Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi de Ion Minulescu

ROMANȚE PENTRU MAI TÂRZIU (1908)

Lui Tilică Burillianu

Je hais le mouvement qui déplace les lignes

Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris.

CHARLES BAUDELAIRE

(Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii,

Și nu râd niciodată și nu plâng niciodată.

Trad. de Al. Philippide)

ROMANȚA NOULUI-VENIT

Străinule ce bați la poartă,

De unde vii

Și cine ești?...

Străinule de lumea noastră,

Răspunde-ne de unde vii,

Prin care lumi trăiși coșmarul nepovestitelor povești

Și-n care stea găsiși coloarea decoloratei nebunii?...

De unde vin?...

De unde pot veni, când ochii-mi,

Plini de regrete și tristeți,

Par două candele aprinse în cripta morților poeți?

Priviți...

Sandalele-mi sunt rupte,

Iar toga ce mi-o dete-Apollo

În noaprea când pornii spre voi

Abia-și mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.

Sunt gol ―

Căci calea-mi fuse lungă

Și-n calea mea-întâlnii pe rând

Pe toți câți vrură să vă vândă

Podoabe noi ce nu se vând,

Pe cei ce vrură să vă cânte romanțe noi,

Pe cei ce vrură

Să vă-ndrumeze spre mai bine ―

Spre-acel frumos întrezărit

În armoniile eterne

Dintr-un sfârșit

Și-un infinit,

Pe cei ce v-au adus lumina,

Pe cei ce i-ați primit cu ură

Și i-ați gonit cu pietre ―

Pietre ce s-or preface-n piedestale

În clipa când vă va cuprinde beția altor ideale!...

De unde vin?

Eu vin din lumea creată dincolo de zare ―

Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,

Eu vin din lumea-n care

Nu-i ceru-albastru,

Și copacii nu-s verzi, așa cum sunt la voi,

Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi,

Din lumea cupelor deșarte și totuși pline-n orice clipă,

Din lumea ultimului cântec,

Purtat pe-a berzelor aripă

Din țărm în țărm,

Din țară-n țară,

Din om în om,

Din gură-n gură, ―

Din lumea celor patru vânturi

Și patru puncte cardinale!...

Deschideți poarta dar,

Și-n cale

Ieșiți-mi toți cu foi de laur,

Iar voi, ce măsurați cu versul gândurile ce n-au măsură,

Veniți în jurul meu degrabă,

Și-n cântul lirelor de aur,

Porniți cu mine împreună

Spre lumea-n care nu-s castele cu punți

Și șanțuri feodale,

Nici ruginite porți de-aramă, la care bat cei noi sosiți...

Veniți cu toții cât mai e vreme,

Și mai puteți cânta ―

Veniți!...

Veniți, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii

Și-n versuri fantasmagoria și vraja noilor magii!

Iar cânturile voastre ―

Cânturi cu care azi cerșiți o pâine ―

Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!...

Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era prin anul una mie și nouă sute opt ― îmi pare.

LA POARTA CELOR CARE DORM

lui Dimitrie Anghel

Hei, cântăreț!...

Oprește-ți truditul pas...

Nu știi

Că-aci-i sfârșitul celor ce-au început cei vii?...

Și nu știi că-n grădina din dosu-acestei porți

Începe, nouă, lumea sfârșită de cei morți?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ești obosit ― se vede

Ce drumuri prăfuite

Bătătoriși, sărmane cercetător prin stele

De frumuseți bizare și armonii smintite?

Tu, ce-ți târăști scheletul prin fața porții mele,

Ce nu găsiși în viață așteaptă să-ți dau eu.

Vezi poarta-aceasta verde?

E poarta mea...

De vrei

Să-nveți și tu povestea aleilor de tei

Sub care zac tăcute părerile de rău,

De vrei să-i știi pe nume toți morții ce-mi hrănesc

Cu trupul lor pământul grădinii,

Și de porți

Și tu ca alții-n suflet respectul pentru morți,

Oprește-te la poartă și bate de trei ori...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Bine-ai venit!

Privește ce tei bătrâni umbresc

Pe cei culcați sub stratul de iarbă și de flori!...

Și ce miros de viață!...

Și teii, ce parfum

De sânuri decoltate împrăștie pe-alee ―

Or, tu cunoști parfumuri de carne de femeie.

Nu?

Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc

În care se serbează orgiile de seară ―

Cei morți sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...

Pe câți grăbiți ca tine nu i-a oprit din drum

Grădina mea!...

Privește-i aleile de-aproape ―

Nisipu-i praf de aur, și-n frunzele de tei

Verzi stofe de mătase s-ascund ca și sub pleoape,

Nu flori, ci ochi...

Privește-i...

Nu sunt și ochii Ei?...

. . . . . . . . . . . .

Și-acum mai pleci?

Răspunde-mi, sărman cercetător

De frumuseți bizare și armonii smintite ―

Tu, ce bătuși în viață la poarta tuturor

Și nu-ntâlniși în cale decât porți zăvorâte!...

Iar cântărețul care plângea, strângând la sân

Chitara cu trei strune, răspunde:

― Nu...

Rămân!...

ROMANȚA NOASTRĂ

Sur ton beau tapis de pussière rose,

De poussière grise, de poussière blonde,

O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès,

Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses,

Sur ton beau tapis de poussière blonde,

Tout le monde, tout le monde, tout le monde,

Ya passé.[1]

KLINGSOR

Pe-același drum,

Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții,

De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-același drum

Pe unde ieri trecură poate,

Străbunii noștri

Și părinții,

Pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,

Noi ―

Cărora ni-i dat să ducem enigma vieții mai departe

Și doliul vremilor apuse,

Și-al idealurilor scrum ―

Pe-același drum

Vom trece mâine cerșind din țiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămași în urmă ―

Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi

Cum le luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferințele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Și-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și-n calarea noastră întâlni-vom ―

O!... câte nu poți să-ntâlnești

Când drumu-i lung

Și nesfârșită e năzuința ce te mână

Tot mai departe

Și te poartă,

Ca pe un orb ținut de mână,

Spre-ntrezărite-Aureole ―

Nimicuri scumpe pământești!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...

Și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântați că-n urma noastră

Zări-vom pe-alții cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte

Și râd că nu-i putem opri...

Da...

Va veni și ziua-n care vom obosi,

Și va veni

Un timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul țiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care nimeni n-o cunoaște...

Și-atunci, privind un urma lor ―

Ca cei ce n-au nimic să-și spună

Când nu-și pot spune tot ce vor ―

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani,

Vom adormi ca și drumeții

Ce dorm uitați de mii de ani!...