Moartea vine ca un sfarsit

Moartea vine ca un sfarsit de Agatha Christie

Nota autoarei

Acțiunea acestei cărți are loc pe malul de vest al Nilului, la Theba, în Egipt, în jurul anului 2000 î.e.n. Atât locul cât și timpul sunt cu totul întâmplătoare. S-ar fi putut alege la fel de bine orice alt loc și orice altă perioadă, dar s‑a întâmplat ca sub­iectul cărții să fie inspirat, atât în ce privește personajele cât și intriga de două sau trei scrisori egiptene din perioada celei de‑a XI-a dinastii, găsite cu aproximativ 20 de ani în urmă de ex­pediția egipteană a Muzeului Metropolitan de Artă, din New York, într‑un mormânt de piatră, vizavi de Luxor, și traduse de profesorul (pe atunci domnul) Battiscombe Gunn în „The Museum's Bulletin”.

Poate este interesant pentru cititor să știe că o ofrandă adusă lui Ka - o trăsătură obișnuită a civilizației antice egiptene - impunea o înzestrare, foarte asemănătoare, în principiu, cu practica religioasă a cedării moștenirilor în Evul Mediu. Averea era lăsată ca moștenire preotului Ka cu condiția ca acesta să întrețină mormântul testatorului și să aducă jertfe la mormânt în anumite zile de sărbătoare ale anului pentru odihna sufletului celui decedat.

Termenii „frate” și „soră” din textele egiptene de obicei înseamnă „iubit”, „iubită” și sunt folosite, în mod frecvent, ca „soț” și „soție”. Ei sunt folosiți astfel în această carte.

Calendarul agricol al Egiptului Antic, constând din trei anotimpuri a câte patru luni de 30 de zile fiecare, stătea la baza vieții rurale, iar prin adăugarea a cinci zile la sfârșitul anului era folosit drept calendar oficial al anului de 365 zile. Acest „an”, la origini, începea odată cu revărsarea Nilului în a treia săptămână din iulie, după calculele noastre; însă absența „anului bisect” a condus de‑a lungul secolelor la un decalaj, astfel încât, la vremea derulării acțiunii acestei cărți, Anul Nou cădea cu aproximativ șase luni mai înainte de începerea anului agricol, adică în ianuarie, nu în iulie. Pentru a scuti cititorul de a ține seama con­tinuu de aceste șase luni, datele folosite ca titluri de capitole sunt prezentate conform calendarului agricol din acea vreme, adică: Inundațiile - sfârșitul lui iulie până la sfârșitul lui noiembrie; Iarna - sfârșitul lui noiembrie până la sfârșitul lui martie; Vara - sfârșitul lui martie până la sfârșitul lui iulie.

CAPITOLUL I

A doua lună a inundațiilor - ziua a 20-a

Renisenb stătea în picioare și privea Nilul.

Din depărtare, răzbăteau vag până la ea glasurile ridicate ale fraților săi, Yahmose și Sobek, prinși într‑o dispută cu privire la necesitatea întăririi digului într‑un anumit loc. Vocea lui Sobek era puternică și îndrăzneață ca întotdeauna. El avea obiceiul să‑și expună ideile cu mare siguranță. Glasul lui Yahmose era scăzut și șovăitor, exprimând nesiguranță și neliniște. Yahmose era în permanență neliniștit cu privire la tot și la toate. El era fiul cel mai mare și, în timpul absenței tatălui lor, plecat pentru a vizita proprietățile din nord, conducerea plantațiilor îi era încredințată, într‑o oarecare măsură, lui. Yahmose era moale, prudent și înclinat să vadă greutățile chiar și dacă nu existau. Era un bărbat robust, cu mișcări domoale, fără nimic din vioiciunea și siguranța lui Sobek.

Încă din frageda ei copilărie, Renisenb își amintea de acești doi frați înfruntându‑se exact pe același ton, ca acum. Faptul acesta îi dădu brusc un sentiment de siguranță... Era din nou acasă. Da, revenise acasă...

Totuși, aruncându‑și încă o dată privirea peste apa gălbuie și strălucitoare, răzvrătirea și durerea îi reînviară. Khay, tânărul ei soț, era mort... Khay, cu fața lui surâzătoare și umerii puternici. Khay era cu Osiris în împărăția morții... iar ea, Renisenb, soția lui iubită, rămăsese dezolată. Fuseseră împreună opt ani - o luase pe când era aproape o copilă - iar acum se întoarse văduvă, cu copilul lui Khay, Teti, în casa părintească.

În momentele acestea, însă, i se părea că n‑ar fi fost niciodată plecată...

Binecuvântă acest gând...

Va încerca să uite toți acești opt ani, atât de încărcați de fericire și atât de brutal sfârșiți în durere.

Da, să‑i uite, să‑i alunge din minte. Să redevină Renisenb, fiica preotului Ka, Imhotep, o fată zburdalnică, nepăsătoare. Dragostea aceasta a soțului și fratelui fusese un lucru crud, care o păcălise prin dulceața ei. Își amintea umerii puternici, bronzați, ai lui Khay, gura lui surâzătoare... acum Khay era îmbălsămat, înfășurat în bandaje, protejat de amulete în călătoria lui spre tărâmul celălalt. De acum încolo, niciodată pe această lume, Khay nu o să mai călătorească pe Nil, nu o să mai prindă pește și nu o să mai râdă în soare în timp ce ea, așezată în barcă cu micuța Teti în poală, îi zâmbea la rândul ei...

Renisenb gândi:

„N-am să mă mai gândesc la asta. S-a terminat! Sunt acasă. Totul e la fel ca înainte. Și eu am să fiu, în curând, aceeași. Totul va fi ca înainte. Teti deja a uitat. Se joacă și râde cu ceilalți copii.”

Renisenb se întoarse brusc și o luă înapoi către casă, strecurându‑se printr‑o mulțime de măgari cu spinările încărcate care erau mânați către malul fluviului. Trecu printre hambare și acareturi și intră pe poartă, în curte. Era foarte plăcut în curte. Aveau un lac artificial înconjurat de oleandri înfloriți și iasomie și umbrit de smochini. Teti și cu ceilalți copii se jucau acum, glasurile lor înălțându‑se ascuțite și limpezi. Intrau și ieșeau în fugă din micul pavilion amplasat pe o parte a lacului. Renisenb observă că Teti se juca cu un leu de lemn a cărui gură se deschidea și se închidea când trăgeai de o sfoară, o jucărie pe care ea însăși o iubea de când era copil. Gândi din nou, mulțumită: „Sunt iar acasă...” Aici nimic nu se schimbase, totul era cum fusese. Aici viața era sigură, constantă, fără schimbări, Teti era acum copilul, iar ea una din multele mame închise între pereții casei - dar cadrul, esența lucrurilor rămăseseră neschimbate.

O minge scăpată de unul dintre copii se rostogoli la picioarele ei și ea o ridică și i‑o aruncă înapoi, râzând.

Renisenb își continuă drumul spre veranda cu coloanele viu colorate și pătrunse în casă, trecând prin marea încăpere centrală cu friza sa pictată cu lotuși și maci și tot așa până ajunse la capătul casei unde erau camerele femeilor.

Glasuri ridicate îi izbiră auzul și se opri din nou, savurând cu plăcere vechile, familiarele ecouri. Satipy și Kait - înfruntându‑se ca de obicei! Acest binecunoscut ton al glasului lui Satipy, ascuțit, dominator și terorizant! Satipy era soția fratelui său, Yahmose, o femeie înaltă, energică, rea de gură, săritoare la greu, obișnuită să comande. Ea stabilea veșnic regulile, hărțuia servitorii găsind peste tot greșeli și cerându-le să facă lucruri imposibile, strivindu‑i cu forța puternică a ocărilor și personalității sale. Toți se temeau de limba ei și se grăbeau să‑i îndeplinească ordinele. Însuși Yahmose avea o mare admirație pentru hotărâta, curajoasa lui soție, într‑atât încât se lăsa bruftuluit de ea într‑un mod care, nu o dată, o înfuriase pe Renisenb.

La răstimpuri, în pauzele dintre frazele ascuțite ale lui Satipy, se auzea vocea liniștită, încăpățânată a lui Kait. Kait era o femeie cu șolduri late și urâtă, și era soția chipeșului și veselului Sobek. Le era devotată cu trup și suflet copiilor ei, arareori se gândea sau vorbea despre altceva. În certurile zilnice cu cumnata sa își susținea punctul de vedere prin simplul truc al repetării a ceea ce spusese la început cu o îndărătnicie liniștită, constantă. Nu manifesta nici enervare, nici pasiune, și niciodată nu lua în seamă un punct de vedere, altul decât al ei. Sobek era foarte atașat de soția sa și‑i vorbea deschis despre toate, mulțumit de priceperea cu care părea că‑l ascultă, încuviințând sau dezaprobând tihnit, neamintindu‑i de nimic supărător, când, de fapt, mintea ei era tot timpul preocupată cu cine știe ce problemă legată de copii.

– E o insultă, asta e! strigă Satipy. Dacă Yahmose ar fi avut curaj măcar cât un șoarece n‑ar fi suportat nici o secundă așa ceva! Cine are grijă de toate aici când Imhotep e plecat? Yahmose! Și ca soție a lui Yahmose, eu ar trebui să am primul cuvânt în alegerea rogojinilor și pernelor femeilor. Sclava asta neagră, cât un hipopotam, ar trebui să fie...

Vocea grea, adâncă, a lui Kait interveni:

– Nu, nu, micuța mea, nu mânca părul păpușii. Uite, ai aici ceva mai bun... dulce... ah, ce bun...

– Cât despre tine, Kait, n‑ai nici un pic de politețe, nici măcar nu mă asculți... nu răspunzi... ai niște maniere înfiorătoare.

– Perna albastră a fost întotdeauna a mea... oh, uită‑te la micuța Ankh... Încearcă să meargă...

– Ești la fel de proastă ca și copiii tăi, Kait, și asta spune mult! Dar să nu crezi că prin asta ai să scapi. Voi avea drepturile mele, să știi!

Renisenb tresări la auzul unor pași în spatele ei. Se întoarse repede, cu vechiul și familiarul sentiment de antipatie la vederea bătrânei Henet, stând în fața sa.

Fața slabă a lui Henet era strâmbată în acel cunoscut zâmbet pe jumătate lingușitor.

– Cred că‑ți spui că lucrurile nu s‑au schimbat prea mult, Renisenb. Nici nu știi cât îndurăm, cu toții, din cauza limbii ascuțite a lui Satipy! Desigur, Kait poate să‑i răspundă. Dar nu toți avem norocul ăsta! Eu îmi cunosc locul, așa sper... Și îi sunt foarte recunoscătoare tatălui tău că mi‑a oferit un acoperiș, m‑a hrănit și m‑a îmbrăcat. Ah, tatăl tău e un om bun. La rândul meu, am încercat întotdeauna să fac tot ce pot. Muncesc întruna, dând o mână de ajutor ici și colo, fără să aștept mulțumiri sau recunoștință. Dacă ar fi trăit scumpa ta mamă, ar fi fost altfel. Ea mă aprecia. Eram ca două surori! Era o femeie frumoasă. Ei bine, mi‑am făcut datoria și mi‑am îndeplinit promisiunea față de ea. „Ai grijă de copii, Henet”, mi‑a spus pe patul de moarte. Și eu m‑am ținut de cuvânt. Am trudit pentru voi toți fără să pretind mulțumiri. Nici nu le‑am pretins, nici nu le‑am primit! „E doar bătrâna Henet”, spune lumea, „ea nu contează”. Nimeni nu se gândește la mine. De ce ar face‑o? Eu doar încerc să fiu de folos, asta‑i tot.

Alunecă precum un țipar pe sub brațul lui Renisenb și intră în camera alăturată.

– Cât privește pernele acelea, iartă‑mă, Satipy, dar s‑a întâmplat să‑l aud pe Sobek spunând...

Renisenb porni mai departe. Vechea ei antipatie față de Henet se redeșteptă. Ciudat, dar niciunul dintre ei n‑o putea suferi! Și asta din pricina glasului ei plângăreț, a permanentei autocompătimiri și a plăcerii răutăcioase cu care punea paie pe foc în cazul certurilor.

„Ei și?”, gândi Renisenb, „de ce nu?”. Poate era modul ei de a se distra. Viața fusese cruntă cu ea... și era adevărat că muncea ca o slugă și că nimeni nu‑i era recunoscător. Nici nu puteai să‑i fii recunoscător lui Henet... Își scotea în evidență propriile‑i merite cu atâta insistență încât îți pierea cheful să‑i mai spui un cuvânt drăguț.

Henet, gândea Renisenb, era unul dintre acei oameni sortiți să fie devotați altora și să n‑aibă pe nimeni devotat lor. Ca înfățișare era neatrăgătoare, și tot atât de proastă, deși întotdeauna era la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Felul ei de a păși lipsit de zgomot, auzul ascuțit și ochii ei permanent iscoditori făceau ca nimic să nu rămână multă vreme pentru ea un secret. Uneori păstra pentru ea cele aflate, alteori le strecura în șoaptă fie unuia, fie altuia dintre cei din casă și se retrăgea în umbră, urmărind cu satisfacție efectul spuselor sale.

Nu o dată, cei din casă îi ceruseră lui Imhotep s‑o alunge pe Henet, dar el nu consimțise. Era poate singura persoană care o plăcea; iar ea îi răsplătea protecția cu un devotament atât de exagerat, încât restul familiei îl considera dezgustător.

Renisenb rămase o clipă nehotărâtă, ascultând disputa tot mai înfierbântată a cumnatelor sale, alimentată și de intervenția lui Henet, apoi o porni agale către mica încăpere în care bunica ei, Esa, stătea singură, înconjurată doar de două mici sclave negrese. Acum era ocupată cu cercetarea unor bucăți de pânză pe care i le arătau, iar ea le bruftuluia în felul ei caracteristic, prietenește.

Da, totul era neschimbat. Renisenb stătea neobservată, ascultând. Bătrâna Esa se împuținase nițel, asta era tot. Dar vocea îi rămăsese aceeași, și lucrurile pe care le rostea erau aceleași, aproape cuvânt cu cuvânt, ca cele pe care Renisenb își amintea să le fi auzit și în urmă cu opt ani, când părăsise casa...

Renisenb se strecură afară. Nici bătrâna, nici cele două micuțe sclave n‑o observară. O clipă se opri în fața ușii deschise de la bucătărie. O izbi un miros de rațe fripte și larma vocilor și a râsetelor; pe masă, o grămadă de legume aștepta rândul la gătit.

Renisenb rămase nemișcată, cu ochii aproape închiși. Din locul acela putea auzi tot ce se petrece în casă. Diferitele zgomote dinspre bucătărie, vocea înaltă, stridentă a bătrânii Esa, timbrul ascuțit al lui Satipy și contralto‑ul slab, profund, persistent al lui Kait. Un concert de voci feminine care discutau, râdeau, se plângeau, bombăneau, exclamau...

Dintr‑o dată Renisenb se simți sufocată de zarva gălăgioasă a femeilor. Femeile... gălăgioasele, limbutele femei! O casă plină de femei... veșnic gălăgioase, veșnic în fierbere... vorbărețe, certărețe, bârfitoare... n‑aveai ce să le faci!