O stea deasupra Betleemului
Aa
O stea deasupra Betleemului de Agatha Christie
Laudă Bușteanului de Ajun!
Săltați, Flăcări, vesele.
Slavă Cupei de Închinat!
Spumegă, rozaliu, Vinule!
În Iesle doarme Copilul;
Asinii, Boii, rag, mugesc, Găinile cotcodăcesc și cocoșii cucurigesc.
Supraplin e Hanul astă seară, Deasupra, sus, o stea strălucește luminos, Păstorii îngenunchează lângă turmele lor, Înțelepții își aduc darurile de Aur, Îngerii din Cerul de deasupra Trâmbițează darul de iubire al lui Dumnezeu.
Sculați, copii, cu mic cu mare, Sculați să auziți a trâmbiței chemare, Lăsați somnul, asta e Ziua, Crăciunul, slăvita Zi de Crăciun!
Maria se uita la pruncul din iesle. Cu excepția animalelor, era singură în grajd. În timp ce îi zâmbea pruncului, inima îi era plină de mândrie și de fericire.
Apoi, deodată, auzi un fâlfâit de aripi și, întorcându-se, văzu un Înger măreț stând în pragul ușii.
Îngerul avea strălucirea soarelui de dimineață, iar frumusețea chipului său era atât de mare încât Maria se simți orbită și trebui să-și întoarcă într-o parte capul.
Atunci Îngerul spuse (iar glasul lui era ca o trompetă de aur):
— Nu te teme, Maria…
Iar Maria răspunse cu glasul ei coborât și dulce:
— Nu mă tem, O, Tu cel Sfânt al lui Dumnezeu, dar Lumina înfățișării Tale mă orbește.
Îngerul zise:
— Am venit să-ți vorbesc.
— Vorbește dară, Sfinte. Lasă-mă să aud poruncile Domnului Dumnezeu.
Îngerul spuse:
— N-am venit cu nici o poruncă. Dar întrucât îi ești deosebit de dragă lui Dumnezeu, îți este permis ca, cu ajutorul meu, să privești în viitor…
Atunci Maria se uită la prunc și întrebă nerăbdătoare:
— În viitorul lui?
Chipul ei se lumină de bucurie la gândul că așa avea să se întâmple.
— Da, răspunse cu blândețe Îngerul. În viitorul lui… Dă-mi mâna ta.
Maria întinse mâna și o luă pe cea a Îngerului. Era ca și cum ar fi atins o flacără… Totuși, acea flacără nu ardea. Se dădu puțin înapoi, iar Îngerul spuse din nou:
— Nu te teme. Eu sunt nemuritor iar tu ești muritoare, însă atingerea mea nu o să-ți facă rău.
Apoi Îngerul își întinse marea aripă aurie peste pruncul care dormea și spuse:
— Privește în viitor, Mamă, și vezi-i-ți Fiul…
Și Maria se uită drept în fața ei, iar pereții grajdului lui se topiră și se dizolvară, și ea se uita într-o Grădină. Era noapte, și deasupra capului erau stele, și un bărbat stătea în genunchi, rugându-se.
Ceva se agită în inima Măriei, și instinctul ei de mamă îi spuse că cel care era îngenuncheat acolo era fiul ei. Își spuse cu recunoștință: „A devenit un om bun – un om credincios – se roagă la Dumnezeu”. Iar apoi, dintr-o dată, își ținu respirația, căci bărbatul își ridicase fața și ea văzu agonia de pe ea – disperarea și durerea… Și știu că se uita la un chin mai mare decât cunoscuse sau văzuse vreodată. Căci bărbatul era cu desăvârșire singur. El se ruga la Dumnezeu, se ruga ca această cupă de durere să-i fie luată – și nu primea nici un răspuns la rugăciunea lui. Dumnezeu era absent și tăcut…
Și Maria strigă:
— De ce nu-i răspunde Dumnezeu și de ce nu-i oferă alinare?
Și auzi glasul Îngerului spunând:
— Scopul lui Dumnezeu nu este ca el să aibă alinare.
Atunci Maria își plecă cu umilință capul și spuse:
— Nu este treaba noastră să știm scopurile indescifrabile ale lui Dumnezeu. Însă acest bărbat – fiul meu – nu are nici un prieten. Nici un prieten binevoitor, omenos?
Îngerul își fâlfâi aripa și imaginea se dizolvă într-o alta reprezentând o altă parte a Grădinii, și Maria văzu niște bărbați care dormeau.
Spuse cu amărăciune:
— El are nevoie de ei – fiul meu are nevoie de ei – iar lor nu le pasă!
Îngerul spuse:
— Sunt numai niște făpturi umane supuse greșelii…
Maria îngână pentru ea:
— Dar este un om bun, fiul meu. Un om bun și drept.
Atunci din nou aripa Îngerului fâlfâi, și Maria văzu un drum care șerpuia în susul unui deal și pe el trei bărbați care cărau cruci, iar în urma lor o mulțime de oameni și niște soldați romani.
Îngerul întrebă:
— Ce vezi acum?
Maria răspunse:
— Văd trei criminali mergând la execuție.
Bărbatul din stânga întoarse capul și Maria îi văzu chipul crud, viclean, genul bestiei decăzute, și se trase puțin înapoi.
— Da, spuse ea, simt criminali.
Atunci bărbatul din mijloc se împiedică și aproape căzu, și în timp ce el își întorcea fața, Maria îl recunoscu și strigă ascuțit:
— Nu, nu, nu se poate ca fiul meu să fie un criminal!
Însă Îngerul își fâlfâi aripa și ea văzu trei cruci ridicate, iar silueta care atârna în chinuri în mijloc era a bărbatului pe care îl știa ca fiind fiul ei. Buzele lui crăpate se desfăcură și ea auzi vorbele care veneau de pe ele:
— Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Și Maria strigă:
— Nu, nu, nu este adevărat! Nu se poate ca el să fi făcut ceva rău. A fost vreo confuzie de identitate; a fost confundat cu altcineva. El suferă pentru crima altcuiva.
Dar iarăși Îngerul își fâlfâi aripa, și de data asta Maria se uita la figura omului care îl venera cel mai mult pe pământ – Marele Preot al Bisericii ei. Era un bărbat cu înfățișare nobilă, și acum stătea drept și cu mâini solemne sfâșia și rupea veșmântul pe care îl purta, și striga cu un glas puternic:
— Omul acesta a rostit Blasfemie!
Și Maria se uită dincolo de el și văzu figura omului care rostise Blasfemie – și era fiul ei.
Apoi imaginile se estompară și acolo era numai peretele de chirpici al grajdului, și Maria tremura și striga întretăiat:
— Nu pot să cred asta – nu pot să cred! Noi suntem o familie cu teamă de Dumnezeu, o familie care trăiește drept – toată familia mea. Da, și familia lui Iosif. Și o să-l creștem cu grijă ca să practice religia și să respecte și să cinstească credința părinților săi. Un fiu al nostru n-ar putea fi niciodată vinovat de Blasfemie – nu pot să cred asta! Toate acestea pe care mi le-ai arătat nu pot fi adevărate.
Atunci Îngerul spuse:
— Uită-te la mine, Maria.
Și Maria se uită la el și văzu strălucirea care îl înconjura și frumusețea chipului lui.
Și Îngerul spuse:
— Ceea ce ți-am arătat este Adevărul. Căci eu sunt Îngerul Dimineții, iar Lumina Dimineții este Adevărul. Acum crezi?
Și absolut împotriva voinței ei, Maria știu că ceea ce îi fusese arătat era într-adevăr Adevărul… Și nu mai putu să nu creadă.
Pe obraji lacrimile îi curgeau șiroaie, și se aplecă asupra pruncului din iesle, cu brațele întinse în lături ca pentru a-l proteja. Strigă:
— Copilul meu… Copilașul meu neajutorat… Ce pot să fac ca să te salvez? Să te scutesc de ceea ce va să vină? Nu doar de tristețe și durere, ci și de răul care va înflori în inima ta? Chiar că ar fi fost mai bine pentru tine dacă nu te-ai fi născut, sau dacă ai fi murit la prima răsuflare. Căci atunci te-ai fi întors la Dumnezeu pur și nepătat.
Iar Îngerul spuse:
— De asta am venit la tine, Maria.
Maria întrebă:
— Ce vrei să spui?
Îngerul răspunse:
— Ai văzut viitorul. E în puterea ta să hotărăști dacă pruncul să trăiască sau să moară.
Atunci Maria își înclină capul și îngână printre suspine înăbușite:
— Domnul mi l-a dat… Iar dacă acum Domnul mi-l ia, atunci înțeleg că într-adevăr ar putea fi îndurare, și deși asta îmi sfâșie inima, mă voi supune voinței lui Dumnezeu.
Însă Îngerul spuse cu blândețe:
— Nu este deloc așa. Dumnezeu nu-ți dă nici o poruncă. E alegerea ta. Ai văzut viitorul. Alege acum dacă pruncul să trăiască sau să moară.
Atunci Maria rămase tăcută un timp. Era o femeie care gândea încet. Se uită o dată la Înger pentru îndurare, însă Îngerul nu-i dădu nici un sfat. Era aurit și frumos și extrem de îndepărtat.
Maria se gândi la imaginile care îi fuseseră arătate – la chinul din Grădină, la moartea rușinoasă a unui om care, în ceasul morții, era părăsit de Dumnezeu, și auzi din nou acel îngrozitor cuvânt Blasfemie…
Iar acum, în clipa de față, pruncul care dormea era pur și inocent și fericit…
Însă ea nu se hotărî pe dată, continuă să se gândească, să revadă iar și iar acele imagini care îi fuseseră arătate. Iar în timp ce făcea asta se întâmplă un lucru ciudat, căci își aminti amănunte de care nu fusese conștientă că le vedea la vremea aceea. Văzu, de exemplu, chipul bărbatului de pe crucea din dreapta… Nu o față rea, doar una de om slab din fire, și avea o expresie de iubire și încredere și adorație… Și Maria își dădu seama, cu mirare subită: „La fiul meu se uita el așa…”
Și, dintr-o dată, intens și limpede, văzu fața fiului său așa cum arătase în timp ce se uita la prietenii săi care dormeau în grădină. Pe ea se citea tristețe și milă și înțelegere și o mare iubire… Și ea se gândi: „E fața unui om bun…” Și văzu din nou scena acuzării. Dar de data asta se uită nu la splendidul Mare Preot, ci la fața omului acuzat… Iar în ochii lui nu exista deloc conștiența vinovăției…
Și pe fața Măriei se citi o mare încurcătură.
Atunci Îngerul întrebă:
— Ai făcut alegerea, Maria? Îți vei scuti fiul de suferință și de facere de rău?
Iar Maria răspunse încetișor:
— Nu-mi stă în putere mie, o femeie simplă și neștiutoare, să înțeleg Înaltele Scopuri ale lui Dumnezeu. Domnul mi-a dat copilul. Dacă Domnul mi-l ia, atunci asta e voința Lui. Dar întrucât Dumnezeu i-a dat viață, nu se cade ca eu să iau acea viață. Căci s-ar putea ca în viața copilului meu să existe lucruri pe care eu nu le înțeleg așa cum trebuie… S-ar putea ca eu să fi văzut numai o parte a tabloului, nu întregul. Viața pruncului este a lui, nu a mea, și nu am nici un drept să dispun de ea.
— Mai gândește-te, spuse Îngerul. Nu vrei să-ți pui copilul în brațele mele iar eu să i-l duc înapoi lui Dumnezeu?
— Ia-l în brațele tale, dacă asta e porunca lui Dumnezeu. Dar nu eu am să îl pun acolo.
Se auzi un puternic fâlfâit de aripi și se văzu o lumină orbitoare și Îngerul dispăru.
Un moment mai târziu intră Iosif, și Maria îi povesti ce se întâmplase. Iosif aprobă ce făcuse Maria.
— Ai făcut bine, nevastă, spuse el. Și, cine știe, acesta s-ar putea să fi fost un Înger mincinos.
— Nu, spuse Maria. Nu a mințit.
Era sigură de asta, i-o spuneau toate instinctele ei.
— Eu nu cred un cuvânt din toate astea, spuse Iosif cu fermitate. Ne vom crește fiul cu mare grijă și îi vom da o educație religioasă, căci educația este cea care contează.
O să lucreze în atelier și o să meargă sâmbăta cu noi la Sinagogă, și o să țină toate Posturile și toate Sărbătorile.
Uitându-se în iesle, spuse:
— Uite Maria, fiul nostru zâmbește.
Și, într-adevăr, pruncul zâmbea și își întindea mânuțele spre mama lui de parcă ar fi vrut să spună: „Bine ai făcut.”
Dar sus, în bolțile albastre ale cerului, Îngerul tremura de mânie și de mândrie rănită.
„Când te gândești că a trebuit să dau greș cu o femeie proastă, neștiutoare! Ei bine, se va ivi altă ocazie, într-o zi, când el va fi epuizat și flămând și slab… Atunci îl voi lua sus pe vârful unui munte și îi voi arăta Regatele acestei Lumi care este a mea. Îi voi oferi Domnia tuturor acestora. Să controleze Orașe și Regi și Oameni… Să aibă Puterea de a face războaiele să înceteze, și foamea și asuprirea să dispară. Un gest de venerație în fața mea, și va fi capabil să aducă pacea și belșugul, mulțumirea și bunăvoința – să se recunoască a fi Puterea Supremă pe Vecie. Nu o să poată să reziste acestei ispite!
Și Lucifer, Fiul Dimineții, râse zgomotos, arogant și ignorant, și părăsi fulgerător cerul ca o dâră arzândă de foc pentru a se pierde în adâncurile iadului…
La Răsărit, trei Veghetori ai Cerului venită la Stăpânii lor și spuseră:
