Oglinda mortului

Oglinda mortului de Agatha Christie

1.

Apartamentul era modern. Și toate cele din cameră erau și ele moder­ne. Fotoliile erau pătrate, scaunele dreptunghiulare. Un birou modern era așezat chiar sub fereastră, paralel cu ea și la el stătea un om în vârstă, scund. Capul lui era, practic, singurul obiect din cameră care nu era pă­trat. Era în formă de ou.

Dl. Hercule Poirot tocmai citea o scrisoare:

Station: Whimperley.

Telegrams: Harborough St. John

Hamborough Close,

Hamborough St. Mary,

Westshire

24 septembrie, 1936

Domnului Hercule Poirot

Stimate domnule,

S‑a ivit o situație care trebuie rezolvată cu deosebit tact și discreție. Am primit referințe bune despre dv., de aceea m‑am hotărât să vă încredințez a­cest caz. Am temeri serioase că am devenit victima unei șarlatanii, dar, din motive familiale, nu doresc să anunț poliția. Acord, de aceea, o atenție apar­te acestei chestiuni, dv. trebuind să fiți pregătit să răspundeți imediat la pri­mirea unei telegrame. V‑aș fi foarte obligat dacă nu veți răspunde la această scrisoare.

Al dumneavoastră,

Gervase Chevenix‑Gore

Sprâncenele d‑lui Hercule Poirot se ridicară încet peste frunte că a­proape îi dispărură sub păr.

„Cine‑o mai fi și acest Gervase Chevenix‑Gore?", se întrebă.

Se duse în bibliotecă de unde luă un tom gros, de format mare.

Nu trebui să caute prea mult:

„Chevenix‑Gore, sir Gervase Francis Xavier, al 10‑lea baronet; cr. 1694; fost căpitan în reg. 17; n. la 18 mai 1878; fiul cel mai mare al lui sir Guy Chevenix‑Gore, al 9‑lea baronet și lady Claudia Bretherton, a doua fiică a celui de‑al 8‑lea viconte de Wallingford. I‑a succedat tatălui în 1911; Căs. 1912 cu Vanda Elisabeth, fiica cea mai mare a col. Frederick Arbuth­not; educ. Eton. A servit în războiul european 1914‑1918. Pasiuni: călăto­rii și vânat mare. Adresa: Hamborough Close, Hamborough St. Mary, West­shire și Lowndes Square 218, S.W. 1, London.

Cluburi: echitație și al călătorilor".

Poirot dădu neliniștit din cap. Rămase pentru o clipă cufundat în gân­durile sale, apoi se apropie de birou, trase un sertar și începu să caute prin­tr‑un teanc de cărți de vizită.

Chipul i se lumină.

— À la bonne heure! Asta‑i! Sigur o să fie acolo!

Ducesa îl întâmpină pe domnul Hercule Poirot cu un glas în care se deslușea și lingușire:

— Ați venit totuși, domnule Poirot... Asta‑i minunat!

— Plăcerea este de partea mea, madame, murmură Poirot făcând o plecăciune.

După aceea se strecură printre nadele câtorva personalități de marcă — un diplomat ilustru, o artistă la fel de cunoscută, un nu mai puțin vestit pair al sportului — și, în sfârșit, îl găsi pe omul pentru care venise, unul dintre cei trecuți la „au mai participat...", un anume domn Satterthwaite.

Domnul Satterthwaite ciripi amabil:

— Ducesa e delicioasă... Seratele ei mă cuceresc întotdeauna... O per­sonalitate, ce mai... Dacă mă înțelegeți... În urmă cu câțiva ani mă întâl­neam adesa cu ea în Corsica...

De regulă, explicațiile domnului Satterthwaite erau supraîncărcate, până la disperare, cu date despre cunoștințele lui de viță nobilă. E posibil ca el să fi putut să găsească câteodată plăceri în compania doamnelor Jo­nes, Brown sau Robinson, dar nu menționa acest lucru. Dar, cu toate a­cestea, n‑ar fi fost nimic mai neadevărat decât a‑l caracteriza pe domnul Satterthwaite drept snob. Era un observator fin al firilor omenești, iar afir­mația potrivit căreia se pricepea cel mai bine la fete se baza pe faptul că domnul Satterthwaite cunoștea o mulțime dintre acestea.

— Știi, dragul meu, a trecut o veșnicie de când nu ne‑am văzut. Mă simt onorat și astăzi că am putut să vă urmăresc la lucru, în cazul de la „Cuibul ciorii". De atunci mă consider a fi sfințit într‑un fel. Am întâlnit‑o pe Lady Mary chiar săptămâna trecută, cu totul din întâmplare. O apariție fermecătoare, minunată ființă — potpourri și parfum de lavandă!

De câte ori povestea despre unul sau două scandaluri, aflate tocmai pe tapet — de pildă indiscrețiile fiicei vreunui conte sau comportarea scan­daloasă a nu știu cărui viconte — Poirot abia reușea să strecoare și nume­le lui Gervase Chevenix‑ Gore.

Domnul Satterthwaite reacționă rapid.

— O, dar este realmente o personalitate. Ultimul baronet, așa i se spu­ne.

— Pardon, nu vă înțeleg prea bine...

Domnul Satterthwaite se aplecă cu indulgență în fața lipsei de înțe­legere a străinului.

— A fost o glumă, știți... O glumă. Natural, el nu este ultimul baronet din Anglia, dar este un fel de reprezentant tipic al unei epoci. E pe jumăta­te erou, pe jumătate nebun, un ins din categoria acelora cărora scriitorii secolului trecut le făceau cu plăcere loc în romanele lor, unul din aceia ce pun pariuri imposibile pe care le și câștigă în cele din urmă.

El explică cu lux de amănunte ce anume avea în vedere. Tânăr fiind, Gervase Chevenix‑Gore a înconjurat lumea cu o barcă cu pânze, a partici­pat la expediții la Poli, a provocat la duel pe un pair. A făcut prinsoare că va ieși pe scările palatului ducal călare pe iapa sa preferată și, bineînțeles, a câștigat. Odată a sărit din loja teatrului direct pe scenă, de unde a răpi­t‑o pe o artistă celebră tocmai când aceasta se găsea la mijlocul monologu­lui. Dar despre el existau o sumedenie de anecdote.

— E un neam vechi, continuă domnul Satterthwaite. Sir Guy Cheve­nix‑Gore a luat parte la prima cruciadă. Acum, din păcate, se pare că bă­trânul Gervase „încheie plutonul" — e ultimul Chevenix‑Gore.

— Averea s‑a mai subțiat?

— Da de unde, Gervase e fabulos de bogat. Este proprietarul unor bu­nuri imobiliare de valoare, are mine de cărbune și, în plus de asta, în tine­rețe a pus să fie înregistrată anexarea unei mine din Peru sau prin altă parte din America de Sud, care i‑a adus o avere teribilă. Un om admirabil. A avut noroc în tot ce a făcut.

— Acum însă are niște anișori...

— Da, sărmanul bătrânel, zise domnul Satterthwaite oftând și dând din cap. Majoritatea oamenilor v‑ar spune despre el că este tocmai copt pentru balamuc. În felul lor, au dreptate. Pe bune, el e nebun — dar nu în sensul că ar avea acte în regulă sau că ar vorbi singur pe drum, ci nebun în sensul că pur și simplu nu este normal. El a fost totdeauna un original.

— Numai că, originalitatea, cu timpul, se transformă în excentricitate, nu? remarcă Poirot.

— Aveți dreptate. Asta i se potrivește de minune lui Gervase, sărma­nul bătrânel.

— Trebuie că are o părere destul de bună despre el, nu‑i așa?

— Asta da. Știți, după el lumea s‑a împărțit totdeauna în două jumă­tăți — familia Chevenix‑Gore și restul.

— Mania nobleței.

— Așa ceva. Toți Chevenix‑Gore au fost niște îngâmfați — ei înșiși își sunt legea. Gervase, care e ultimul dintre ei, cel mai mult. El este, pe cin­stea mea, dacă l‑ați auzi vorbind, ați putea crede că este... Eh, dumnezeu­le!

Poirot dădu încet și gânditor din cap.

— Da, așa mi‑am imaginat situația. Știți, am primit o scrisoare de la el. O scrisoare foarte neobișnuită, în care nu mă roagă nimic. M‑a chemat la el, atât.

— Un decret regal, zâmbi pe furiș domnul Satterthwaite.

— Exact. Lui sir Gervase nu i‑a trecut desigur prin cap că eu, Hercule Poirot, sunt și eu un cineva, un om care am și eu o sumedenie de treburi! Și că este foarte greu de presupus că aș lăsa baltă totul și m‑aș comporta asemenea unui câine ascultător — ca o nulitate recunoscătoare că i s‑a az­vârlit și ei ceva!

Domnul Satterthwaite strânse din buze pentru a‑și înăbuși un zâm­bet. Tocmai îi trecuse prin cap că în materie de propria importanță, între Hercule Poirot și Chevenix‑Gore nu era o diferență prea mare.

Se mulțumi să bombăne:

— Dacă motivul chemării reclamă urgență...

Agatha Christie teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie