Noaptea umbrelor

Noaptea umbrelor de Agatha Christie

Cînd enigma înspăimîntată... sau suspans-ul

la modul absolut

Deși sintagma „literatură polițistă” au mai are nevoie de prezentare implicînd, pe lîngă arta autorului, și inteligența și perspicacitatea cititorului, nu putem să nu recunoaștem că prelungirea ei înseamnă o lectură atentă, o gramatică textuală, o gimnastică enunțiativă dublate de jocuri intertextuale

În Noapea umbrelor (Endless Night), Marea Agatha apare atît ca fin stilist, cît și ca mare psiholog. Autorul omniscient din majoritatea romanelor sale lasă totul în seama personajului narator.

Sub un puternic fascicol de lumină freudiană, acesta încearcă să obțină răspunsuri la întrebări vitale.

Nimic nu apare ca o gratuitate. Orice detaliu are șansele unu indiciu, cititorul este îndemnat să emită ipoteze, să fie atent la ceea ce se rostește, la ceea ce se scrie. Cu toate că și această poveste e presărată cu modele probabiliste (femeia forte, capabilă de orice, valetul care spionează), descoperim o nouă tehnică – tehnica cuvintelor subliniate. De aici și pînă la o aproape perfectă simetrie între sfîrșitul și începutul narațiunii nu e decît un pas.

„În sfîrșitu-mi e și începutul…

Infinitul Nopții eterne...”.

A-M PEGULESCU

CARTEA ÎNTÎI

1

În sfîrșitu-mi e și începutul... E un citat pe care l-am auzit deseori. Sună bine – dar ce înseamnă, de fapt?

Există vreun loc anume unde cineva poate să pună degetul și să spună: „Totul a început în ziua aceea, în acel loc și în acel ceas, cu un asemenea eveniment?”

Povestea meaa început, poate, cîndam zărit anunțul de pe zidul cîrciumii „George și Dragonul” vestind vînzarea la licitațiea valoroasei proprietăți „The Towers” anunț în care se dădeau amănunte privind suprafațaîn mile și optimi de milă, o descriere cu totul idilicăa locurilor, așa cum, pesemne, arătaseră cu optzeci sau chiar cu o sută de ani în urmă.

Nu făceam nimic deosebit, hoinăream pe strada principală din Kingston Bishop, o localitate fără importanță, omorîndu-mi timpul. Am zărit afișul. Ce se întîmpla? Soarta își băga codița? Sau era vorba de o strîngere de mînă, anunțîndu-mi norocul? Puteți să o luați cum vreți.

Sau ați putea spune că totul a început atunci cînd l-am întîlnit pe Santonix și cînd am vorbit cu dînsul; închid ochii și-i văd obrajii aprinși, privirea-i pătimașă, ca și mișcarea mîinii puternice și totuși delicate, desenînd planuri și ridicînd case. Și mai ales o casă, o casă frumoasă care să fie a mea!

Dorința fierbinte de a aveao casă, o casă frumoasă și bine construită,o casă cum nu sperasem vreodată să posed, atunci a înflorit. Era un vis pe care și Santonixîl împărtășea,o casă pe care mi-ar fi construit-o, dacă ar fi trăit...

O casă în care, în visurile mele, aș fi trăit cu fata pe care o iubeam și în care, exact ca într-o poveste pentru copii, am fi viețuit „fericiți pînă la adînci bătrîneți”. O fantezie, poate chiar o absurditate, dar a început să prindă contur, și eu tînjeam după ea. Tînjeam după ceva ce, pesemne, nu aveam să posed vreodată.

Or, dacă povestea aceasta e o poveste de dragoste – și jur că e o poveste de dragoste – de ce să nu încep de cînd am zărit-o pe Ellie stînd sub brazii întunecoși de pe Moșia Țiganului?

Moșia Țiganului. Dar poate că ar fi mai bine să încep de aici, din momentul în care am întors spatele afișului, cu un mic fior pe șira spinării, pentru că un nor acoperise soarele, și am pus o întrebare, așa, fără vreun scop anume, unui localnic care tăia la întîmplare un gard viu.

— Cum e casa aceea, „The Towers”?

Văd și acum fața posomorită a bătrînului, privindu-mă într-o parte și zicîndu-mi:

— Nu așa îi zicem pe aici. Ce fel de nume e și acesta? „Turnurile”? Răsuflă anevoie, dezaprobator. Sînt mulți ani de cînd a fost locuită și i s-a spus ,.Turnurile”. Răsufla din nou.

L-am întrebat atunci cum îi zicea el și iarăși am observat că ochii au căutat într-o parte, și fața-i zbîrcităs-a ferit să mă privească, așa cum obișnuiau să o facă oamenii ținutului, uitîndu-se peste umăr sau în depărtare, ca si cum ei vedeau ceva ce tu nu vedeai, și zise:

— Pe aici îi spunem „Moșia Țiganului”

— De ce i se spune așa? am întrebat.

— Eo poveste. Nu prea știu, Unu’ zice ceva, altu’ altceva. Și pe urmă continuă: oricum acolo apar accidentele.

— Accidente de mașină?

— Tot felu’ de accidente. Accidente de mașină mai ales, în zilele noastre. Vezi dumneata, e un loc primejdios,acolo.

— Ei bine, am zis, dacă acolo e curbă periculoasă înțeleg de ce survin accidente.

— Consiliul Comunala pus acolo un semn de Pericol, dar n-a prea făcut mare lucru. Accidentelese țin lanț,ca mai înainte.

— De ce„Moșia Țiganului”? l-am întrebat.

Îmi ocoli iarăși privirea și răspunsu-i fu vag.

— O poveste. A fost pămîntul țiganilor șicînd au fost îndepărtați, l-au blestemat.

Am rîs.

— Ehei făcu el, poți să rîzi, dar sînt locuri blestemate. Și dumneavoastră, domnii din oraș nu știți nimic de ele. Dacă e un blestem, locul ăla e blestemat și gata. Au murit oamenii în carieră, cînd scoteau piatra pentru construcție. Bătrînul Geordie a căzut peste parapet, într-o noapte și și-a frînt gîtul.

— Beat? am sugerat eu.

— S-ar putea. Îi plăcea băuturica. Dar sînt mulți bețivi care cad și nu pățesc nimic. Dar Geordie și-a frînt gîtul. „Acolo” – și arătă în spatele lui dealul acoperit de pini – „pe Moșia Țiganului”

Da, cred că așa a început. Atunci nu mi-am dat seama. S-a întîmplat să-mi aduc aminte. Atît și nimic mai mult. De fapt – cred, dacă stau să mă gîndesc mai bine – că am dat prea multă importanță întîmplării. Nu știu dacă am întrebat atunci sau mai tîrziu dacă mai erau țigani prin partea locului Mi-a răspuns că nu prea mai sînt pe nicăieri, în zilele noastre. A adăugat că poliția îi alungă de peste tot Am întrebat:

— De ce sînt țiganii detestați?

— Fură de sting, zise dezaprobator. Și apoi, cercetîndu-mă mai îndeaproape, nu ai și dumneata, cumva sînge țigănesc în vine? rosti aruncîndu-mi o privire scrutătoare .

Am spus că nu știu nimic în acest sens. E adevărat că aduc puțin a țigan. Poate și de aceea m-a fascinat denumirea de Moșia Țiganului. Și mă văd acolo, zîmbindu-i bătrînului, amuzat de conversația noastră, gîndindu-mă la faptul că s-ar putea să am o picătură de sînge țigănesc.

Ținutul țigănesc Am continuat drumul șerpuitor care te scotea din sat și se unduia printre copacii întunecați și am ajuns, în cele din urmă, în vîrful dealului, de unde am privit marea și vapoarele Era o priveliște minunată și mă gîndeam la multe și mai ales mă întrebam cum ar fi fost daca Moșia Țiganului ar fi fost a mea. Uite așa. Era numai un gînd ridicol. Cînd am trecut din nou pe lîngă bătrînul cu care vorbisem, el îmi aruncă:

— Dacă vrei să vorbești cu țigani, e bătrîna doamnă Lee, desigur. Primarul i-a dat o căsuță în care trăiește.

— Cine e Primar? am întrebat.

Mi-a răspuns pe-un ton în care simțeam șocul: „Dl. Phillpot, desigur!” Părea destul de supărat că l-am întrebat. Am priceput că Primarul era cam un fel de Dumnezeu al locului. D-na Lee era probabil o servitoare de-a lui. Familia Phillpot trăise din vremuri străvechi pe aceste meleaguri și condusese destinele oamenilor într-un fel sau în altul.

Cum îi dădeam binețe bătrînului pentru a-mi continua drumul, el a adăugat;

— Căsuța ei e ultima de la capătul străzii. S-ar putea s-o vezi afară. Nu-i prea pace să stea în casă. Ca toți țiganii.

Deci coboram pe drum, fluierînd și gîndindu-mă la Moșia Țiganului. Aproape că uitasem tot ce mi se povestise, cînd am zărit o bătrînă, cu părul încă negru, care se tot uita la mine, peste gărduțul grădinii. Am știut de îndată că era vorba de d-na Lee. M-am oprit și i-am vorbit:

— Am auzit că puteți să-mi spuneți cîte ceva despre Moșia Țiganului, am îndrăznit.

Se uită la mine pe sub o șuviță de păr încîlcit și răspunse:

— Nu te băga, tinere. Ascultă-mă pe mine. Uită povestea. Ești un tînăr arătos. Nu iese nimic bun cînd e vorba de Moșia Țiganului și niciodată nu va fi altfel.

— Am înțeles că e de vînzare, am rostit eu.

— Ei, așa o fi, dar mare fraier ar mai fi cel care ar cumpăra-o.

— Și cine ar face-o.

— E un constructor care umblă după ea. Sînt chiar mai mulți, O să fie ieftină. O să vezi.

— Și de ce-ar fi ieftină? am întrebat curios. E un loc nemaipomenit.

Nu-mi răspunse.

— Presupunînd că un constructor ar cumpăra-o ieftin, ce-ar face cu ea?

Chicoti. Era un rîs neplăcut, răutăcios.

— O să dărîme casa veche pentru ca să construiască altceva. Douăzeci, treizeci de case, poate, și toate avînd un blestem, deasupra lor.

N-am fost atent la ultima parte a frazei. Am răspuns, vorbind fără să vreau:

— Ar fi o mare rușine. O mare rușine.

— Ah, nu-ți face griji. Nu au nicio bucurie, nici cei ce cumpără, nici cei care ar construi. Va fi întotdeauna un pas care va aluneca pe lespezi, de pe o grindă metalică, sau un camion care va fi strivit sub greutate, sau țigla care va cădea de pe acoperiș. Și pe urmă copacii. O vijelie neașteptată i-ar putea smulge. Ah, o să vezi! Nimeni nu va avea parte de Moșia Țiganului. Ar face mai bine să lase lucrurile așa cum sînt. O să vezi. Dădu din cap cu hotărîre și pe urmă repetă, ușor, ca pentru ea; „nu e nici un noroc pentru cei care se amestecă în treburile acelor locuri. Niciodată n-a fost.”

Am rîs. Vorbi cu asprime:

— Nu rîde, tinere. Mi se pare mie că nu peste multă vreme o să rîzi strîmb. Ascultă-mă pe mine: nici casa, nici pămîntul n-au adus noroc cuiva.

— Ce s-a întîmplat în casă? am întrebat. De ce a fost nelocuită atîta vreme? De ce a fost lăsată în paragină?

— Ultimii care au trăit acolo, au murit. Toți.