Musafirul nepoftit

Musafirul nepoftit de Agatha Christie

CAPITOLUL UNU

Era puțin înainte de miezul nopții într-o seară rece de noiembrie, și o ceață deasă acoperea întunecatul drum de țară, îngust, mărginit de copacii din South Wales, nu departe de Bristol Channel. O sirenă pentru ceață suna, cu melancolie, regulat la câteva minute. Ocazional, îndepărtat putea fi auzit lătratul unui câine, și apelul trist al unei pasări de noapte. Casele erau puține de-a lungul drumului, care semăna mai mult cu un culoar, lung de aproximativ o jumătate de milă. În una din cele mai întunecate zone ale drumului, într-o porțiune desfundată din fața unei case frumoase, cu trei etaje și în spate cu o grădină spațioasă, zăcea o mașină, cu roțile din față prinse în șanțul de la marginea drumului.

După două sau trei încercări de a ieși din șanț, conducătorul auto a decis să nu mai persevereze, și motorul tăcu.

După un minut sau două conducătorul auto a ieșit din vehicul, trântind ușa după el. Era un om solid, cu părul de culoarea nisipului, de aproximativ treizeci și cinci de ani, cu o privire pătrunzătoare, îmbrăcat într-un costum de tweed și pardesiu închis la culoare, purtând o pălărie.

Folosind o torță pentru a găsi drumul, el a început să meargă cu precauție pe gazon înspre casă, oprindu-se să sondeze fațada elegantă a clădirii din secolul al optsprezecelea. Casa părea a fi în întuneric total, el s-a apropiat de fereastra franceză de pe acea parte a edificiului. După ce se uită înapoi la peluza pe unde a trecut, și spre drumul de dincolo de ea, a mers chiar până la fereastra franceză, a lipit mâinile pe sticlă, și privi înăuntru. Fiind imposibil de a discerne vreo mișcare în interior, el a bătut la fereastră. Nu a primit nici un răspuns, și după o pauză a bătut din nou mult mai tare. Când și-a dat seama că bătăile lui nu aveau nici un efect, el a încercat mânerul. Imediat, a deschis fereastra și a dat întro cameră care era în întuneric.

În interiorul camerei, se opri din nou, încercând de a discerne orice sunet sau mișcare.

Apoi, el a zis:

— Bună seara. E cineva aici?

Apoi el roti torța în jurul camerei care se dovedit a fi un birou bine amenajat, zidurile erau căptușite cu cărți, el a văzut în mijlocul camerei un bărbat chipeș de vârstă mijlocie șezând într-un scaun cu rotile, cu o cuvertură peste genunchi.

Bărbatul părea să fi adormit în scaun.

— Oh, salut, a spus intrusul. Nu am vrut să te sperii așa de rău. Datorită blestematei de ceață am nimerit cu mașina mea într-un șanț, și nu am cea mai mică idee unde sunt. Oh, și am lăsat geamul deschis. Îmi pare rău. Continuând să vorbească se scuză că a intrat, el s-a întors înapoi spre fereastra franceză, o închise, și a tras și draperiile.

— Trebuie să fi părăsit drumul principal undeva, a explicat el. Am rătăcit așa o oră sau poate mai mult.

Nu a primit nici un răspuns.

— Dormi? a întrebat intrusul, apropiindu-se de bărbatul din scaunul cu rotile. Cu toate acestea nu a primit nici un răspuns, el a luminat cu torța sa fața ocupantului scaunului, iar apoi s-a oprit brusc. Bărbatul din scaun nu a deschis nici un ochi, nici nu s-a mișcat. Intrusul s-a aplecat peste el, îi atinge umărul ca și cum voia să-l trezească, corpul omului căzu în jos într-o poziție ghemuită pe scaun.

— Dumnezeule! a exclamat bărbatul care ținea torța. Se opri o clipă, parcă nehotărât ce să facă în continuare, și apoi, întorcând torta lui spre cameră, a zărit un comutator lângă o ușă, și a traversat camera pentru a aprinde lumina.

Se aprinse o veioză de pe birou. Intrusul a pus torța lui pe birou și, căută atent la bărbatul din scaunul cu rotile, înconjurându-l. Observând lângă o altă ușă un comutator, el a mers și l-a apăsat, astfel se aprinseră și lămpile de pe cele două mese plasate simetric în laturile camerei.

Apoi, mergând spre bărbatul din scaunul cu rotile, el a zărit brusc pentru prima dată o femeie atrăgătoare, cu părul blond de aproximativ treizeci de ani, purtând o rochie cocktail și sacou asortat, stând în picioare într-o adâncitură pe partea opusă a camerei. Brațele ei atârnau fără vlagă, ea nu a vorbit, nici nu s-a mișcat. Se părea ca și cum ea nici nu încerca să respire. A fost un moment de tăcere, în timp ce se uitau unul la altul. Apoi, intrusul a vorbit.

— El…, el este mort! a exclamat.

Complet fără expresie, femeia i-a răspuns.

— Da.

— Știai? a întrebat bărbatul.

— Da.

Apropiindu-se cu atenție de cadavrul din scaunul cu rotile, bărbatul a spus:

— El a fost împușcat. În cap. De cine?

A făcut o pauză când femeia a scos încet mâna dreaptă ascunsă sub faldurile rochiei. În mâna ei era un revolver. Bărbatul a respirat adânc. Când a văzut că ea nu îl amenință, el a abordat-o, și a luat ușor pistolul de la ea.

— L-ai împușcat? a întrebat el.

— Da, răspunse femeia, după o pauză.

Bărbatul s-a îndepărtat de ea, și a pus arma pe masa de lângă scaunul cu rotile. Pentru o clipă se uită la trupul mort, și apoi privi nesigur în jurul camerei.

— Telefonul este acolo, a spus femeia, arătând din cap spre birou.

— Telefonul? zise bărbatul, ca un ecou. El a tresărit speriat.

— Dacă vrei să suni la poliție, a continuat femeia, încă vorbind în același mod detașat.

Străinul se uită la ea și văzând că ea nu are intenția să plece.

— Apoi, câteva minute într-un fel sau altul nu contează, a spus el.

— Vor avea un pic de muncă aici, în această ceață oricum. Aș dori să știu un pic mai mult – a tăcut și se uită la corp.

— Cine este?

— Soțul meu, răspunse femeia. Făcu o pauză, și apoi a continuat, Numele lui este Richard Warwick. Eu sunt Laura Warwick.

Bărbatul a continuat să se holbeze la ea.

— Văd, murmură el în cele din urmă. Dacă nu te simți bine – stai jos?

Laura Warwick s-a îndreptat încet și oarecum nesigur spre o canapea. Privind în jurul camerei, bărbatul a întrebat:

— Pot primi o băutură – sau ceva? Cred că an avut fost un șoc.

— Cadavrul soțului meu? Tonul ei a fost sec ironic.

Părând să-și recapete echilibrul, oarecum, bărbatul a încercat să înțeleagă atitudinea ei.

— Eu ar trebui să-mi imaginez cam așa, da.

Sau a fost doar o distracție, un joc?

— A fost o distracție și un joc, răspunse Laura Warwick foindu-se ca să se așeze pe canapea. Bărbatul se încruntă, caută la ea nedumerit.

— Da, aș dori – că beau ceva, a continuat ea.

Bărbatul și-a scos pălăria și a aruncat-o pe un fotoliu, apoi a turnat coniac dintr-un clondir aflat pe masa de lângă scaunul cu rotile și i-a înmânat unul din cele două pahare. A băut și el, după o pauză, bărbatul a spus:

— Acum, să presupunem că mi-ai spus tot despre el.

Laura Warwick s-a uitat la el.

— De ce nu suni mai bine la poliție? întrebă ea.

— Toate la timpul său. Nu-i nimic grav dacă fac un pic de conversație confortabilă în primul rând, nu-i așa? El și-a scos mănușile, punându-le în buzunarul pardesiului și a început să-și descheie haina.

Siguranța Laurei Warwick a început să cedeze.

— Eu, nu… a început. Făcu o pauză și apoi a continuat, cine ești tu? Cum de se întâmplă să vii aici în noaptea asta?

Fără a-i da timp să răspundă, ea a ridicat vocea, acum aproape strigă.

— Pentru Dumnezeu, spune-mi cine ești!

CAPITOLUL DOI

— Prin toate mijloacele, a răspuns omul. El a trecut cu mâna prin părul său, se uită prin cameră pentru un moment, ca și cum se întreba de unde sau cum să înceapă, și apoi a continuat:

— Numele meu este Michael Starkwedder.

Știu că e un nume neobișnuit. A precizat pentru ea. Sunt inginer. Lucrez pentru o companie anglo-iraniană, și eu am sosit în această țară direct din Golful Persic. A făcut o pauză, pentru scurt timp părând a-și aminti de Orientul Mijlociu, sau, poate, încearcă să se decidă cât de mult să meargă în detaliu, apoi ridică din umeri. Am sosit aici în Țara Galilor pentru câteva zile, privi în sus fără un scop. Familia mamei mele a trăit în această parte a lumii și am crezut că aș putea cumpăra o casă mică.

El a clătinat din cap, zâmbind.

— În ultimele două ore sau poate trei, eu, dacă mă gândesc bine – am rătăcit fără speranță.