Mostenirea Lemesurier

Mostenirea Lemesurier de Agatha Christie

În compania lui Poirot am investigat multe cazuri ciudate; dar cred că niciunul nu se poate compara cu acea extraordinară serie de evenimente ce ne-a întreținut interesul pe o perioadă de mulți ani și care a culminat cu ultima problemă adusă lui Poirot s-o rezolve.

Prima dată, atenția noastră ne-a fost atrasă de istoria familiei Lemesurier într-o seară, în timpul războiului. Poirot și cu mine abia ne reîntâlniserăm de puțină vreme, reînnodând vechea prietenie din Belgia. Se ocupase de o chestie măruntă pentru ministerul de război, terminând-o spre întreaga lor satisfacție; ca urmare, cinasem la Carlton cu o „Șapcă de Alamă” care i-a făcut mari complimente lui Poirot de câteva ori în timpul mesei. „Șapca de Alamă” a trebuit să plece să se întâlnească cu cineva, așa că noi ne-am terminat cafeaua într-un mod relaxat, înainte de a-i urma exemplul.

În momentul în care părăseam camera, am fost salutat de-o voce care mi-a sunat familială și, întorcându-mă, l-am văzut pe căpitanul Vincent Lemesurier, un tânăr pe care îl cunoscusem în Franța. Era cu un om mai în vârstă a cărui asemănare îl recomanda ca fiind din aceeași familie. Lucru ce se dovedi adevărat, el fiindu-ne prezentat ca domnul Hugo Lemesurier, unchiul tânărului meu prieten.

De fapt, nu-l cunoșteam, de loc îndeaproape pe căpitanul Lemesurier, dar era un tânăr plăcut, cam visător în felul lui și mi-am amintit vorbindu-se că aparținea unei vechi și nobile familii, cu o proprietate în Northumberland, care data dinainte de Reformație. Poirot și cu mine nu ne grăbeam și, la invitația tânărului, ne-am așezat la masa celor doi noi prieteni și am discutat mult și plăcut despre diferite probleme. Unchiul Lemesurier era un bărbat în jur de 40 de ani cu o alură de savant în ținuta lui dreaptă; pentru moment era angajat într-un studiu de cercetări chimice pentru guvern, se părea.

Discuția noastră a fost întreruptă de un tânăr înalt, brunet, care păși spre masă, evident frământat și agitat.

— Slavă domnului că v-am găsit pe amândoi! Zise el.

— Ce s-a întâmplat, Roger?

— Părintele tău, Vincent. O căzătură rea. Calul era tânăr. A fost târât pentru că a tras de cealaltă parte.

În câteva minute, cei doi prieteni ai noștri s-au despărțit în grabă de noi. Tatăl lui Vincent Lemesurier avusese un accident serios în timp ce încerca un cal tânăr și se aștepta să trăiască până dimineață. Vincent se făcuse alb ca varul și păru aproape uluit de știre. Într-un fel, am fost surprins, deoarece, din cele câteva cuvinte pe care le lăsase să-i scape pe această temă încă din Franța, înțelesesem că el și tatăl său nu erau în termeni prea prietenești, așa că etalarea sentimentului filial m-a cam mirat acum.

Tânărul brunet, care ne fusese prezentat ca văr, domnul Roger Lemesurier, rămăsese în urmă, așa că noi trei am plecat împreună.

— O treabă destul de curioasă, remarcă tânărul. Poate-l va interesa pe domnul Poirot. Am auzit de dumneavoastră, știți, domnule Poirot, de la Higginson. (Higginson era prietenul nostru cu Șapcă de Alamă). El susține că sunteți o somitate în psihologie.

— Studiez psihologia, da, recunoscu prietenul meu cu precauțiune.

— Ați văzut fața vărului meu? A fost absolut răvășit, nu-i așa? Știți de ce? Un străvechi blestem de familie! V-ar interesa să-l aflați?

— Ar fi foarte drăguț din partea dumitale să ni-l povestești.

Roger Lemesurier se uită la ceas.

— Mai am o groază de timp. Mă întâlnesc cu ei la King’s Cross. Ei bine, domnule Poirot, Lemesurier este o familie veche. Cu mult timp în urmă, în vremurile medievale, un Lemesurier a început să-și bănuiască soția. A găsit-o pe doamna într-o situație compromițătoare. Ea a jurat că era nevinovată, dar bătrânul baron Hugo nu a vrut să audă. Ea avea un copil, un fiu și el a jurat că băiatul nu era ai lui și că nu-l va moșteni niciodată. Am uitat ce-a făcut – vreo fantezie medievală ca aceea de a-i zidi vii pe mamă și pe fiu; oricum, i-a omorât pe amândoi și ea a murit protestând că este nevinovată și blestemând solemn pentru totdeauna familia Lemesurier. Blestemul suna ca nici un băiat, primul născut din această familie, să nu moștenească vreodată ceva. Ei bine, timpul a trecut și nevinovăția doamnei a fost stabilită fără îndoială. Cred că Hugo a purtat o cămașă de păr și și-a terminat zilele în genunchi în celula unui călugăr. Dar, lucrul curios este că din ziua aceea și până astăzi nici un fiu prim născut nu a moștenit vreodată moșia. Ea a revenit fraților, nepoților, celui de-al doilea fiu născut în familie, dar niciodată celui mai mare. Tatăl lui Vincent era al doilea din cinci fii, primul murind în copilărie. Bineînțeles că tot timpul războiului, Vincent a fost convins că dacă era cineva sortit sa moară, atunci, cu siguranță, acela era el. Dar, destul de ciudat, cei doi frați ai săi mai mici au fost uciși și el a rămas nezgâriat.

— Interesantă istoria asta de familie, spuse Poirot meditativ. Dar acum tatăl său moare și el, ca fiul cel mai mare, îl moștenește?

— Exact. Un blestem s-a risipit, incapabil să reziste curentului vieții moderne.

— Poirot dădu din cap, ca și cum condamna tonul glumeț al acestuia.

Roger Lemesurier s-a uitat din nou la ceasul său și ne-a spus că trebuie să plece.

Urmarea povestirii sosi în dimineața următoare, când am aflat despre tragica moarte a căpitanului Vincent Lemesurier. El călătorise spre nord cu trenul de Scoția și în timpul nopții trebuie să fi deschis ușa vagonului și să fi sărit pe linie. Șocul accidentului tatălui său suprapunându-se șocului unui obuz se credea că i-ar fi cauzat un temporar dezechilibru mental. Curioasa superstiție despre familia Lemesurier a fost menționată în legătură cu noul moștenitor, fratele tatălui său, Ronald Lemesurier, al cărui fiu unic murise în bătălia de pe Somme.

Cred că întâlnirea noastră întâmplătoare cu tânărul Vincent în ultima seară a vieții sale ne-a sporit interesul față de familia Lemesurier, pentru că am luat notă, cu anumită curiozitate, doi ani mai târziu, de moartea lui Ronald Lemesurier, ce fusese socotit invalid în momentul în cărei intrase în posesia averii familiei. Fratele său, John, l-a moștenit – un om sănătos tun, cu un băiat la Eton.

Desigur, un destin rău umbrea familia Lemesurier. Chiar în următoarea sa vacanță, băiatul reuși să se împuște fatal. Moartea tatălui său, care interveni brusc, după ce fusese înțepat de o viespe, trecea moșia în posesia celui mai mic dintre cei cinci frați – Hugo, de care ne-am amintit că-l întâlnisem în noaptea fatală la Carlton.

În afară de a comenta extraordinara serie de nenorociri care se abătuse asupra familiei Lemesurier, nu aveam vreun interes personal în poveste, dar timpul se scurgea și noi am fost și mai implicați.

Într-o dimineață a fost anunțată doamna Lemesurier. Era o femeie înaltă, activă, cam de vreo 30 de ani, care dovedea, prin purtarea sa, multă hotărâre și bun simț. Vorbi cu un accent slab transatlantic.

— Domnul Poirot? Îmi pare bine să vă întâlnesc. Soțul meu, Hugo Lemesurier, v-a cunoscut o dată, cu mulți ani în urmă, dar cred că nici nu vă mai amintiți.

— Îmi amintesc perfect, doamnă. A fost la Carlton.

— O, e minunat. Domnule Poirot, sunt foarte îngrijorată.

— În legătură cu ce, doamnă?

— Cu băiatul meu cel mare. Știți, am doi băieți. Ronald de opt ani și Gerald de șase ani.

— Continuați, doamnă, de ce ați fi îngrijorată pentru micuțul Ronald?

— Domnule Poirot, în ultimele șase luni era cât pe ce să moară de trei ori: o dată a scăpat de le înec, când eram cu toții în Cornwall, vara aceasta, a doua oară, când a căzut de la fereastra camerei lui și a treia oară, era să se otrăvească cu ptomaină.

Probabil că fața lui Poirot exprima prea elocvent ceea ce gândea, pentru că doamna Lemesurier s-a grăbit fără să mai facă vreo pauză.

— Știu că vă închipuiți că sunt o femeie cam proastă și nebună, care face din țânțar, armăsar.

— Dar, de loc, doamnă! Orice mamă ar trebui înțeleasă că este neliniștită din cauza acestor întâmplări, dar nu prea văd cum pot să vă ajut. Eu nu sunt le bon Dieu să controlez valurile de apă; cât despre fereastra camerei, v-aș sugera să puneți niște bare de fier; iar, cât despre mâncare, ce poate egala grija unei mame?

— Dar de ce aceste lucruri i se întâmplă lui Ronald și nu lui Gerald?

— Șansa, doamnă, le hasard!

— Așa credeți?

— Dumneavoastră ce credeți, doamnă – dumneavoastră și soțul?

O umbră trecu pe fața doamnei Lemesurier.