moment în moment, continuă gazda. Domnul Rycroft mi‑a promis că vine și dânsul, dar la vârsta sa este puțin probabil să se mai încumete să iasă pe o astfel, de vreme. Este într‑adevăr îngrozitor. Simți că trebuie să faci cu orice preț ceva pentru a‑ți menține buna dispoziție. Violet dragă, mai pune, te rog, un lemn pe foc.
— Îmi permiteți mie, domnișoară Violet? spuse maiorul ridicându‑se, plin de curtoazie, să îndeplinească dorința gazdei.
Puse cu precizie lemnul la locul potrivit și se așeza din nou în fotoliu. Studia încăperea pe furiș. Era uimitor gândea el, cum au reușit aceste două femei să schimbe atmosfera camerei într‑un mod atât de simplu încât cu greu ai fi putut spune în ce consta inefabila schimbare.
Vila Sittaford fusese construită cu zece ani în urmă de Joseph Trevelyan, căpitan în Marina Regală, când acesta ieșise la pensie. Trevelyan era un om foarte înstărit și dorise toată viața să locuiască în Dartmoor. În cele din urmă, alesese micuțul sat Sittaford. Satul nu era situat într‑o vale, ca în cele mai multe cazuri, ci cocoțat pitoresc pe umerii landei în umbra colinei Sittaford Beacon. Căpitanul Trevelyan cumpărase o suprafață mare de teren și construise aici o vilă confortabilă pe care o înzestrase cu uzină electrică și pompă de apă pentru a‑și asigura toate comoditățile. Apoi, din spirit comercial, construise alte șase vile mai mici, așezate de‑a lungul aleii principale și înzestrate fiecare cu o frumoasă parcelă de pământ.
Prima dintre aceste vilișoare, cea aflată în imediata apropiere a casei sale, o pusese la dispoziția vechiului să îi prieten și camarad John Burnaby, în timp ce pe celelalte le vânduse unor persoane care de nevoie, sau pur și simplu din proprie inițiativă, hotărâseră să trăiască departe de restul lumii. Satul propriu‑zis era alcătuit din trei colibe țărănești, pline de pitoresc, dar dărăpănate, vechea fierărie și oficiul poștal care îndeplinea și rolul de cofetăriei. Orașul cel mai apropiat era Exhamptonul, situat la șase mile depărtare. Până acolo trebuia să străbați o șosea foarte accidentată, din care cauză întâlneai numeroase indicatoare, cerând automobiliștilor să reducă viteza, lucru foarte obișnuit pe drumurile din Dartmoor.
Căpitanul Trevelyan era așadar un om înstărit. Dar în ciuda averii sale, sau poate tocmai din această pricină, era foarte ahtiat după bani. La sfârșitul lunii octombrie un agent imobiliar din Exhampton îi trimisese o scrisoare în care îl întreba dacă este dispus să închirieze Vila Sittaford. Un client făcuse o propunere în acest sens și ar fi fost dispus să închirieze casa pe timpul iernii.
Prima reacție a lui Trevelyan a fost refuzul, dar apoi se hotărî să solicite noi amănunte. Clientul în cauză era o oarecare doamnă Willett, văduvă, care călătorea împreună cu fiica sa. Doamna Willett sosise de curând din Africa de Sud și ar fi dorit să închirieze o casă în Dartmoor pentru sezonul de iarnă.
— Mii de trăsnete! Femeia asta trebuie să fie nebună, spuse căpitanul Trevelyan. Ei, Burnaby, tu ce părere ai?
Burnaby împărtășea absolut aceeași părere și mărturisi acest lucru prietenului său cu toată vehemența.
— Oricum, sper că nu intenționezi să închiriezi casa, spuse el. Las‑o pe nebuna aceea să se ducă unde‑o vrea, dacă ține cu tot dinadinsul să se congeleze. Și unde mai pui că vine tocmai din Africa de Sud!
Dar în acel moment, cupiditatea căpitanului Trevelyan își spuse cuvântul. La urma urmelor nu ai în fiecare zi norocul să găsești un amator care să‑ți închirieze casa în toiul iernii, așa încât se hotărî să afle cam ce chirie era dispusă să plătească solicitanta.
Când află că i se oferă douăsprezece guinee săptămânal, căpitanul Trevelyan acceptă pe loc, se duse la Exhampton unde închirie o căsuță modestă în împrejurimile orașului, cu numai două guinee pe săptămână, și cedă imediat Vila Sittaford doamnei Willett, care urma să plătească anticipat jumătate din chirie.
— Banii nu fac casă bună cu nebunii, mormăi căpitanul, renunțând în felul acesta la orice comentariu.
Dar în acea după‑amiază, în timp ce o studia cu atenție pe chiriașa de la Sittaford, maiorul Burnaby era de cu totul altă părere. Destul de înaltă și cu un aer aparent naiv, avea o înfățișare care trăda mai degrabă șiretenie decât ingenuitate. Doamna Willett avea înclinație pentru toalete înzorzonate, vorbea cu un distinct accent colonial și părea deosebit de încântată de tranzacția pe care o încheiase. Era fără îndoială o persoană înstărită, ceea ce făcea ca întreaga afacere să pară și mai stranie. Nu era tipul femeii despre care s‑ar fi putut spune că are pasiunea solitudinii.
Ca vecină, doamna Willett se dovedise de o amabilitate aproape stânjenitoare. Invitațiile la Vila Sittaford curgeau una după alta, fără întrerupere. Căpitanul Trevelyan era îndemnat să‑și considere casa „ca și cum n‑ar fi închiriată unor străini”.
Trevelyan nu era însă omul care să se dea în vânt după compania cucoanelor. Se spunea că în tinerețe avusese o decepție sentimentală. În orice caz, respingea în mod constant toate invitațiile. Trecuseră două luni de la instalarea celor două chiriașe, iar senzația pe care o provocase sosirea lor se spulberase acum cu totul.
Burnaby, care de felul său era un om taciturn, continuă să‑și studieze gazda, refractar la orice tentativă de conversație. „Femeia asta vrea să dea impresia că este o proastă, dar în realitate lucrurile stau cu totul altfel”, conchise, în sinea sa, maiorul. Interesul său se deplasă apoi asupra domnișoarei Violet Willett. „Fără îndoială încântătoare fată, dar un pic cam slăbuță, ca toate fetele de astăzi”, decretă maiorul.
Burnaby a trebuit în cele din urmă să se supună obligațiilor și să intre în vorbă cu gazdele.
— La început ne‑am temut că nu veți putea veni, spuse doamna Willett. De fapt, dacă vă aduceți bine aminte, așa mi‑ați spus la început. Vă imaginați ce încântate am fost când ne‑ați anunțat că totuși veți veni.
— E vineri, spuse maiorul având aerul că a fost cât se poate de explicit.
— Vineri?! exclamă doamna Willett oarecum surprinsă.
— În fiecare vineri merg în vizită la Trevelyan. Marțea, vine el la mine. Asta de mai mulți ani.
— Bineînțeles, doar locuiți foarte aproape…
— A devenit o obișnuință.
— Mai mergeți și acum la dânsul? Vreau să spun de când căpitanul Trevelyan locuiește ia Exhampton…
— Ar fi păcat să renunțăm, spuse Burnaby. Ne‑ar lipsi la anândoi serile petrecute împreună.
— Participați la diverse concursuri de acrostihuri și cuvinte încrucișate, nu‑i așa? interveni Violet.
Burnaby înclină afirmativ din cap.
— Eu mă ocup de cuvinte încrucișate. Trevelyan de acrostihuri. Fiecare își vede de propriul său domeniu. Luna trecută am câștigat trei volume la un concurs de cuvinte încrucișate, spuse el din proprie inițiativă.
— Formidabil! Erau interesante cărțile?
— Nu știu. Nu le‑am citit. Nu păreau cine știe ce.
— Totul este să câștigi, nu‑i așa? interveni doamna Willett.
— Dar cum ajungeți până la Exhampton? Știu că nu aveți automobil.
— Merg pe jos!
— Cum ?! Vorbiți serios? Șase mile pe jos?
— E un exercițiu excelent. Ce înseamnă douăsprezece mile? Mersul pe jos menține condiția fizică, ceea ce este mare lucru.
— Formidabil! Douăsprezece mile pe jos! Dar după câte știu, atât dumneavoastră cât și căpitanul Trevelyan ați fost atleți de clasă, nu‑i așa?
— Pe timpuri obișnuiam să plecăm împreună în Elveția. Iarna – sporturi de iarnă, iar vara – alpinism. Pe gheață, Trevelyan e magnific. Acum suntem însă anândoi prea bătrâni pentru astfel de lucruri.
— După câte am aflat, dumneavoastră ați câștigat și concursul de tenis al armatei.
Maiorul se îmbujoră ca o domnișoară.
— Cine v‑a spus? mormăi el.
— Căpitanul Trevelyan.
— Joe ar fi trebuit să‑și țină gura. Vorbește cam mult. Dar cum mai e vremea?
Din respect pentru stânjeneala maiorului, Violet îl însoți binevoitoare la fereastră. Traseră perdeaua și priviră afară.
— O să mai ningă, spuse maiorul. Strașnică ninsoare, n‑am ce zice.
— Vai, dar e fascinant! exclamă Violet. Zăpada mi se pare ceva cu totul și cu totul romantic. Pină acum n‑am mai văzut fulgi de zăpadă.
— Numai că atunci când îngheață conductele de apă nu văd unde mai e romantismul, scumpa mea, interveni doamna Willett.
— Ați locuit totdeauna în Africa de Sud, domnișoară?
La auzul acestei întrebări, entuziasmul fetei dispăru brusc, iar răspunsul trădă o oarecare neliniște.
— Da… Pentru prima dată mă aflu în străinătate. Totul este formidabil și fascinant!
Fascinant să te afli izolat în acest sătuc de la marginea landei? Ciudată idee, gândi maiorul care nu știa ce să mai creadă despre gazdele sale.
Ușa se deschise și camerista anunță:
— Domnul Rycroft șl domnul Garfield.
Un omuleț uscățiv și în vârstă, însoțit de un tânăr rumen în obraz, care mai avea încă aerul unui băietan, își făcură apariția. Tânărul vorbi primul.
— Am reușit să‑l aduc și pe domnul Rycroft. Nu l‑am lăsat să piară îngropat în zăpadă. Ha, ha, ha! Totul e încântător. Și ce foc minunat!
— Tânărul meu prieten a avut marea amabilitate să mă scoată cu bine din nămeți, spuse domnul Rycroft, în timp ce dădea mâna cu cei din jur, foarte ceremonios. Ce mai face domnișoara Violet? Strașnic ger! Puțin cam prea frig pentru luna asta! Apoi se retrase lângă foc, unde începu să discute cu doamna Willett.
Între timp, Ronald Garfield o luase în primire pe Violet.
— Spune‑mi, te rog, se poate patina prin împrejurimi? E vreun lac prin apropiere?
— Cred că deszăpezirea e singurul sport pe care îl vom putea practica.
— Dar toată dimineața n‑am făcut altceva decât să curăț zăpada și să fac pârtii.
— Ei, lasă, nu mai face pe grozavul.
— Nu râde de mine, mâinile îmi sunt pline de zgârieturi.
— Apropo, dar ce‑ți mai face mătușa?
— Ca de obicei: uneori zice că e mai bine, alteori că se simte mai rău, dar în realitate cred că se simte mereu la fel. Groaznică viață, te rog să mă crezi. În fiecare an mă întreb cum de mai suport toate astea, dar ce să fac? N‑am încotro. Dacă n‑aș fi de sărbători în preajma ei, cred că ar fi în stare să‑și lase întreaga avere unui institut pentru îngrijirea pisicilor. Știi că are cinci pisici? Nu scap nicio ocazie să le pocnesc pe afurisitele astea, deși pretind că mă dau în vânt după ele.
— Mie îmi plac câinii mai mult decât pisicile.
— Și mie la fel. Orice s‑ar zice, câinele e cu totul altceva.
— Totdeauna i‑au plăcut mătușii tale pisicile?
— Am impresia că fetele bătrâne ajung cu timpul să facă o adevărată pasiune pentru pisici. Cât despre mine, nu pot să le sufăr.
— Mătușa ta e o persoană foarte drăguță, dar puțin cam severă.
— Este de‑a dreptul nesuferită. Îmi mănâncă sufletul câteodată. Crede pur și simplu că n‑am pic de minte.
— Oare?
— Uite ce, nu mai vorbi pe tonul ăsta. Mulți oameni fac pe proștii și, de fapt, râd pe sub mustață de fraierii din jurul lor.
