Oglinda prevestitoare

Oglinda prevestitoare de Agatha Christie

N-am nici o explicație pentru această povestire. N-am nici o teorie cu privire la cauzele și împrejurările ei. E doar un lucru care s-a întâmplat.

Totuși, mă întreb câteodată câte lucruri s-ar fi schimbat dacă s-ar fi observat atunci acel singur detaliu esențial a cărui importanță nu am apreciat-o decât mulți ani mai târziu. Dacă l-aș fi observat, ei bine, cursul a trei vieți ar fi fost cu totul altul. Într-un fel, acesta-i un gând înfricoșător.

Pentru început, trebuie să mă întorc în vara anului 1914, chiar înainte de izbucnirea războiului, când m-am dus la Badgeworthy cu Neil Carslake. Cred că Neil era cel mai bun prieten al meu. Îl cunoscusem și pe fratele său, Alan, dar nu la fel de bine. Pe Sylvia, sora lor, n-o văzusem niciodată. Ea era cu doi ani mai mică decât Alan și cu trei decât Neil. De două ori, în timp ce am fost împreună la Universitate, m-am dus să petrec o parte din vacanță la Badgeworthy și de două ori ceva s-a întâmplat. Așa se face că aveam 23 de ani când am văzut prima dată casa lui Neil și Alan. Urmam să fim un grup mare acolo. Sora lui Neil, Sylvia, tocmai se logodise cu un individ numit Charles Crawley. El era, așa zicea Neil, cu mult mai în vârstă decât ea, dar un tip foarte de treabă și pe deasupra înstărit.

Îmi amintesc că am sosit pe la ora șapte seara. Fiecare s-a dus în camera lui să se îmbrace pentru cină.

Neil m-a condus la a mea. Badgeworthy era o casă veche atrăgătoare, cam dărăpănată. Fusese extinsă la întâmplare în ultimele trei secole și era plină de trepte înguste în sus și în jos și de scări neașteptate. Era tipul de casă în care nu era ușor să-ți găsești camera. Țin minte că Neil mi-a promis că vine să mă ia când avea să coboare la cină. Mă simțeam puțin timorat la ideea de a mă întâlni, pentru prima dată, cu părinții săi. Îmi amintesc că i-am spus râzând că era o casă în care te așteptai să întâlnești fantome pe culoare și el mi-a zis, într-o doară, că se vorbea că locul ar fi bântuit, dar nimeni nu văzuse vreodată ceva și nici nu știa ce formă ar fi putut lua fantoma.

Apoi plecă grăbit și eu m-am apucat să-mi scot din valize hainele de seară. Familia Carslake nu era bogată; ea se ținea cu dinții de casa asta veche, dar nu mai erau servitori care să-ți despacheteze lucrurile sau vreun valet pentru fiecare.

Ei bine, tocmai ajunsesem în stadiul de a-mi lega cravata. Stăteam în fața oglinzii. Îmi vedeam fața, umerii și în spatele lor peretele camerei – o bucată simplă de perete care încadra o ușă – și tocmai când terminasem de aranjat cravata, am observat că ușa se deschidea. Nu știu de ce nu m-am întors, cred că ăsta ar fi fost lucrul cel mai natural; oricum, n-am făcut-o. Am privit cum ușa se deschidea ușor și în timpul ăsta am observat camera de dincolo.

Era un dormitor, o cameră mai mare ca a mea, cu două paturi alăturate și, deodată, mi-am reținut răsuflarea. Pentru că lângă unul dintre aceste paturi era o fată și la gâtul ei mâinile unui bărbat care o împingea cu forța pe spate, strângând-o în așa fel încât tânăra să se sufoce încet.

Nu exista nici o posibilitate să greșesc. Ceea ce vedeam era perfect clar. Ceea ce se întâmpla era crimă.

Puteam vedea bine fața fetei, părul ei auriu, strălucitor, agonia care-i cuprinsese chipul său frumos ce se colora treptat în roșu-vânăt. De la bărbat îi puteam zări spinarea, mâinile și o cicatrice care pornea de pe obrazul stâng și se lăsa în jos pe gât.

Îți ia ceva timp să povestești, dar, în realitate, doar o clipă, două au trecut cât am privit stupefiat. Apoi m-am răsucit să sar în ajutor... Și peretele din spatele meu, peretele reflectat în oglindă nu-mi înfățișă decât o garderobă din mahon în stil victorian. Nici o ușă deschisă, nici o scenă de violență. M-am răsucit spre oglindă. Ea reflecta numai garderoba...

M-am frecat la ochi. Apoi am străbătut camera, am încercat să trag garderoba și în momentul acela Neil a intrat pe cealaltă ușă dinspre coridor, întrebându-mă ce dracu vreau să fac.

Trebuie să mă fi crezut puțin sărit de pe fix când m-am întors spre el și l-am întrebat dacă exista o ușă în spatele garderobei. El mi-a răspuns că da, exista o ușă care ducea în camera vecină. I-am cerut să-mi spună cine locuia întrânsa și el mi-a precizat că o familie Oldam – maiorul Oldam și soția sa. Atunci l-am mai chestionat dacă doamna Oldam era foarte blondă și s-a răstit că era brunetă, ceea ce m-a determinat să mă tem că începusem să mă fac de râs. Mi-am revenit, i-am dat niște explicații vagi și am coborât împreună. Mi-am spus că trebuie să fi avut un fel de halucinații și m-am simțit, în general, cam rușinat și cam dobitoc.

Și-atunci... și-atunci Neil a spus: "Sora mea Sylvia" și eu mă uitam la fața frumoasă a fetei pe care tocmai o văzusem cum cineva o strangula ca s-o omoare și i-am fost prezentat logodnicului ei, un bărbat înalt, brunet cu o cicatrice pe partea stângă a feței.

Ei bine, asta este. Aș vrea să vă gândiți și să-mi spuneți ce ați fi făcut în locul meu. Iată fata, aceeași fată și bărbatul pe care-l văzusem sugrumând-o și ei urmau să se căsătorească peste o lună...

Aveam sau nu o viziune profetică a viitorului? Vor veni Sylvia și soțul său aici, cândva, peste ani și li se va da camera aceea (cea mai bună pentru musafiri), iar scena la care fusesem martor va avea loc, din păcate, cu adevărat?

Ce puteam face? Dar puteam face ceva? Mă va crede cineva – Neil sau chiar fata – mă vor crede?

Am cercetat problema pe toate fațetele în săptămâna cât m-am aflat acolo. Să vorbesc sau nu? Și aproape imediat s-a ivit o altă complicație. M-am îndrăgostit de Sylvia Carslake din prima clipă în care am văzut-o... O doream mai mult decât orice pe pământ... Și într-un fel asta mi-a închis gura.

Și, totuși, dacă nu spuneam nimic, Sylvia avea să se mărite cu Charles Crawley și Crawley ar fi ucis-o...

Așa că în ziua dinaintea plecării, i-am mărturisit totul. Mă așteptam să mă creadă paranoic sau cam așa ceva, dar am jurat solemn că văzusem lucrurile exact cum i le povestisem și că simțeam că, dacă ea era hotărâtă să se căsătorească cu Crawley, era de datoria mea să-i aduc la cunoștință strania mea experiență.

A ascultat foarte liniștită. A fost ceva în ochii ei ce nu am înțeles. Nu s-a supărat deloc. Când am terminat doar mi-a mulțumit pe un ton grav. Repetam întruna ca un smintit: "Am văzut. Am văzut cu adevărat" și ea a zis: "Sunt sigură dacă îmi spui. Te cred."

Ei bine, concluzia este că am plecat fără să știu dacă făcusem bine sau mă dădusem în spectacol și, o săptămână mai târziu, Sylvia a rupt logodna cu Charles Crawley.

După aceea izbucni războiul și n-am avut răgaz să mă gândesc la altceva. O dată sau de două ori, când am fost în permisie, am întâlnit-o pe Sylvia, dar am încercat, pe cât mi-a fost posibil, s-o evit.

O iubeam și o doream la fel de mult ca la început, dar simțeam, într-un fel, că trebuia să-mi ascund sentimentele.

teatru radiofonic Agatha Christie.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie