O duminica fructuoasa

O duminica fructuoasa de Agatha Christie

— Mi se pare cu adevărat încântător, zicea pentru a patra oară domnișoara Dorothy Pratt. Ce n-aș da să mă poată vedea acum cotoroanța aia. Ea și Janele ei!

„Cotoroanța” la care făcea așa nemilos aluzie era mult stimabila stăpână a domnișoarei Pratt, doamna Mackenzie Jones, care avea păreri categorice privind prenumele potrivite pentru cameriste și îi respinsese numele de Dorothy în favoarea celui de-al doilea său prenume de Jane, disprețuit de domnișoara Pratt.

Prietenul domnișoarei Pratt nu-i răspunse pe loc pentru un motiv cât se poate de serios. Când abia ai cumpărat un mic Austin, la a patra mână, pentru suma de 20 de lire și-l scoți doar a doua oară, întreaga ta atenție se concentrează de la sine asupra dificilei sarcini de a-ți folosi mâinile și picioarele după cum dictează imperativele momentului.

— Da, da! Exclamă domnul Edward Palgrove, negociind o curbă cu un oribil scrâșnet care l-ar fi scos din sărite pe un adevărat automobilist.

— Nu prea ești vorbăreț cu fetele, se plânse Dorothy.

Domnul Palgrove a fost salvat de la formularea unui răspuns pentru că exact în acel moment fu înjurat de mama focului de șoferul unui autobuz.

— Vai, câtă neobrăzare, zise domnișoara Pratt, întorcându-și capul.

— I-aș dori să aibă și el o frână ca a mea, spuse amărât curtezanul ei.

— S-a întâmplat ceva cu frâna?

— Poți să apeși până la fund. Nimic nu se întâmplă.

— Dar bine, Ted, doar nu poți să te aștepți să ai totul pentru 20 de lire. În fond, iată-ne într-o mașină adevărată, într-o după-amiază de duminică, ieșind din Londra la fel ca toată lumea.

Alte scrâșnituri și zdrăngăneli.

— Ah, a intrat mai ușor în viteză, anunță Ted, roșu la față de fericire.

— Dar, șofezi de minune, îi declară cu admirație, Dorothy.

Încurajat de aprecierea domnișoarei, domnul Palgrove încercă să traverseze în viteză Hammersmith Broadway și a fost în mod sever admonestat de un polițist.

— Ei bine, nu m-am gândit niciodată, începu Dorothy în timp ce se îndreptau spre Hammersmith Bridge într-un mod mai temperat. Nu știu unde o să ajungă poliția asta. Cred că ar trebui să vorbească mai politicos, mai ales după felul în care a fost atacată în ultimul timp.

— Oricum, n-am vrut s-o iau pe drumul ăsta, remarcă Edward trist. Intenționam s-o iau pe Great West Road și să accelerez puțin.

— Și să fii mai mult ca sigur prins în capcană, îl avertiză Dorothy. Asta i s-a întâmplat stăpânului ieri. L-a costat cinci lire excesul de viteză.

— În fond, polițiștii nu sunt așa porniți, observă Edward generos. Îi tapează pe cei bogați, ceea ce-i foarte bine. Nici o favoare. Îmi vine să înnebunesc când mă gândesc la umflații ăștia care intră într-un magazin și-și cumpără două Rolls Royce, fără să miște un deget. Nu e corect. Sunt la fel de capabil ca și ei.

— Și bijuteriile, oftă Dorothy. Magazinele acelea de pe Bond Street. Diamante și perle și nu mai știu ce! Și eu cu un șirag de perle de la supermagazinul „Woolworth”.

Medita tristă la acest subiect. Edward a putut din nou să fie atent la felul cum conducea. Au reușit să treacă prin Richmond fără vreun necaz. Altercația cu polițistul îl enervase pe Edward. Acum adopta metoda minimei rezistențe, mergând orbește în urma oricărei mașini, ori de câte ori se ivea vreo intersecție.

În modul acesta se trezi deodată pe un drum lateral de țară pe care mulți automobiliști experimentați ar fi dat orice să-l găsească.

— Destul de inteligent m-am descurcat, se împăună Edward cu tot meritul.

— Admirabil, aș zice, îl lăudă domnișoara Pratt adăugând: mai văd și un om cu fructe de vânzare.

Bineînțeles, într-un loc la vedere se afla o masă mică împletită din răchită cu coșuri de fructe și îndemnul „Consumați mai multe fructe” înscris pe o pancartă.

— Cât costă, întrebă Edward, fără entuziasm, când frâna de mână acționată duse la rezultatul scontat.

— Frumoase căpșuni, le recomandă vânzătorul.

Era un individ cu o înfățișare nu prea amabilă și o privire vicleană.

— Exact ce-i place doamnei. Fructe coapte, proaspete. Și cireșe. Numai englezești. Luați un coș cu cireșe, doamnă?

— Chiar că arată bine, le admiră Dorothy.

— Frumoase, ce mai! Zise omul răgușit. Vă poartă noroc, doamnă, coșul ăla! În cele din urmă, îi făcu hatârul să-i răspundă și lui Edward. Doi șilingi, domnule, al naibii de ieftin. Așa ați zice dacă ați știi ce e înăuntrul coșului.

— Arată grozav de frumoase, insistă Dorothy.

Edward oftă și-i achită cei doi șilingi. Mintea sa nu mai prididea cu socotelile. Mai târziu – ceai, benzina – afacerea asta cu plimbarea de duminică cu mașina nu prea se putea zice că e ieftină. Asta e partea cea mai rea cu plimbatul fetelor! Întotdeauna doreau tot ce vedeau.

— Mulțumesc, domnule, zise tipul cu înfățișare neagreabilă. Aveți mai mult în coșul ăla decât valorează banii.

Edward apăsă furios pe accelerație și micul Austin sări la vânzătorul de cireșe în maniera unui alsacian înfuriat.

— Îmi pare rău, se scuză Edward. Am uitat că era în viteză.

— Ar fi cazul să ai grijă, dragă, zise Dorothy. Ai fi putut să-l rănești.

Edward nu răspunse. După o jumătate de milă ajunseseră la un loc ideal, pe malul unei ape. Edward și Dorothy lăsară Austin-ul la marginea drumului, se așezară ca doi îndrăgostiți pe pajiște și înfulecau cireșe. Un ziar de duminică stătea neluat în seamă la picioarele lor.

— Ce mai e nou? Dori să afle Edward, în cele din urmă, întinzându-se pe spate și trăgându-și pălăria pe ochi ca să-i țină umbră.

Dorothy se uită peste titluri.

— Soția tristă. Poveste extraordinară. 28 de oameni înecați săptămâna trecută. Moartea unui aviator. Uimitor jaf de bijuterii. Dispariția unui colier de rubine valorând 50.000 de lire. O, Ted! Cincizeci de mii de lire. Imaginează-ți! Continuă să citească: Colierul e compus din 21 de pietre montate în platină și a fost trimis cu poșta specială din Paris. La primire, s-a constatat că pachetul conținea câteva pietre de râu și bijuteriile lipseau.

— Furate la poștă. Cred că poșta este groaznică în Franța, declară Edward.

— Tare-aș vrea să văd așa un colier, oftă Dorothy. Totul strălucind ca sângele, sânge de porumbel, așa spun bijutierii la culoare. Mă întreb cum te poți simți cu așa ceva în jurul gâtului.

— Ei bine, n-ai grijă dragă, că nu vei afla niciodată, o asigură Edward glumind.

Dorothy își ridică mândră capul.

— Și, mă rog, de ce nu, aș vrea să știu? E uimitor felul în care fetele reușesc să se afirme în viață. Aș putea să mă duc să mă fac artistă.

— Fetele serioase nu se afirmă nicăieri, o descurajă Edward.

Dorothy dori să-i răspundă, se obținu și-i ceru să-i dea coșul cu cireșe.

— Am mâncat mai multe decât tine, observă ea. O să împart în două cele care au mai rămas și… Dar ce-i aici la fundul coșului?

În timp ce vorbea, scoase afară… Un lung lanț strălucitor de pietre roșii ca sângele. Amândoi se uitau la el uluiți.

— În coș, ai zis? Își găsi glasul Edward.

Dorothy dădu din cap.

— Chiar la fund… sub fructe.

Se uitară din nou unul la altul.

— Cum crezi că a ajuns acolo?

— Nu știu ce să cred. E ciudat, Ted, chiar după ce-am citit știrea aia din ziar… Despre rubine.

Edward izbucni în râs.

— Doar nu-ți imaginezi că ții în mână 50.000 de lire?

— Am spus doar că e ciudat. Rubine montate în platină. Platina seamănă cu chestia aia simplă ca argintul – precum ăsta. Nu-i așa că strălucesc și au o culoare splendidă? Câte or fi? Le numără. Știi, Ted, sunt exact 21.

— Ei nu!

— Ba da. Același număr ca cel din ziar. O, Ted, nu crezi că…

— Nu se poate! Dar vorbea fără convingere. Există o modalitate de a-ți da seama dacă sunt veritabile – tăind geamul cu ele.

— Ca diamantele. Dar știi ceva, Ted, ăla era un om care arăta foarte ciudat, omul cu fructele, un om care arăta a fi necinstit. Și-a mai făcut și glume, spunea că avem în coș mai mult decât valoarea banilor.

— Da, dar fi atentă Dorothy. De ce să vrea el să ne dea nouă 50.000 de lire?

Domnișoara Pratt dădu din cap descurajată.

— N-are nici un sens, doar dacă nu-l urmărește poliția, admise ea.

— Poliția? Edward păli ușor.

— Da? În ziar se mai spune că… „poliția are un clu”.

Fiori reci îl cuprinseseră.

— Dorothy, nu-mi place treaba asta. Dacă poliția pune mâna pe noi?

Dorothy se uită la el cu gura căscată.

— Dar noi n-am făcut nimic, Ted! L-am găsit în coș.

— Și asta sună a poveste tâmpită! Nu e credibilă.

— Nu prea este, îi dădu dreptate Dorothy. O, Ted, chiar crezi că ăsta este Lucrul? E ca un basm!

— Mie nu-mi pare basm, zise Edward. Mi se pare mai degrabă o poveste în care eroul intră direct la Dartmoor, acuzat pe nedrept și rămâne paisprezece ani acolo.

Dar Dorothy nu-l asculta. Își pusese colierul la gât și îi admira efectul într-o oglinjoară scoasă din geantă.

— Parcă l-ar purta o ducesă, murmură ea fascinată.

— Nu cred, zise Edward violent. E o imitație. Trebuie să fie o imitație.

— Da, dragă, e foarte probabil, fu de acord Dorothy, preocupată încă de imaginea sa din oglindă.

— Orice altceva ar fi prea e… o coincidență.

— Sânge de porumbel, murmură Dorothy.

— E absurd. Asta e părerea mea. Absurd. Fii atentă, Dorothy, asculți ce spun, sau nu?

Dorothy puse de o parte oglinda. Se întoarse către el, cu o mână la rubinele din jurul gâtului.

— Cum arăt? Îl întrebă ea.

Edward o privi, uitând de îngrijorarea sa. N-o văzuse niciodată pe Dorothy așa. Avea un aer triumfal, un fel de frumusețe regală, complet nouă pentru el. Ideea că în jurul gâtului purta bijuterii în valoare de 50.000 de lire o transformase pe Dorothy Pratt într-o altă femeie. Părea de o mândrie senină, un fel de Cleopatra, Semiramida și Zenobia, toate sub aceeași înfățișare.

— Arăți… Arăți… Uluitor, zise Edward impresionat.

Dorothy râse și chiar râsul ei era cu totul altul.

— Ascultă, zise Edward. Trebuie să facem ceva. Trebuie să-l ducem la o secție de poliție sau în altă parte.

— Prostii. Chiar acum ai spus că nu te vor crede. Vei fi probabil trimis la închisoare că le-ai furat.

— Dar… Dar ce altceva putem face?

— Să le păstrăm, spuse noua Dorothy Pratt.

Edward o privi uimit.

— Să păstrăm rubinele? Ești nebună.

— Noi le-am găsit, nu-i așa? De ce trebuie să ne gândim că sunt de valoare? Le vom păstra și am să le port.

— Și poliția va pune mâna pe tine.

Dorothy medită la treaba asta câteva minute.

— Bine, consimți ea. Le vom vinde. Tu poți să-ți cumperi un Rolls Royce sau două și eu îmi voi cumpăra o clamă cu diamante pentru păr și câteva inele.

Edward o privea încă neliniștit. Dorothy începu să se enerveze:

— Ai și tu o șansă acum, e la latitudinea ta dacă vrei să profiți de ea. Noi nu am furat colierul. Nimeni nu poate să-mi găsească vreo vină. A nimerit la noi și, probabil, este singura noastră șansă de a ne cumpăra vreodată toate lucrurile pe care ni le dorim. Chiar n-ai nici un pic de curaj, Edward Palgrove?

Edward își regăsi glasul.

— Zici să-l vindem? N-o să fie chiar așa de ușor. Orice bijutier ar dori să afle de unde am lucrul ăsta uluitor.

— Nu-l duci la un bijutier. N-ai citit niciodată povestiri detective, Ted? Îl duci la un „intermediar de lucruri furate”.

— Și de unde să știu eu unde găsesc unul dintr-ăștia? Am fost crescut în mod respectabil.

— Bărbații ar trebui să știe de toate, zise Dorothy. Asta e menirea lor.

O privi. Era senină și neînduplecată.

— Nu te-aș fi crezut în stare de așa ceva, zise el încet.

— Îmi închipuiam c-ai mai mult spirit practic.

Urmă o pauză. Apoi Dorothy se ridică.

— Bine, zise ea liniștită. Cel mai bine ar fi să ne întoarcem acasă.

— Cu lucrul ăla la gâtul tău?