Moarte in nori

Moarte in nori de Agatha Christie

Pasageri

Loc

Nr. 2 - Doamna Giselle

Nr. 4 - James Ryder

Nr. 5 - Domnul Armand Dupont

Nr. 6 - Domnul Jean Dupont

Nr. 8 - Daniel Clancy

Nr. 9 - Hercule Poirot

Nr. 10 - Doctorul Bryant

Nr. 12 - Norman Gale

Nr. 13 - Contesa de Horbury

Nr. 16 - Jane Grey

Nr. 17 - Venetia Kerr

Capitolul I. De la Paris la Croydon

Soarele de septembrie scălda în razele sale arzătoare aeroportul Le Bourget, în timp ce pasagerii traversau pista și se îmbarcau la bordul aeronavei „Prometheus”, ce avea să decoleze în câteva minute cu destinația Croydon.

Jane Grey era printre ultimii care urcau și își ocupau locurile. Avea numărul 16. Câțiva pasageri trecuseră deja prin ușa centrală, pe lângă micuța bucătărioară și cele două toalete, spre partea din față a avionului. Majoritatea pasagerilor se așezară. Pe partea opusă a intervalului, se purta o discuție animată, dominată de un glas de femeie înalt, întrucâtva strident. Gura lui Jane se strâmbă ușor. Cunoștea prea bine glasul acela deosebit.

– Draga mea... e extraordinar... n‑ai idee... Unde spui? Juan les Pins? Oh, da. Nu... Le Pinet... Da, exact aceeași veche adunătură... Dar, firește să stăm alături! Oh, nu putem? Cine...? Oh, înțeleg...

Și apoi un glas bărbătesc - politicos, cu accent străin:

– Cu cea mai mare plăcere, doamnă.

Jane aruncă o privire cu coada ochiului.

Un omuleț în vârstă, cu o mustață mare și cap în formă de ou se muta plin de solicitudine pe locul corespunzător celui al lui Jane, pe partea opusă a intervalului.

Jane își întoarse ușurel capul și le văzu pe cele două femei a căror neașteptată întâlnire generase gestul politicos al străinului. Menționarea numelui Le Pinet îi provocase curiozitatea, căci și Jane fusese la Le Pinet.

Pe una și‑o amintea perfect - și‑o amintea cum o văzuse ultima oară - la masa de bacara, încleștându‑și și descleștându‑și mâinile mici, în timp ce chipul delicat, machiat ca un porțelan de Dresda se îmbujora și pălea alternativ. Jane își spuse că, dacă ar face un mic efort, și‑ar putea aminti numele ei. I‑l menționase o prietenă, care spusese: „E soție de pair, dar nu una din cele veritabile... a fost coristă sau așa ceva”.

Vocea prietenei trădase un dispreț profund. Prietena era Maisie, o maseuză de primă clasă.

Cealaltă femeie, gândi Jane, în treacăt, era „autentică”. Tipul de „rasată” sadea, își spuse Jane, și le uită imediat pe amândouă pentru a se concentra asupra priveliștii aeroportului Le Bourget, atât cât îi permitea hubloul avionului. În preajmă, se aflau alte câteva avioane, dintre care unul arăta ca un miriapod mare, metalic.

Singurul loc spre care era ferm hotărâtă să nu privească se afla chiar în fața ei, unde, pe scaunul de vizavi, stătea un tânăr.

Acesta purta un pulover de un albastru‑petrol. Jane se încăpățâna să nu privească mai sus de pulover. Dacă o făcea, s‑ar fi putut să‑i întâlnească ochii, or asta nici în ruptul capului!

Mecanicii strigau în franceză... avionul trepidă... se liniști... trepidă iar... piedicile de la roți fură înlăturate... avionul porni.

Jane își ținu respirația. Era abia la al doilea zbor. Încă se mai simțea înfiorată. Părea... părea că vor intra inevitabil în gardul ăla... nu, se desprindeau de pământ... sus... tot mai sus... planau în arc de cerc... Le Bourget rămăsese sub ei.

Zborul de amiază spre Croydon începuse. La bordul avionului se aflau douăzeci și unu de pasageri - zece în compartimentul din față, unsprezece în cel din spate. Echipajul era format din doi piloți și doi stevarzi. Zgomotul motoarelor era foarte estompat. Nu trebuia să‑ți pui vată în urechi. Totuși se auzea suficient de puternic pentru a descuraja conversația și a încuraja gândurile.

În timp ce avionul zbura deasupra Franței în drum spre Canalul Mânecii, pasagerii din compartimentul din spate își rumegau propriile gânduri.

Jane Grey gândea: „N-am să mă uit la el... N-am să mă uit... E mult mai bine așa. Voi continua să privesc pe hublou și să mă gândesc. Îmi voi alege un lucru anume la care să mă gândesc - ăsta‑i întotdeauna cel mai bun mijloc. Îmi va ține mintea în frâu. Voi începe și voi trece în revistă totul”.

Hotărâtă, își îndreptă mintea în urmă, la ceea ce numea ea început și anume la procurarea unui bilet pentru Tombola Irlandeză. Fusese o extravagantă, una plină de emoții.

În salonul de coafură, în care lucrau Jane și alte cinci tinere, se dezlănțuise o mulțime de râsete, glume și tachinări.

– Ce faci dacă câștigi, dragă?

– Știu eu ce fac.

Planuri... castele în Spania... o grămadă de mici împunsături prietenești.

Ei bine, nu câștigase... mai precis, nu câștigase marele premiu; dar câștigase o sută de lire.

O sută de lire.

– Cheltuie o jumătate, dragă, și cealaltă păstreaz‑o pentru zile negre. Nu se știe niciodată.

– În locul tău mi‑aș cumpăra o blană... una cu adevărat tip‑top.

– Ce zici de‑o croazieră?

Jane se oprise o clipă la ideea unei croaziere, dar, în cele din urmă, rămase credincioasă primului gând. O săptămână la Le Pinet. O mulțime de cliente de‑ale ei fuseseră sau tocmai reveniseră de la Le Pinet. În timp ce degetele‑i dibace mânuiau bigudiurile, iar gura rostea mecanic obișnuitele fraze: „Să vedem, de cât timp aveți permanentul, doamnă?”, „Părul dumneavoastră are o culoare deosebită, doamnă”. „A fost o vară minunată, nu‑i așa, doamnă?”, Jane își spunea în gând: „De ce dracu nu pot să merg și eu la Le Pinet?” Ei bine, putuse.

Îmbrăcămintea nu prezentase cine știe ce greutate. Jane, asemenea majorității fetelor londoneze care lucrau în stabilimente elegante, se pricepea să scoată efecte miraculoase în materie de modă cu o cheltuială extrem de redusă. Manichiura, machiajul și coafura erau fără reproș.

Jane plecă la Le Pinet.

Acum, în gând, se întreba cum de fusese posibil ca cele zece zile la Le Pinet să se ducă de râpă din cauza unui incident.

Un incident la ruletă, Jane își permise să aloce o anumită sumă pe seară plăcerii jocurilor de noroc. Era hotărâtă să nu depășească suma stabilită. Contrar regulei împământenite, începutul lui Jane fusese marcat de ghinion. Era în a patra zi, la ultima miză din seara aceea. Până acum mizase cu prudență pe culoare sau pe una din cifre. Câștigase ceva, dar mai mult pierduse. Acum aștepta, cu miza în mână.

Erau două numere pe care nu mizase nimeni - cinci și șase. Să mizeze, acum, la sfârșit, pe unul din ele? Dar, pe care? Cinci, sau șase? Care o inspira?

Cinci... cinci avea să iasă. Bila fu lansată. Jane întinse mâna, șase, va miza pe șase.

Chiar la timp. Ea și un alt jucător de peste drum de ea mizară simultan - ea pe șase, el pe cinci.

– Rien ne va plus, spuse crupierul.

Bila clincăni și se opri.

– Le numéro cinq, rouge, impair, manque.

Lui Jane îi venea să plângă de enervare. Crupierul adună mizele, plăti. Bărbatul de vizavi spuse:

– N-ai de gând să‑ți iei câștigul?

– Al meu?

– Da.

– Dar eu am mizat pe șase.

– Ba deloc. Eu am mizat pe șase, iar dumneata pe cinci.

Zâmbea... un zâmbet foarte atrăgător. Dinți albi strălucind pe‑o față foarte bronzată, părul scurt, creț.

Pe jumătate neîncrezător, Jane își ridică câștigul. Era adevărat? Se simțea puțin zăpăcită. Poate chiar mizase pe cinci.