Nemesis

Nemesis de Agatha Christie

Capitolul 1. Uvertura

După-amiaza, Miss Jane Marple avea obiceiul să-și despăturească cel de-al doilea ziar. În fiecare dimineață, i se livrau acasă două ziare. Pe primul, Miss Marple îl citea în timp ce-și sorbea ceaiul de dimineață - asta, bineînțeles, dacă jurnalul sosea la timp. Băiatul care aducea ziarele avea un mod deosebit de ciudat de a-și organiza timpul. Nu de puține ori cotidienele erau livrate de un băiat nou sau de vreunul care îi ținea temporar locul celui dintâi, și fiecare avea propriile idei privind ruta pe care trebuia s-o ia când își îndeplinea slujba. Poate pentru ei acest fapt reprezenta o rupere a monotoniei. Dar clienții obișnuiți să-și citească ziarul devreme, ca să se pună la curent cu diverse bârfe savuroase înainte de a pleca spre autobuz, tren sau alt mijloc de deplasare la locul de muncă, erau enervați dacă ziarele soseau cu întârziere, deși doamnele de vârstă mijlocie sau cele în vârstă, care locuiau pașnic în St. Mary Mead, preferau deseori să-și citească ziarul la micul dejun.

Astăzi, Miss Marple citise cu nesaț prima pagină și câteva articole din cotidianul pe care îl poreclise „Coti­dianul Cu-de-toate”, aceasta fiind o aluzie ușor satirică la faptul că ziarul ei preferat,Daily Newsgiver, după ce își schimbase proprietarul, oferea acum - spre iritarea ei și a altor prieteni de-ai ei - articole despre moda bărbătească, cea pentru dame, probleme de suflet de-ale femeilor, concursuri pentru copii și scrisori cu diverse plângeri din partea unor femei, reușind cu destul succes să scoată orice știre cu adevărat interesantă din cuprinsul lui, cu excepția primei pagini sau a vreunui colț obscur, unde era practic imposibil să o vezi. Fiind de modă veche, Miss Marple prefera ca ziarele pe care le citea să fie într-adevăr ziare care să ofereștiri.

După-amiază, după ce-și luase gustarea și moțăise douăzeci de minute într-un fotoliu special cumpărat, cu speteaza înaltă și dreaptă, numai bun pentru spatele ei reumatic, Miss Marple deschiseseThe Times, care merita o lectură mai atentă. Nu căThe Times mai era ce fusese odinioară. Deosebit de enervant laThe Times era faptul că nu mai puteaigăsi ceea ce căutai. În loc să-l parcurgi de la prima pagină până la ultima și să știi unde se află orice articol, astfel încât să poți trece lejer la articolele mai speciale despre subiectele care te interesau, acum existau tot felul de întreruperi ciudate în acest jurnal respectabil. Brusc, două pagini erau dedicate călătoriei în Capri, informație însoțită de ilustrații. Sportului i se acor­da o importanță mult mai mare decât se întâmpla în vremurile trecute. Știrile de la tribunal și necrologurile rămăseseră oarecum fidele tradiției. Nașterile, căsătoriile și decesele, care odinioară se bucuraseră de atenția lui Miss Marple în primul rând datorită poziției lor impor­tante în cadrul ziarului, migraseră spre o secțiune diferită dinThe Times, deși în ultimul timp - după cum remar­case Miss Marple -, ajunseseră să fie puse aproape întot­deauna pe ultima pagină.

Miss Marple își îndreptă atenția mai întâi asupra știrii principale de pe prima pagină, dar nu zăbovi mult asupra ei deoarece era aceeași cu ceea ce citise în acea dimineața, cu toate că era tratată într-o manieră parcă mai serioasă. Își aruncă ochii pe cuprins. Articole, comentarii, știință, sport; apoi își urmă obiceiul - întoarse ziarul și străbătu cu privirea știrile despre nașteri, căsătorii și decese, după care își propuse să se ducă la pagina dedicată corespondenței, unde întotdeauna găsea ceva amuzant; de acolo, trecu la registrul oficial publicat de curtea regală, pe aceeași pagină găsindu-se în acea zi și noutăți de la casele de licitații. Deseori, tot acolo era plasat și câte un scurt articol pe teme științifice, dar Miss Marple nu-și propuse să citească așa ceva, căci rareori înțelegea vreun cuvânt.

Frunzărind, ca de obicei, ziarul până la rubrica de nașteri, căsătorii și decese, Miss Marple își zise - așa cum o făcuse nu o dată - „Este foarte trist, ce-i drept, dar în ziua de azi lumea e interesată numai demorți!”

Copii încă se nășteau, dar era foarte puțin probabil ca numele părinților să îi fie cunoscute lui Miss Marple. Dacă ar fi existat o coloană în care să fie trecuți nepoții, poate că ar fi existat surpriza plăcută a recunoașterii unor nume. Ar fi putut să-și zică: „Ia te uită, Mary Pendergast are o atreia nepoată!”, deși până și ceva de genul acesta ar fi fost destul de improbabil.

Aruncă o privire peste secțiunea Căsătorii, fără însă să acorde o atenție prea mare, căci majoritatea fiicelor și fiilor vechilor ei prieteni se căsătoriseră deja de mulți ani. Ajunse la coloana Decese, asupra căreia se concentra ceva mai mult. De fapt, se concentra destul de mult încât să fie sigură că nu trece cu vederea vreun nume. Alloway, Angopastro, Arden, Barton, Bedshaw, Burgoweisser - (oh, Doamne, ce numenemțesc, dar se pare că a decedat în Leeds). Carpenter, Camperdown, Clegg. Clegg? Oare era unul din familia Clegg pe care o cunoștea? Nu, se părea că nu. Janet Clegg. Undeva în Yorkshire. McDonald, McKenzie, Nicholson. Nicholson? Nu. Din nou, nu era un Nicholson pe care să-l cunoască. Ogg, Ormerod - „asta trebuie să fie una dintre mătuși”, își zise. Da, probabil că da. Linda Ormerod. Nu, nu o cunoscuse. Quantril? O, Doamne, asta trebuie să fie Elizabeth Quantril! Optzeci și cinci de ani. Ei bine, zău așa! Își închipuise că Elizabeth Quantril murise cu câțiva ani în urmă. Ce chestie să trăias­că atât de mult! Și întotdeauna avusese o sănătate atât de delicată! Nimeni nu se așteptase caea să apuce bătrânețile! Race, Radley, Rafiel. Rafiel? Ceva o opri. Numele acela îi era familiar. Rafiel. Belford Park, Maidstone. Belford Park, Maidstone... Nu, nu își amintea de adresa aceea. Nici o coroană trimisă. Jason Rafiel. Ei bine, era un nume neo­bișnuit. Miss Marple bănuia că-l auzise pe undeva. Ross-Perkins. Acesta chiar că putea să fie... nu, nu era. Ryland? Emily Ryland. Nu. Nu cunoscuse vreodată o Emily Ryland. „Cu profundă dragoste din partea soțului și a copiilor.” Da, foarte frumos, sau foarte trist - depinde din ce unghi priveai.

Miss Marple lăsă ziarul deoparte, aruncându-și le­neșă privirea pe careul de cuvinte încrucișate, în timp ce se chinuia să-și dea seama de ce numele Rafiel îi era atât de familiar.

– O să-mi vină mie în minte, zise Miss Marple, știind din proprie experiență cum funcționează mintea bătrânilor. O să-mi amintesc, n-am nici o îndoială.

Se uită pe fereastră în grădină, își întoarse apoi privirea și încercă să-și scoată gândul acela din minte. Grădina reprezentase un motiv de mare bucurie și, de asemenea, al unei activități susținute pentru Miss Marple timp de foarte mulți ani. Iar acum, din cauza agitației doctorilor, lucrul în grădină îi fusese interzis.

Odată încercase să se opună acestei interdicții, dar ajunsese la concluzia că era mai bine totuși să facă așa cum i se recomandase. Își aranjă scaunul astfel încât să-i fie incomod să privească grădina dacă nu dorea neapărat să vadă ceva anume. Oftă, își luă săculețul cu lucrul de mână și scoase din el o mică jachetă de lână pentru un copilaș, pe care aproape o terminase. Spatele și fața hăinuței erau deja gata. Acum trebuia să se apuce să împletească mânecile, lucru care o plictisea întotdeauna. Două mâneci, ambele identice. Da, foarte plictisitor. Totuși, era o culoare roz dră­guță, lână roz. Stai puțin, asta îi aducea aminte de ceva. Da, da, de numele pe care tocmai îl citise în ziar. Lână roz. Mare albastră. Marea din Caraibe. O plajă cu nisip. Soare. Ea împletind și - da, desigur, domnul Rafiel. Excursia aceea pe care o făcuse în Caraibe. Insula St Honore. Ca­doul făcut de nepotul ei Raymond. Și-o aminti pe Joan, nevasta lui Raymond, spunându-i: „Vezi să nu te amesteci în vreo crimă, mătușă Jane. Asta nu-ți face bine”.

Ei bine, nu dorise să se amestece în vreo crimă, dar așa se întâmplase. Pur și simplu. Doar pentru că un maior bătrâior, cu un ochi de sticlă, insistase să-i spună tot felul de povești lungi și plictisitoare. Bietul maior - oare cum îl chema? Domnul Rafiel și secretara lui, domnișoara... dom­nișoara Walters, da, Esther Walters și valetul-maseur, Jackson. Își reamintea bine acum. Ia te uită! Bietul domn Rafiel! Așadar, murise. De multă vreme era conștient că urma să moară. Chiar îi spusese asta. Se părea că rezistase mai mult decât anticipaseră medicii. Fusese un om rezistent, un om încăpățânat - un om foarte bogat.