O autobiografie
Aa
O autobiografie de Agatha Christie
Nimrud, Irak, 2 aprilie 1950
Nimrud este denumirea modernă a vechii cetăți Calah, capitala militară a asirienilor. Casa expediției noastre, construită din chirpici se întinde pe versantul de est al colinei și are o bucătărie, o sufragerie, totodată și cameră de zi, un mic birou, un atelier, un oficiu pentru desenator, o sală mare, depozit, unde se află și materialul ceramic, o cămăruță obscură (noi toți dormim în corturi). Anul acesta a fost adăugată încă o încăpere de vreo trei metri pătrați. Podeaua e acoperită cu rogojini și două covorașe în culori vii. Pe perete atârnă un tablou de un tânăr artist irakian, reprezentând doi măgari realizați dintr-o masă confuză de cuburi în culori strălucitoare. Fereastra dă spre est unde se conturează munții Kurdistan cu vârfurile acoperite de zăpadă. Pe o tăbliță fixată afară pe ușă e scris în cuneiforme Beit Agatha (Casa Agathei).
Așa că asta e „casa” mea, unde voi putea afla liniștea perfectă ca să mă dedic scrisului. Pe măsură ce săpăturile vor progresa, probabil că nu va mai fi timp pentru așa ceva. Multe obiecte vor avea nevoie să fie curățate și reparate. Vor trebui făcute fotografii, etichetări, pachete. Dar în primele zece zile va fi o oarecare liniște.
Ce e drept, există unele piedici pentru a te putea concentra. Deasupra, pe acoperiș, muncitorii arabi sar, țipă fericiți, schimbă poziția nesigură a scărilor. Câinii latră, curcanii bolborosesc. Galul polițistului își zornăie lanțul, iar fereastra și ușa refuză să rămână închise. Stau la o masă de lemn, destul de rezistentă, și am lângă mine o cutie din tinichea, din acelea folosite de arabi în călătorii. E vopsită în culori vesele, în ea îmi propun să-mi păstrez Manuscrisul, pe măsură ce înaintez în scris.
Ar trebui să scriu o carte polițistă, dar cu dorința naturală a scriitorului de a așterne pe hârtie orice altceva decât ceea ce ar trebui, în mod cu totul neașteptat tânjesc să-mi scriu autobiografia. Mi s-a spus că impulsul de a-ți scrie autobiografia îl cuprinde pe fiecare om, mai devreme sau mai târziu. Și pe mine m-a apucat, așa, dintr-o dată. Gândindu-mă mai serios, cuvântul autobiografie pare cam pompos. Sugerează un studiu cu un scop bine determinat al întregii vieți a cuiva. Așa ceva implică nume, date, locuri scrise într-o ordine cronologică perfectă. Ceea ce vreau eu, este să-mi afund mâna și să scot la întâmplare un pumn plin de tot felul de amintiri.
Pentru mine, viața e alcătuită din trei părți: prezentul absorbant și de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul încețoșat și nesigur pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri interesante, care cu cât sunt mai nerezonabile și mai improbabile cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poți cel puțin să-ți oferi plăcerea de-a făuri planuri; și în al treilea rând trecutul, amintirile și realitățile, care constituie temelia solidă a vieții prezente readuse în fața ochilor pe neașteptate de un miros, de forma unui deal, de un vechi cântec, cine știe de ce fleac de mică importanță, făcându-te brusc să spui: „Îmi amintesc...” cu o plăcere deosebită și cu totul neexplicabilă.
Asta e una din compensațiile oferite de înaintarea în vârstă, desigur una foarte plăcută: să-ți aduci aminte.
Din nefericire adesea dorești nu numai să-ți amintești, dar să și vorbești despre cele amintite. Și asta, trebuie să-ți spui de nenumărate ori, este un lucru tare plictisitor pentru ceilalți. De ce, la urma urmelor, i-ar interesa pe ei viața ta și nu a lor? Uneori ar putea să-i intereseze, mai ales când sunt tineri și când te privesc ca pe o curiozitate „istorică”.
„Bănuiesc, îmi spunea odată, plină de interes, o tânără fată instruită, că îți amintești totul despre Crimeea?”
Destul de jignită, i-am răspuns, acră, că nu sunt chiar atât de bătrână. Că repudiez, de asemenea, și participarea la răscoala indiană. Am unele amintiri și despre Războiul cu burii (trebuie să recunosc asta, pentru că fratele meu a luptat în acest război).
Dar mărturisesc că prima amintire care îmi vine în minte este o imagine clară a mea, mergând împreună cu mama pe străzile Dinardului, într-o zi de târg, când un băiat cu un coș mare dă peste mine cu brutalitate, mă zgârie la braț, și mă face grămadă, aproape, la pământ. Mă doare, încep să plâng. Cred ea aveam pe atunci vreo șapte ani.
Mama, care a fost întotdeauna o partizană a comportării stoice în public, mă dojenește:
— Gândește-te la bravii noștri soldați care luptă în Africa de Sud, îmi spune ea.
Și, de dragul adevărului, trebuie să recunosc că răspunsul meu a fost:
— Eu nu vreau să fiu un brav soldat! Vreau să fiu o lașă!
Ce mecanism conduce în noi alegerea amintirilor? Viața e ca și cum ai asista la un film. Apăs pe un buton: iată-mă copil, mâncând ecleruri de ziua mea. O altă apăsare pe buton. Au trecut doi ani și mă văd stând pe genunchii bunicii pregătită în mod solemn ca un pui de pus la cuptor, adus chiar atunci de la prăvălia domnului Whitley, aproape nebună de fericire de hazul acestui joc.
Ici și colo câte o clipă – și între ele lungi spații pustii de luni și ani. Unde erai în acel timp? Îți vine în minte întrebarea lui Peer Gynt: „Unde am fost eu, omul întreg, cel adevărat?”
Omul întreg nu-l știm niciodată, deși uneori, în scăpărări rapide, cunoaștem omul adevărat Eu cred că amintirile reprezintă acele momente care, oricât de nesemnificative ar fi ele, constituie totuși eul nostru interior, însăși persoana noastră, cea mai adevărată.
Sunt și azi acea fetiță cu chip solemn și zulufi cânepii. Acolo unde sălășluiește spiritul, se dezvoltă și instinctele, gusturile, emoțiile, capacitățile intelectuale, dar eu însumi, Agatha, rămân aceeași. Pe Agatha, în întregime, nu o cunosc.
Pe Agatha, ca tot, cred că o cunoaște numai Dumnezeu.
Așa că iată-ne, pe micuța Agatha Miller și pe Agatha Miller cea mare, pe Agatha Christie și pe Agatha Mallowan mergând pe aceeași cale cu noi – unde? Nu știm. Asta, de fapt, face viața palpitantă, întotdeauna am considerat că viața e palpitantă și așa o consider și acum.
Și asta pentru că știi extrem de puțin din viața ta, știi numai o frântură din micul tău rol; ești un actor care trebuie să rostească câteva replici în primul act. Are scenariul doar cu replicile lui și asta e tot ce poate ști. Nu a citit piesa. De ce ar citi-o? El trebuie doar să spună: „Telefonul e deranjat, doamnă” și apoi se retrage în obscuritate.
Dar când, în ziua spectacolului, cortina se va ridica, va auzi piesa de la un capăt la altul și va trebui să se alinieze cu ceilalți când vor fi chemați de aplauze la rampă.
A fi o parte dintr-un ceva pe care nu-l înțelegi câtuși de puțin, este, cred, unul dintre lucrurile cele mai ciudate din viață. Îmi place să trăiesc. Am fost uneori în culmea disperării, sfâșiată de durere, foarte nenorocită, dar datorită tuturor acestor lucruri știu cu certitudine că a trăi este ceva grandios.
Așa că ceea ce plănuiesc să fac este să mă bucur de plăcerea amintirilor, fără să mă grăbesc, scriind când și când câteva pagini. E o sarcină care va dura probabil ani și ani. Dar de ce îi spun sarcină? Este un privilegiu. Am văzut cândva un vechi pergament chinezesc care mi-a plăcut: reprezenta un bătrân stând sub un copac și făcând dintr-o sfoară figuri. Era intitulat „Bătrânul gustând plăcerea răgazului”. Nu-l voi uita niciodată.
Deci, stabilind că vreau să mă distrez, poate e mai bine să și încep. Cu toate că nu mă aștept să fiu în stare să păstrez o continuitate cronologică, pot cel puțin să încep chiar de la început.
Ashfield
O! Ma chère Maison; mon nid, mon gîte
Le Passé l’habite. O! Ma chère Maison...[1]
I
Cel mai mare noroc de care te poți bucura în viață este cred să ai o copilărie fericită. Eu am avut o copilărie foarte fericită.
Am avut un cămin și o grădină care mi-au fost dragi, o doică înțeleaptă și răbdătoare, părinți care se iubeau foarte mult, căsnicia și familia lor au fost foarte reușite.
Privind înapoi, îmi dau seama că, într-adevăr, casa noastră a fost fericită. Aceasta s-a datorat în mare parte tatei, căci tata era un om foarte plăcut. Azi nu prea se face mare caz de o asemenea calitate. Oamenii au tendința să pretindă unui bărbat să fie deștept, muncitor, să contribuie la bunăstarea obștii, să fie un om de vază. Charles Dickens prezintă această calitate de o manieră încântătoare în „David Copperfield”:
„— Fratele tău este un om plăcut, Peggotty? am întrebat cu prudență.
— O, de-ai ști cât este de plăcut! exclamă Peggotty.”
Puneți-vă această întrebare cu privire la cei mai mulți dintre prietenii și cunoscuții dumneavoastră și veți fi surprinși cât de rar răspunsul pe care-l dați va fi la fel cu al lui Peggotty.
Dar despre tata se putea spune cu adevărat: „O, cât este de plăcut!” Și adevărul e că toți cei care veneau în contact cu el se simțeau foarte bine.
Considerat după standardele moderne, tata nu ar fi putut fi găsit pe plac. Era un comod. Pe atunci existau oameni de bani gata și, dacă te numărai printre aceștia, nu munceai și nici nu se aștepta cineva să te vadă muncind. Și mă tem că tata nici nu ar fi fost în stare să lucreze. Locuiam la Torquay și, în fiecare dimineață, tata pleca la club. Se întorcea la vremea prânzului cu trăsura, iar după-masa se ducea din nou la club, unde juca cărți și venea acasă puțin înainte de masa de seară. În timpul sezonului de crichet își petrecea zilele la clubul de crichet al cărui președinte era. Uneori se ocupa de spectacole de teatru de amatori. Avea imens de mulți prieteni și îi plăcea să-i invite la el. În fiecare săptămână se dădea la noi acasă o masă mare, iar tata și mama erau la rândul lor invitați de două-trei ori pe săptămână.
Abia târziu mi-am dat seama cât de iubit fusese tata. După moartea lui au sosit scrisori din toate colțurile lumii. Iar localnicii, negustorii, birjarii, cei care fuseseră în serviciul nostru, vreun bătrânel, veneau din nou și din nou la noi și ne spuneau: „Mi-l amintesc foarte bine pe domnul Miller. N-o să-l uit niciodată. Nu mai sunt mulți oameni ca el în lumea de azi.”
Nu știu ce calități avea, totuși nu pot spune că ar fi posedat vreo trăsătură caracteristică specială. Nu era deosebit de inteligent. Cred că avea însă o inimă simplă, bună, și își iubea foarte mult semenii. Era plin de umor, și făcea ușor pe cei din jur să râdă. Nu avea nici o micime sufletească, nu nutrea nici o gelozie și era nemaipomenit de generos. Poseda o seninătate și o fericire naturală.
Mama era total diferită. Era o persoană enigmatică, impresionantă, mult mai eficientă decât tata, cu idei surprinzător de originale, timidă și foarte neîncrezătoare în sine. În fond cred că avea o melancolie naturală.
Personalul de serviciu și copiii îi erau total devotați și cel mai mic cuvânt al ei era imediat ascultat. Ar fi putut fi o foarte bună educatoare. Orice ți-ar fi spus devenea pe dată stimulator și semnificativ. Monotonia o plictisea și trecea de la un subiect la altul, într-un fel care uneori făcea ca spusele ei să te zăpăcească. Așa cum îi spunea tata, nu poseda nici urmă de umor. La această acuzație protesta întotdeauna cu o voce jignită: „Pur și simplu pentru că nu găsesc că unele din poveștile tale sunt hazlii, Fred...” și atunci tata râdea în hohote.
Mama era cu vreo zece ani mai tânără decât tata și-l iubea cu neclintit devotament de la vârsta de zece ani. Când tata, un tânăr expansiv și jovial, circula neobosit de la New York în sudul Franței, mama, o fetiță timidă, liniștită, stătea cuminte acasă, gândindu-se la el, scriind câteodată vreo poezie în albumul ei sau brodându-i o învelitoare de carte pe care tata o păstra apoi toată viața.
O poveste de dragoste tipic victoriană, dar cu o bogăție de sentimente fără seamăn.
Părinții mei mă preocupă nu numai pentru că îmi sunt părinți, dar și pentru că au reușit să ajungă la acea împlinire – o căsătorie fericită. Până acum am văzut doar patru căsătorii total fericite. Să existe oare vreo formulă pentru un asemenea succes? Nu prea cred.
Din cele patru exemple ale mele, unul era al unei fete de 17 ani căsătorită cu un bărbat cu peste 15 ani mai mare decât ea.
El protestase, spunând că fata nu știa ce vrea. Ea i-a răspuns că știa perfect de bine și că luase hotărârea să se căsătorească cu el, cu trei ani în urmă. Căsătoria lor s-a complicat prin faptul că au stat împreună mai întâi cu o soacră, apoi cu alta, fapt suficient pentru a distruge cele mai multe căsătorii. Ea este o persoană foarte calmă, înzestrată cu o adâncă emotivitate. Îmi amintește puțin de mama, fără a avea însă strălucirea și preocupările intelectuale ale mamei. Au trei copii, toți pe la casele lor; sunt împreună de mai bine de 30 de ani și nutresc devoțiune unul față de celălalt ca la început.
Alt exemplu este cel al unui tânăr, căsătorit cu o văduvă, cu 15 ani mai în vârstă decât el. L-a refuzat de mai multe ori, dar în cele din urmă l-a acceptat și au trăit fericiți până la moartea ei, 35 de ani mai târziu.
Mama, Clara Boehmer, a avut o copilărie nefericită.
Tatăl ei era ofițer și a căzut de pe cal, rănit mortal. Bunica a rămas văduvă la vârsta de 27 de ani, tânără, frumoasă, cu patru copii, cu o pensie de urmaș doar. Atunci sora ei mai mare, căsătorită de curând cu un american bogat (fiind a doua lui soție) i-a scris, propunându-i să înfieze pe unul din copii și să-l crească ca și cum ar fi fost al ei.
Tânăra văduvă, copleșită de griji, lucrând cu acul ca să-și țină și educe copiii, a acceptat propunerea. Dintre cei trei băieți și o fată, a ales fata, căci i se părea că băieții pot să-și taie mai bine cale în viață, în timp ce o fată avea nevoie de o existență mai ușoară, sau poate pentru că, așa cum a crezut întotdeauna mama, bunica ținea mai mult la băieți decât la fete.
Mama a plecat din Jersey și s-a dus în nordul Angliei într-o casă străină. Cred că resentimentul pe care l-a încercat și rana adâncă de a nu fi dorită, i-au imprimat o anumită atitudine față de viață. A devenit neîncrezătoare în sine și suspicioasă în privința afecțiunii oamenilor. Mătușa ei era o femeie bună, generoasă, dar destul de puțin receptivă față de sentimentele unui copil. Mama dispunea de toate avantajele unei case confortabile și ale unei educații alese, dar ceea ce pierduse și nu putea fi înlocuit cu nimic era tocmai viața fără griji în tovărășia fraților ei, în propriul ei cămin. Am văzut adesea în corespondența adresată ziarelor, cum părinții, îngrijorați, se întreabă dacă ar trebui să lase un copil să se ducă la alții, datorită avantajelor pe care ei nu i le-ar putea asigura.. Întotdeauna aș vrea să le spun: „Nu dați copilul. Căminul său, dragostea și securitatea de care are parte acasă fac mult mai mult decât chiar cea mai bună educație de pe lume.”
