N sau M

N sau M de Agatha Christie

Capitolul I

1.

Tommy Beresford își scoase paltonul în holul apartamentului. Îl agăță în cuier cu o oarecare grijă, prelungind operațiunea. Pălăria își ocupă ordonat locul în cârligul următor.

Își îndreptă umerii, își compuse un zâmbet hotărât și intră în camera de zi unde soția sa ședea tricotând un capișon din lână kaki, cu prelungire pentru gât și umeri.

Era primăvara anului 1940.

Doamna Beresford îi aruncă o privire rapidă, apoi își continuă tricotatul într-un ritm furios. După câteva minute, întrebă:

— Vreo știre în ziarul de seară?

— Ura, ura, vine bombardamentul aerian masiv! Lucrurile arată prost în Franța.

Tuppence spuse:

— În momentul de față e o lume deprimantă.

Urmă o pauză, apoi Tommy zise:

— Ei bine, de ce nu întrebi? Nu-i nevoie să fii atât de afurisită și plină de tact.

— Știu, recunoscu Tuppence. Tactul conștient are ceva foarte enervant. Dar e drept că te enervează și dacă întreb. Și oricum, n-am nevoie să întreb. Îți stă scris pe față.

— Nu știam că arăt precum Sumbrul Desmond.

— Nu, iubitule, spuse Tuppence. Ți-ai abordat unul din cele mai fermecătoare zâmbete pe care le-am văzut vreodată.

Tommy spuse cu un rânjet:

— Nu, e chiar atât de rău?

— Ba mai mult! Ei, hai, dă-i drumul. Nu e nimic de făcut?

— Nimic. Nu mă vor în nici o calitate. Îți spun, Tuppence, e destul de scârbos când un bărbat de patruzeci și șase de ani e făcut să se simtă ca un bunic rablagit. Armata, Marina, Aviația, Ministerul de Externe, fiecare în parte și toate laolaltă spun același lucru - sunt prea bătrân. „S-ar putea” să fiu solicitat mai târziu.

Tuppence zise:

— Ei bine, același lucru e valabil și pentru mine. Nu vor persoane de vârsta mea ca infirmiere - nu, mulțumesc. Și nici pentru altceva. Preferă o puștoaică zăpăcită care n-a văzut în viața ei o rană sau a sterilizat vreun bandaj, decât să mă ia pe mine care am lucrat trei ani, din 1915 până în 1918, în diverse posturi, de la o soră în secția de chirurgie și sala de operații, la șofer pe ambulanță și, în cele din urmă, șoferul unui general. În toate aceste posturi, o spun cu hotărâre, am fost foarte capabilă. Iar acum sunt o sărmană, care nu vrea să stea liniștită acasă și să tricoteze așa cum s-ar cuveni.

Tommy spuse întunecat:

— Războiul ăsta e iadul.

— E destul de rău că e război, dar să nu ți se permită și ție ceva, asta pune capac la toate.

Tommy spuse consolator:

— În fine, cel puțin Deborah are o slujbă.

Mama lui Deborah zise:

— Oh, ea e bine. Și mă aștept să fie și bună în ceea ce face. Și totuși, Tommy, eu cred că aș putea concura cu ea.

Tommy rânji.

— Ea n-ar fi de aceeași părere.

— Fiicele pot fi foarte obositoare, spuse Tuppence. Mai ales când vor să fie foarte bune cu tine.

Tommy murmură:

— Felul în care tânărul Derek îmi face concesii e uneori greu de suportat. Acel „bătrânul tata, sărmanul!” i se citește în ochi.

— De fapt, copiii noștri, cu toate că sunt absolut adorabili, sunt și absolut înnebunitori.

Dar la pomenirea celor doi gemeni, Derek și Deborah, ochii ei erau foarte tandri.

Tommy spuse îngândurat:

— Presupun că întotdeauna e greu pentru oameni să-și dea seama că înaintează în vârstă și sunt dați la o parte pentru că sunt depășiți de lucruri.

Tuppence pufni de mânie, își azvârli pe spate capul brunet, și ghemul de lână kaki din poală căzu pe podea rostogolindu-se.

— Suntem noi depășiți de lucruri? Suntem? Sau doar din cauză că toată lumea insinuează întruna că suntem? Uneori simt că niciodată n-am fost de vreun folos.

— Foarte probabil..

— Poate că da. Dar, în tot cazul, cândva chiar ne-am simțit importanți. Iar acum încep să simt că toate acelea nu s-au întâmplat în realitate. S-au întâmplat, Tommy? E adevărat că odată ți s-a dat în cap și ai fost răpit de niște agenți germani? E adevărat că odată am urmărit un criminal periculos și l-am prins? E adevărat că am salvat o fată și am pus mâna pe niște documente secrete, importante și că, practic, mi s-au adus mulțumiri de către o țară recunoscătoare? Noi! Tu și eu! Disprețuiții, nedoriții domnul și doamna Beresford.

— Liniștește-te, iubito. Toate astea nu ajută la nimic.

— În orice caz, spuse Tuppence suprimându-și o lacrimă, sunt dezamăgită de domnul Carter al nostru.

— Ne-a scris o scrisoare foarte drăguță.

— N-a făcut nimic, nici măcar nu ne-a dat vreo speranță.

— Ei bine, în ziua de azi a ieșit din activitate. Ca și noi. E foarte bătrân. Trăiește în Scoția și pescuiește.

Tuppence zise visătoare:

— Puteau să ne fi lăsat să facem ceva în spionaj.

— Poate să n-am fi putut, spuse Tommy. Poate că azi n-am mai fi avut curaj.

— Mira-m-aș, spuse Tuppence. Omul simte exact la fel. Dar poate că, după cum spuneai, când vine momentul hotărâtor... Oftă. Tare aș vrea să ne putem găsi o slujbă de vreun fel. E tare neplăcut când ai foarte mult timp să te gândești.

Ochii ei poposiră o clipă pe fotografia unui bărbat foarte tânăr în uniformă de aviație, cu un zâmbet larg atât de caracteristic lui Tommy.

Tommy zise:

— Pentru un bărbat e și mai rău. În definitiv, femeile pot să tricoteze... și să facă pachete și să ajute la cantină.

— Fac toate astea de douăzeci de ani. Nu sunt destul de bătrână ca să mă mulțumesc cu asta. Nu-s nici cal, nici măgar.

Se auzi soneria. Tuppence se ridică. Apartamentul era mic.

Deschise ușa și se pomeni față în față cu un bărbat lat în umeri și o mustață mare, blondă pe o față roșie și veselă.

Privirea lui o măsură rapid în timp ce întrebă cu un glas plăcut:

— Sunteți doamna Beresford?

— Da.

— Eu mă numesc Grant. Sunt un prieten de-al lordului Easthampton. Mi-a sugerat să trec pe la dumneavoastră și soțul dumneavoastră.

— Oh, ce drăguț, intrați, vă rog.

Îl conduse în camera de zi.

— Soțul meu, ăă... căpitanul...

— Domnul.

— Domnul Grant. E prieten cu domnul Car... cu în lordul Easthampton.

Vechiul nom de guerre al fostului șef al spionajului, „domnul Carter”, întotdeauna îi venea mai ușor pe buze decât titlul corespunzător al vechiului lor prieten.

Timp de câteva minute cei trei discutară veseli. Grant era o persoană atrăgătoare, cu un fel de a fi degajat.

La un moment dat Tuppence ieși din cameră. Se întoarse peste câteva minute cu sherry și pahare.

După un răstimp, domnul Grant îi spuse lui Tommy:

— Am auzit că ești în căutarea unei slujbe, Beresford.

În ochii lui Tommy apăru o luminiță.

— Da, într-adevăr. Doar nu vrei să spui...

Grant râse și clătină din cap.

— Nimic de genul ăsta. Mă tem că asta trebuie lăsată tinerilor activi... sau celor care lucrează de ani de zile în domeniul ăsta. Singurele lucruri pe care le pot propune sunt cam greoaie, din păcate. Muncă de birou. Completări de documente, îndosarierea lor în coperți roșii și arhivarea lor. Cam așa ceva.

Lui Tommy îi căzu falca.

— Oh, înțeleg!

Grant spuse încurajator:

— E mai bine decât nimic. Oricum, treci pe la biroul meu într-o zi. Ministerul de necesități. Camera 22. Îți vom da ceva.

Sună telefonul. Tuppence ridică receptorul.

— Alo... da... poftim?? La capătul firului vorbea agitat un glas pițigăiat. Tuppence se schimbă la față. Când?... Oh, vai de mine... bineînțeles, vin imediat.

Puse receptorul în furcă și îi zise lui Tommy:

— Era Maureen...

— Mă gândeam eu; i-am recunoscut glasul de aici.

Tuppence explică pe nerăsuflate:

— Îmi pare foarte rău, domnule Grant, dar trebuie să mă duc la această prietenă a mea. A căzut și și-a sucit glezna, și e numai cu fetița ei acasă, așa că trebuie să mă duc să aranjez lucrurile și să găsesc pe cineva care să vină să aibă grijă de ea. Te rog să mă ierți.

— Desigur, doamnă Beresford. Înțeleg foarte bine.

Tuppence îi zâmbi, luă un palton care zăcea pe canapea, îl îmbrăcă și plecă în grabă. Ușa apartamentului bubui.

Tommy îi turnă musafirului său încă un pahar de sherry.

— Nu pleca încă, spuse el.