Misterul trenului albastru

Misterul trenului albastru de Agatha Christie

Capitolul I

Bărbatul cu părul alb

Era aproape miezul nopții când un bărbat traversa Place de la Concorde. În ciuda hainei frumoase de blană care acoperea silueta firavă, înfățișarea lui avea ceva josnic și respingător.

Un omuleț cu chip de șobolan. Un bărbat, s-ar putea spune, care nu ar putea ieși vreodată în evidență sau care nu s-ar putea remarca în vreun domeniu. Și totuși, privitorul s-ar fi înșelat dacă ar fi tras o astfel de concluzie. Pentru că acest bărbat, așa neînsemnat și neremarcabil cum părea, juca un rol proeminent în destinele lumii. într-un regat unde domneau șobolanii, el era regele.

Chiar și acum, o ambasadă îi aștepta întoarcerea. Dar el avea mai întâi o afacere de încheiat - o afacere de care ambasada nu era în mod oficial informată. Chipul lui strălucea, alb și ascuțit în lumina lunii. Nasul lui subțire avea o curbură abia sesizabilă. Tatăl lui fusese evreu polonez, un croitor. Afacerea care în seara asta îl adusese peste hotare ar fi fost pe placul tatălui său.

Bărbatul ajunse la Sena, o traversă și pătrunse într-unui dintre cartierele râu famate ale Parisului. Se opri în fața unei clădiri înalte, dărăpănate, și urcă la un apartament de la etajul patru. De-abia ciocăni la ușă când aceasta fu deschisă de o femeie care, în mod evident, îl aștepta. Gazda nu îi adresă nici un salut de bun venit, ci îi luă haina și îl conduse într-un salon cu un mobilier țipător. Becurile aveau abajururi murdare roz, care îndulceau, dar nu puteau ascunde chipul fetei, cu masca de farduri stridente. Nu ascundeau nici trăsăturile late, mongoloide,

ale înfățișării ei. Nu exista nici un dubiu în privința profesiei Olgăi Demiroff, și nici a naționalității ei.

• Totul e în regulă, micuțo?
• Totul e în regulă, Boris Ivanovici. El dădu din cap, murmurând:
• Nu cred că am fost urmărit.

Dar tonul lui trăda neliniște. Se duse la fereastră, trase puțin draperiile deoparte și privi cu atenție afară. Brusc, se trase înapoi.

• Sunt doi bărbați - pe trotuarul de vizavi. Mi se pare... Se întrerupse și începu să-și roadă unghiile - un obicei

care îi trăda nervozitatea.

Rusoaica dădu din cap încet, liniștitor.

• Erau aici dinainte să vii.
• Totuși, mi se pare că se uitau încoace, spre casă.
• Se poate, acceptă ea cu indiferență.
• Dar atunci...
• Atunci, ce? Chiar dacă arști - nu tu ești cel pe care l-ar urmări de aici.

Pe buzele lui se ivi un zâmbet subțire, crud.

• Nu, recunoscu el, asta așa e. Medita un minut sau două, apoi remarcă: Afurisitul de american - poate să-și poarte și singur de grijă, așa cum face toată lumea.
• Așa e.

Bărbatul se duse din nou la fereastră.

• Tipi duri, murmură el, cu un chicotit. însă mi-e teamă că poliția îi cunoaște. Ei bine, îi urez Fratelui Bandit vânătoare plăcută!

Olga Demiroff clătină din cap.

• Dacă americanul e așa cum zic ei, o să fie nevoie de mai mult de doi bandiți fricoși ca să-i vină de hac. Se opri. Mă întreb...

- Ce?

• Nimic. Numai că, de două ori în seara asta un bărbat a trecut pe stradă - un bărbat cu părul alb.
• Și ce-i cu asta?
• Când a trecut pe lângă bărbații aceia doi, a lăsat să-i cadă o mănușă. Unul din ei a ridicat-o și i-a înapoiat-o. Un șiretlic banal. Vrei să zici că bărbatul cu părul alb... e șeful lor?
• Ceva de genul ăsta.

Rusul păru alarmat și neliniștit.

• Ești convinsă că... pachetul e în siguranță? Că nu a umblat cineva la el? S-a vorbit prea mult... s-a vorbit mult prea mult.

Începu din nou să-și roadă unghiile.

• Convinge-te singur.

Femeia se îndreptă spre șemineu și dădu la o parte cu abilitate cărbunii. De dedesubt, dintre cocoloașele de ziare, alese un pachet lunguieț învelit cu hârtie murdară de ziar și i-l dădu bărbatului.

• Ingenios, zise el dând din cap aprobator.
• Apartamentul a fost percheziționat de două ori. Mi-au tăiat și salteaua de pe pat.
• Așa cum am zis, murmură el, s-a vorbit prea mult. Toată tocmeala asta asupra prețului a fost o greșeală.

Dădu la o parte ziarul. înăuntru era un pachet mic învelit cu hârtie cafenie. Desfăcu și hârtia, verifică iute conținutul și îl împacheta încă o dată. În timp ce făcea asta, o sonerie răsună ascuțit.

• Americanul e punctual, remarcă Olga, aruncând o privire spre ceas, și ieși din încăpere.

După un minut, se întoarse conducând un necunoscut masiv, cu umeri largi, a cărui origine americană era evidentă. Privirea lui atentă trecu de la unul la altul.

• Domnul Krassnine? întrebă el politicos.
• Chiar eu, replică Boris. Trebuie să-mi cer scuze pentru... locul neconvențional ales pentru această întâlnire. însă confidențialitatea este imperativă. Eu... nu-mi permit să fiu asociat în nici un fel cu această afacere.
• Într-adevăr? făcu americanul, politicos.
• Am cuvântul dumneavoastră, nu-i așa, că nu va fi făcut public nici un amănunt privind această tranzacție? Aceasta era una dintre condițiile... vânzării.

Americanul confirmă dând din cap.

• Ne-am înțeles deja în această privință, spuse el cu indiferență. Acum, poate îmi arătați bunurile.
• Aveți banii... în bancnote?
• Da, răspunse celălalt.

Totuși, nu făcu nici un gest să-i scoată. După o clipă de ezitare, Krassnine arătă spre micul pachet de pe masă.

Americanul îl luă și desfăcu hârtia. Duse conținutul spre o mică lampă și îl supuse unei examinări amănunțite. Satisfăcut, scoase din buzunar un portofel gros de piele și extrase din el un teanc de bancnote pe care i le înmână rusului. Acesta le numără cu atenție.

• Totul e în regulă?
• Mulțumesc, monsieur. Totul e corect.
• Ah, făcu celălalt. Strecură neglijent pachetul învelit în hârtie cafenie în buzunar și se înclină spre Olga. Bună seara, mademoiselle. Bună seara, domnule Krassnine.

Apoi ieși, închizând ușa în urma lui. Ochii celor doi rămași în încăpere se întâlniră. Bărbatul își umezi cu limba buzele uscate.

• Mă întreb... nu o să se mai întoarcă la hotel? murmură Boris.

La unison, se întoarseră spre fereastră, exact la timp ca să îl vadă pe american ieșind în stradă. Acesta o luă spre stânga și o porni cu pas grăbit, fără să întoarcă măcar o dată capul. Două umbre se strecurară dintr-o arcadă și îl urmară fără zgomot. Urmăritori și urmărit se pierdură în noapte. Olga Demiroff spuse:

• O să ajungă cu bine înapoi. Nu trebuie să-ți fie teamă... sau să-ți faci iluzii - una din două.
• De ce crezi că o să ajungă cu bine? o întreba Krassnine curios.
• Un om care a făcut atâția bani ca el nu poate fi un prost, zise Olga. Și apropo de bani...

Se uită semnificativ la Krassnine.

- Da?

• Partea mea, Boris Ivanovici.

Fără tragere de inimă, Krassnine îi înmână două bancnote. Ea îi mulțumi dând din cap, fără să arate nici cea mai mică emoție, și strecură banii în ciorap.

E bine, remarcă ea, satisfăcută. Boris o privi cu curiozitate.

• Nu ai regrete, Olga Vasilovna?

- Regrete? Pentru ce?

- Pentru ceea ce ai avut în păstrare. Sunt femei... majoritatea femeilor, cred, care sunt înnebunite după așa ceva.

Olga dădu gânditoare din cap.

- Da, aici ai dreptate. Majoritatea femeilor au nebunia asta. Eu... nu o am. Acum mă întreb...

Se întrerupse.

• Ce anume?

- Americanul va fi în siguranța cu ele - da, simt sigură de asta. Dar după aceea...

• Da? La ce te gândești?

- O să le dea, în mod sigur, unei femei, spuse Olga, gânditoare. Mă întreb ce o să se întâmple atunci...

Se scutură, neliniștită, și se duse la fereastră. Brusc, scoase o exclamație și își chemă companionul.

• Vezi, trece pe stradă acum - bărbatul, vreau să zic.

Amândoi priviră pe geam. O siluetă subțire, elegantă înainta, mergând fără grabă. Purta joben și o pelerină. Când trecu pe lângă un lampadar, lumina căzu pe o coamă de păr des, argintiu.