Moarte pe Nil

Moarte pe Nil de Agatha Christie

Capitolul unu

I

– Linnet Ridgeway!

– Chiar ea! spuse domnul Burnaby, proprietarul barului Three Crowns, și-i dădu un cot tovarășului său.

Cei doi bărbați holbară niște ochi rotunzi bucolici și rămaseră cu gurile întredeschise.

Un Rolls-Royce masiv, roșu aprins, se oprise în fața Poștei.

Din el ieși iute o fată, cu capul gol și îmbrăcată într-o rochiță ce părea (dar numai părea) cât se poate de simplă. Era o fată cu păr auriu și cu trăsături regulate, care-i trădau autoritatea, și cu o siluetă încântătoare - o fată cum rar se vedea în Malton-under-Wode.

Cu pași repezi, imperativi, intră în localul Poștei.

– Ea e! zise din nou domnul Burnaby. Și continuă impresionat, cu voce scăzută: E milionară... Are de gând să bage zeci de mii în proprietatea aia. Piscine, grădini italienești, o sală de bal, plus jumătate din casă dărâmată și reconstruită...

– O să aducă bani în oraș, spuse prietenul său, un ins subțire, cam jerpelit. Vocea îi era plină de invidie și de resentiment

Domnul Burnaby fu de acord.

– Da, e mare lucru pentru Malton-under-Wode. Mare lucru.

Domnul Burnaby era mulțumit că așa stăteau lucrurile.

– O să ne scuture pe toți cum trebuie, adăugă.

– Nu ca Sir George, zise celălalt.

– O, pe el caii l-au nenorocit, replică domnul Burnaby indulgent. N-a avut niciodată noroc.

– Cât a luat pentru moșie?

– Vreo șaizeci de mii bunicele, așa am auzit.

Bărbatul cel subțire scoase un fluierat.

Domnul Burnaby continuă triumfător:

– Și se zice că ea va mai cheltui șaizeci de mii cu toate reamenajările.

– Groaznic! replică subțiraticul. De unde are toți banii ăștia?

– Din America, așa am înțeles. Mama ei a fost unica fiică a unuia dintre milionarii ăia ai lor. Ca în filme, nu?

Fata ieși din localul Poștei și se urcă în mașină. Bărbatul cel subțire o urmări cu privirea în timp ce pornea motorul și se îndepărta mormăind:

– E o mare nedreptate - să arate în felul ăsta. Și bani, și frumusețe - e prea mult! O fată atât de bogată n-ar trebui să fie și frumoasă. Iar asta e chiar frumoasă... Are tot ce-ți poți dori. Nu e drept…

II

Extras din rubrica de mondenități a ziarului Daily Blague:

Printre cei care luau cina la Chez Ma Tante am zărit-o pe frumoasa Linnet Ridgeway. Stătea la masă cu onorabila Joanna Southwood, cu lordul Windlesham și cu domnul Toby Bryce. Domnișoara Ridgeway, după cum se știe, este fiica lui Melhuish Ridgeway, care s-a căsătorit cu Anna Hartz. A moștenit de la bunicul ei, Leopold Hartz, o avere imensă. Încântătoarea Linnet este senzația momentului, și se zvonește că logodna ei ar putea fi anunțată curând. Cu siguranță lordul Windlesham părea foarte „prins”!

III

Onorabila Joanna Southwood spuse:

– Draga mea, cred că totul are să fie absolut superb!

Ședea în dormitorul lui Linnet Ridgeway din Wode Hall.

Pe fereastră, dincolo de grădini, se vedea câmpul deschis, mărginit de umbrele albastre ale pădurilor.

– E perfect, nu-i așa? zise Linnet.

Se sprijinea cu brațele de pervazul ferestrei. Chipul îi era însuflețit, înflăcărat, energic. Lângă ea, Joanna Southwood părea întru câtva ștearsă - o tânără înaltă, subțire, de 27 de ani, cu o figură alungită, inteligentă, și cu sprâncene fantezist pensate.

– Și ai făcut atât de multe în atât de puțin timp! Ai avut mulți arhitecți?

– Trei.

– Cum sunt arhitecții? Nu cred că am văzut vreodată vreunul.

– Erau bunicei. Cam nepractici câteodată.

– Draga mea, sunt sigură că ai avut tu grijă de asta! Ești cea mai pragmatică ființă din lume!

Joanna luă în mână un șirag de perle de pe toaletă.

– Bănuiesc că astea sunt adevărate, nu, Linnet?

– Bineînțeles.

– Știu că e „bineînțeles” pentru tine, draga mea, dar n-ar fi la fel pentru majoritatea oamenilor. Mulți s-ar mulțumi cu unele de cultură sau chiar cu imitații. Scumpa mea, sunt absolut incredibile, se asortează perfect. Trebuie să coste o avere!

– Ți se par cam vulgare?

– Nu, nici vorbă - sunt doar o mostră de frumusețe pură. Cât valorează, până la urmă?

– Cam cincizeci de mii.

– O sumă de toată frumusețea! Nu ți-e teamă c-o să ți le fure cineva?

– Nu, le port în fiecare zi - și, oricum, sunt asigurate.

– Dă-mi voie să le port până la cină, te rog! M-aș simți atât de bine!

Linnet râse.

– Desigur, dacă vrei.

– Știi, Linnet, te invidiez cu adevărat. Ai pur și simplu tot ce-ți poți dori. Iată-te la douăzeci de ani propria stăpână, cu o avere incalculabilă, frumoasă și debordând de sănătate. Și mai ești și deșteaptă! Când împlinești douăzeci și unu de ani?

– În iunie. O să dau atunci o mare petrecere de majorat la Londra.

– Și pe urmă ai de gând să te măriți cu Charles Windlesham? Toți gazetărașii ăștia dezgustători de scandal sunt puși pe jar. Iar Charles ți-e într-adevăr incredibil de devotat.

Linnet dădu din umeri.

– Nu știu. Adevărul e că nu vreau să mă mărit cu nimeni deocamdată.

– Draga mea, câtă dreptate ai! După aceea nu mai e niciodată același lucru, nu?

Telefonul sună strident, și Linnet se duse să răspundă.

– Da? Alo?

Îi răspunse vocea majordomului.

– Vă caută domnișoara de Bellefort. Să vă fac legătura?

– Bellefort? O, da, desigur, fă-mi legătura.

Se auziră un clic și apoi o voce, însuflețită, plăcută, ușor gâfâind.

– Bună ziua, domnișoara Ridgeway? Linnet!

– Jackie, draga mea! N-am mai auzit nimic de tine de o grămadă de vreme!

– Știu. E groaznic. Linnet, aș vrea nespus de mult să te văd.

– Draga mea, nu poți să vii până aici? Să-mi vezi noua pasiune. Mi-ar face o plăcere grozavă să ți-o arăt.

– Chiar asta voiam să fac.

– Foarte bine, ia repede un tren sau o mașină.

– Așa am să fac. Am un hârb cu două locuri. Am cumpărat-o pentru 15 lire. În unele zile se comportă foarte frumos, dar are toane. Dacă nu ajung până la ora ceaiului, să știi că de vină e vreun capriciu de-al ei. La revedere, scumpa mea.

Linnet puse receptorul jos și se apropie din nou de Joanna.

– E prietena mea cea mai veche, Jacqueline de Bellefort. Am fost împreună la o mănăstire de maici din Paris. A avut un ghinion teribil. Tatăl ei era conte francez, mama - americancă, din Sud. Tatăl a fugit cu o altă femeie, iar mama ei și-a pierdut toți banii în crahul bursei de pe Wall Street. Jackie a rămas complet lefteră. Nu știu cum o fi reușit să se descurce în ultimii doi ani.

Joanna își tot lustruia unghiile sângerii. Se lăsă pe spate, cu capul într-o parte, examinând rezultatul.

– Draga mea, lungi ea vocalele, nu e oare plicticos? Dacă prietenii mei pățesc vreo nenorocire, eu renunț imediat la ei! Sună foarte crud, dar astfel sunt scutită de o mulțime de neplăceri mai târziu! Întotdeauna fie vor să le împrumuți bani, fie își deschid vreun atelier de croitorie, și trebuie să cumperi de la ei tot felul de haine oribile. Sau se apucă de pictat abajururi, sau de confecționat eșarfe.

– Adică, dacă mâine mi-aș pierde toți banii, m-ai lăsa balta?

– Da, scumpa mea, te-aș lăsa. Nu poți spune că nu sunt sinceră! Îmi plac numai oamenii care au succes. Și ai să descoperi că lucrul ăsta e valabil pentru aproape toată lumea - numai că majoritatea nu vor să-l recunoască. Spun doar că nu se mai pot înțelege nicicum cu Mary, cu Emily sau cu Pamela! „Problemele astea au făcut-o atât de acră și de ciudată, biata de ea!”

– Ce dezgustătoare ești, Joanna!

– Doar dau din coate, ca toată lumea.

– Eu nu dau din coate!

– Din motive evidente! Nu ai de ce să fii hrăpăreață când ai niște tutori chipeși, în floarea vârstei, care îți plătesc o sumă enormă în fiecare lună.