Muncile lui Hercule
Aa
Muncile lui Hercule de Agatha Christie
CUPRINS
Apartamentul lui Hercule Poirot era mobilat modern - strălucea de crom, iar fotoliile, deși tapițate și aparent confortabile, aveau linii rigide și colțuroase.
Hercule Poirot stătea pe unul din fotolii, cu mare grijă - drept pe mijloc. În fața lui, pe alt fotoliu, se afla doctorul Burton, membru al All Souls[1], care sorbea încântat dintr‑un pahar cu Château Mouton Rothschild oferit de Poirot. Înfățișarea doctorului Burton nu era deloc îngrijită. Era grăsuț, neglijent și sub claia de păr alb strălucea un chip rubicond și nevinovat. Avea un chicotit gros și hârâit, și obiceiul de a se acoperi - pe sine și totul în jur - cu scrum. Degeaba punea Poirot în preajma lui tot felul de scrumiere.
Doctorul Burton tocmai întreba:
– Spune‑mi, de ce Hercule?
– Te referi la numele meu creștin?[2]
– Cu greu se poate spune că e creștin, obiectă celălalt, în mod clar e păgân. Dar de ce? Asta aș vrea să știu. Ideea tatălui? Toana mamei? Motive de familie? Dacă îmi amintesc bine - deși memoria mea nu mai e ce‑a fost - aveai un frate pe nume Ahile, nu‑i așa?
Mintea lui Poirot trecu rapid în revistă amănuntele carierei lui Ahile Poirot. Chiar se întâmplaseră toate?
– Numai pentru puțină vreme, răspunse el.
Doctorul Burton trecu plin de tact peste subiectul Ahile Poirot.
– Oamenii ar trebui să aibă mai multă grijă când aleg numele copiilor, medita el. Eu am fini, așa că știu. Pe una o cheamă Blanche - și e neagră ca o țigancă! Apoi mai e Deirdre, Tragica Deirdre[3] - și s‑a dovedit a fi veselă ca o vrăbiuță. La fel, micuța Patience (patience - răbdare), - ar fi trebuit s‑o cheme Impatience (nerăbdare) și ar fi fost perfect!
Și Diana - ei bine, Diana... Bătrânul savant se cutremură.
Cântărește 75 de kilograme acum - și nu are decât 15 ani! Ei spun că e doar bufleie - dar mie nu mi se pare deloc că ar fi așa! Diana! Voiau să‑i spună Helen, dar eu am pus piciorul în prag, știind cum arată tatăl și mama ei! Și bunica, dacă tot vorbim! Am pledat cu putere pentru Martha sau Dorcas, sau un nume rezonabil, dar nu a avut nici un rost - mi‑am răcit gura degeaba. Oameni ciudați, părinții...
Începu să hârâie ușor și fața lui mică și grăsuță se încreți toată.
Poirot îl privi întrebător.
– Mă gândeam la o conversație imaginară. Mama ta și răposata doamnă Holmes, stând împreună tricotând sau cosând lucrușoare: „Ahile, Hercule, Sherlock, Mycroft...”
Poirot nu împărtăși amuzamentul prietenului său.
– Să înțeleg că vrei să zici că, în ceea ce privește aspectul fizic, eu nu semăn cu Hercule?
Ochii doctorului Burton îl măsurară pe Hercule Poirot, studiind silueta micuță și îngrijită, înveșmântată în pantaloni cu dungi, jacheta neagră, adecvată, și papionul spilcuit, se ridicară de la pantofii de piele făcuți la comandă spre capul în formă de ou și spre imensa mustață care îi împodobea buza superioară.
– Sincer, Poirot, nu semeni, replică Burton, chiar nu semeni! Bănuiesc că nu ai avut prea mult timp să studiezi clasicii, adăugă el.
– Asta așa e.
– Păcat, păcat! Ai pierdut mult. Dacă ar fi după mine, toată lumea ar trebui obligată să studieze clasicii.
Poirot ridică din umeri.
– Eh bien, m‑am descurcat foarte bine și fără ei.
– Te‑ai descurcat! Te‑ai descurcat! Nu este o chestiune de descurcare. Ăsta e un punct de vedere total greșit. Clasicii nu reprezintă o scară care duce spre un succes rapid, precum un curs modern de corespondență. Nu orele de muncă ale omului sunt importante - ci timpul lui liber! Asta e greșeala pe care o facem cu toții. De exemplu, dumneata - acum te descurci, însă dacă vei vrea să lași totul deoparte, să iei lucrurile mai ușor - ce vei face atunci cu timpul dumitale liber?
Poirot avea răspunsul pregătit:
– Am de gând să mă ocup, foarte serios, de cultivarea dovleceilor.
Doctorul Burton fix luat prin surprindere.
– De cultivarea dovleceilor? Ce vrei să spui? Chestiile alea umflate care au gust de apă?
– Ah! făcu Poirot plin de entuziasm. Dar asta e ideea! Nu trebuie să aibă gust de apă.
– A, da, știu cum - presară‑i cu brânză sau ceapă tocată, ori pune‑le sos alb.
– Nu, nu, te înșeli. Ideea mea e că aroma dovlecelului poate fi îmbunătățită. I se poate da, își miji privirea, un buchet...
– Doamne, Dumnezeule, omule, nu este vorba de un vin. Cuvântul „buchet” îi aduse aminte lui Burton de paharul aflat lângă cotul lui. Sorbi și îl savura. E un vin foarte bun. Foarte robust. Da. Dădu din cap apreciativ. Dar afacerea asta cu dovlecei - chiar vorbești serios? Nu vrei să zici - spuse el cu o teamă evidentă - că ai de gând să stai aplecat - mâinile îi coborâră cu groază compătimitoare asupra burții rotunjoare - o să te apleci, o să împrăștii bălegar peste chestiile astea și o să le uzi cu fire de lână înmuiate în apă și tot tacâmul?
– Se pare că ești familiarizat cu cultivarea dovleceilor, afirmă Poirot.
– I-am văzut pe grădinari cum procedează când am stat la țară. Dar, serios, Poirot, ce hobby! Compară‑l cu - vocea îi coborî scoțând un tors apreciativ - un fotoliu în fața unui foc de lemne, într‑o încăpere lungă, joasă, plină cu cărți. Trebuie să fie o cameră lungă, nu pătrată. Cărțile trebuie să aibă cotorul rotunjit. Un pahar de porto și o carte deschisă în mână. Timpul se dă înapoi când citești - cită sonor:
„Μήτ ό αύτε χυβερνήτηζ ένί οίνοπι πόντψ
νήα θοήν ίθύνει έρεχθομένην άνέμοισι”
Apoi traduse:
– „Cu mare dibăcie, pe marea întunecată, căpitanul cârmește barca iute, bătută de vânt”. Desigur că nu poți prinde pe de‑a‑ntregul spiritul originalului.
[1] College of All Souls of the Faithful Departed a fost fondat de Henric al VI-lea și de Henric Chichele în 1438. Astăzi, colegiul este în principal o instituție de cercetare în cadrul Univeristății Oxford, (n.tr.)
[2] În original, Christian name - nume de botez, (n.tr.)
[3] Deirdre este cea mai tragică eroină din mitologia irlandeză, (n.tr.)
