Omerta

MARIO PUZO

OMERTA

Omerta: codul sicilian al onoarei care interzice transmiterea de informații cu privire la delicte considerate a fi afaceri ale persoanelor implicate.

World Book Dictionary

Lui Evelyn Murphy

Prolog

1967

În satul pietros Castellammare del Golfo de pe coasta siciliană a Mediteranei, un mare Don mafiot se stingea pe patul de suferință. Vincenzo Zeno era un om de onoare, care fusese iubit toată viața pentru judecata lui cinstită și imparțială, pentru ajutorul acordat celor în nevoie și pentru pedepsirea implacabila a celor care se încumetau să se împotrivească voinței lui.

La căpătîiul lui se aflau trei dintre foștii discipoli, care plecaseră de lîngă mentorul lor ca să-și cîștige propria putere și poziție: Raymonde Aprile din Sicilia și New York, Octavius Bianco din Palermo și Benito Craxxi din Chicago. Fiecare dintre aceștia îi datora o ultimă favoare.

Don Zeno era cel din urmă dintre adevărații capi ai Mafiei care respectase toată viața vechile tradiții. Știuse întotdeauna să profite de toate afacerile, dar niciodată de pe urma drogurilor, a prostituției sau a altor delicte de orice fel. Și nici un om sărac care îi călcase pragul cerîndu- i bani nu plecase cu mîna goală. Corectase nedreptățile pricinuite de justiție — cel mai mare judecător din Sicilia putea să-și declare verdictul, dar, dacă dreptatea era de partea ta, Don Zeno se opunea acestuia cu voința și armele de care dispunea.

Orice flăcău destrăbălat care dezonora fata vreunui sătean sărac era convins de Don Zeno să pecetluiască legătura prin taina sfîntă a căsătoriei. Nici o bancă nu-și închidea ușile în fața unui fermier aflat la ananghie, pentru că Don Zeno intervenea imediat în favoarea lui.

Nici un tînăr care aspira la o educație universitară nu fusese nevoit să renunțe la ea din pricina lipsei de bani sau de calificare. Dacă toți aceștia făceau parte din cosca sau clanul lui, visele li se împlineau. Legile de la Roma nu justificau în nici un fel tradițiile din Sicilia și nu aveau nici o autoritate aici: Don Zeno le anula, oricît l-ar fi costat.

Dar Don- ul era acum un om trecut de optzeci de ani, și în ultimul timp puterea lui începuse să slăbească. Fusese destul de slab ca să ia în căsătorie o tînără foarte frumoasă, care îi dăruise un băiat minunat. Dar nefericita murise la naștere și băiatul avea acum doi ani. Știind că i se apropie sfîrșitul și că, o dată cu dispariția lui, cosca

va fi pulverizată de clanurile mai puternice Corleone și Clericuzio, bătrînul se gîndea la viitorul fiului său. Acum, după ce le mulțumi celor trei prieteni pentru curtoazia și respectul de care dăduseră dovadă venind de la atîția kilometri depărtare ca să-i asculte rugămințile, le spuse că dorea ca fiul său Astorre să fie dus într-un loc sigur și crescut în alt mediu, dar în același spirit al onoarei care îl călăuzise și pe el.

— Voi închide ochii cu conștiința împăcată, spuse el — deși prietenii lui știau că, în decursul vieții, bătrînul hotărîse moartea a sute de oameni — dacă voi ști că fiul meu este în siguranță. Căci eu văd în acest copil de doi ani sufletul și spiritul unui adevărat mafioso, o specie rară și aproape dispărută.

Le spuse că îl va alege pe unul dintre ei care va fi protectorul acestui copil aparte și că această responsabilitate îi va aduce celui ales recompense substanțiale.

— E ciudat, spuse Don Zeno, privindu-i cu ochii împăienjeniți. După tradiție, acesta este primul fiu care este un adevărat Mafioso. Dar în cazul meu a trebuit sa aștept pînă la optzeci de ani ca să-mi împlinesc visul. Nu sînt un om superstițios, dar, dacă aș fi, aș crede că acest copil s-a zămislit din însuși pămîntul Siciliei. Ochii lui sînt verzi ca roadele celor mai buni măslini ai mei. Și are o sensibilitate tipic siciliană — are o fire romantică, muzicală, fericită. Dar dacă cineva îl jignește, nu uită, nici chiar acum, la vîrsta asta fragedă. Dar trebuie îndrumat.

— Prin urmare, ce ne ceri, Don Zeno? întrebă Craxxi. Căci eu unul aș fi fericit să-l iau pe copil și să-l cresc ca pe propriul meu fiu.

Bianco îi aruncă lui Craxxi o privire aproape indignată.

— îl știu pe băiat de cînd s-a născut. M-am obișnuit cu el. O să-l consider copilul meu.

Raymonde Aprile se uită la Don Zeno, dar nu spuse nimic.

— Și tu, Raymonde? întrebă Don Zeno. Aprile spuse:

— Dacă mă alegi pe mine, fiul tău va fi și al meu.

Don Zeno se gîndi la cei trei: toți erau demni de încrederea lui. Pe Craxxi îl considera cel mai inteligent. Bianco era în mod cert cel mai ambițios și puternic. Aprile era un om mai reținut și mai virtuos, fiindu-i totodată mai apropiat. Dar era neîndurător.

Chiar și pe patul de moarte, Don Zeno înțelegea că Raymonde Aprile era cel care avea cea mai mare nevoie de copil. El va prețui cel mai mult iubirea acestuia și va face tot ce îi va sta în putință ca fiul lui să învețe să supraviețuiască într-o lume a trădării, cum era lumea lor. Don Zeno păstră un lung moment de tăcere. în cele din urmă spuse:

— Raymonde, tu vei fi tatăl copilului. Și acum pot închide ochii împăcat.

Don Zeno avu parte de funeralii demne de un împărat. Toți capii de cosca din Sicilia veniră să-i aducă un ultim omagiu, ca și miniștrii de la Roma, proprietarii de mari domenii, precum și sute de supuși din întinsa lui cosca. în fruntea carului funebru tras de cai, Astorre Zeno, copilul de doi ani cu privirea arzătoare, îmbrăcat cu o redingotă neagră și pălărie de aceeași culoare, călărea maiestuos ca un împărat roman.

Cardinalul de Palermo oficie slujba și spuse aceste cuvinte memorabile:

— Pentru cei în suferință și pentru cei sănătoși, pentru cei cuprinși de nefericire sau de disperare, Don Zeno a fost un prieten adevărat.

Apoi aminti ultimele cuvinte ale lui Don Zeno:

— îmi încredințez sufletul lui Dumnezeu. El îmi va ierta păcatele, căci în fiecare zi a vieții mele am căutat să fiu drept.

Astfel ajunse Astorre Zeno să fie dus în America de Raymonde Aprile, devenind un nou membru al familiei acestuia.

Capitolul 1

Cînd Franky și Stace, gemenii Sturzo, intrară pe aleea care ducea la casa lui Heskow, văzură patru adolescenți foarte înalți care jucau baschet în curtea mică. Franky și Stace coborîră din Buick-ul lor de dimensiuni considerabile, iar John Heskow le ieși în întîmpinare. Era un bărbat înalt, cu fața în formă de pară; părul rar îi înconjura cu grijă calota spînă a craniului, iar ochii mici și albaștri îi sclipeau.

- Ați picat la țanc, spuse el. Vreau să vă prezint pe cineva. Meciul de baschet se întrerupse. Heskow spuse cu mîndrie:

- El este fiul meu, Jocko.

Cel mai înalt dintre adolescenți îi întinse o mînă uriașă lui Franky. - Auzi, ce-ar fi să facem una mică?

Jocko îi privi pe cei doi oaspeți. Aveau în jur de un metru optzeci și păreau în formă. Amîndoi purtau tricouri Ralph Lauren, unul roșu și celălalt verde, pantaloni kaki și pantofi cu talpă de cauciuc. Arătau chipeși și prietenoși, trăsăturile lor colțuroase fiind desenate cu o siguranță plină de grație. Era evident că erau frați, dar Jocko nu și-ar fi imaginat că erau gemeni. Se gîndi că aveau puțin peste patruzeci de ani.

- Sigur, spuse Jocko, cu o bună dispoziție copilărească. Stace zîmbi.

Jocko se îndreptă către cei doi însoțitori ai lui, amîndoi înalți de peste un metru optzeci, și le spuse: - îi iau în echipa mea, iar voi trei jucați împreună.

Fiind un jucător mult mai bun, se gîndi că, în această formație, prietenii tatălui său vor avea mai multe șanse. - Ia-o ușor cu ei, le spuse John Heskow tinerilor. Sînt și ei niște moși care se dau mari.

Era o după-amiază tîrzie de decembrie, iar aerul era destul de rece ca să-ți pună sîngele în mișcare. Lumina soarelui rece de Long Island, de un galben pal, se reflecta în acoperișurile și în pereții de sticlă ai serelor lui Heskow, principala lui afacere.

Tinerii prieteni ai lui Jocko jucau fără nerv, ca să le facă un serviciu bărbaților mai vîrstnici. Dar pe neașteptate Franky și Stace țîșniră pe lîngă ei ca să arunce direct la coș. Jocko rămase uluit de viteza lor; apoi văzu că aceștia refuzau să arunce la coș, dar nici nu îi pasau mingea. Nu aruncau niciodată la coș din spatele adversarilor. Se părea că era o chestiune de onoare să se elibereze de marcaj și să arunce cu ușurință la coș de aproape.

Echipa adversă începu să se folosească de avantajul înălțimii ca să treacă printre jucătorii mai vîrstnici, dar în mod uimitor nu reușiră decît de puține ori să sară la coș. Pînă la urmă, unul dintre băieți se enervă și îl lovi puternic cu cotul în față pe Franky. în momentul următor, băiatul era la pămînt. Jocko, care era foarte atent la joc, nu-și dădu seama cum se întîmplase totul. Dar apoi Stace îl lovi cu mingea în cap pe fratele său și îi spuse: - Hai, joacă, dobitocule.

Franky îl ajută pe băiat să se ridice, îi dădu o palmă la fund și spuse:

— Hei, scuză-mă.

Mai jucară cinci minute, dar „bătrînii" erau deja în mod evident extenuați și puștii îi încercuiseră. în cele din urmă, cedară.

Heskow le aduse răcoritoare pe teren. Tinerii se adunaseră în jurul lui Franky, care avea carismă și dovedise o dibăcie de profesionist în timpul jocului. Franky îl îmbrățișă pe băiatul pe care îl doborîse la pămînt. Apoi le aruncă un zîmbet de om de lume, care se potrivea de minune cu figura lui colțuroasă.

— Băieți, ascultați cîteva sfaturi de la un om mai în vîrstă, spuse el. Nu driblați niciodată cînd puteți pasa. Nu cedați niciodată cînd aveți un handicap de douăzeci de puncte în ultimul sfert. Și nu ieșiți niciodată cu o femeie care are mai mult de o pisică.

Băieții rîseră.

Franky și Stace dădură mîna cu băieții și le mulțumiră pentru joc, apoi îl urmară pe Heskow în interiorul casei cochete, cu decorațiuni exterioare verzi. Jocko strigă în urma lor:

— Hei, să știți că sînteți buni!

În casă, John Heskow îi conduse pe cei doi frați sus, în camera lor.

Aceasta avea o ușă foarte grea cu o încuietoare solidă, după cum observară frații cînd Heskow îi lăsă să intre și încuie ușa în urma lor.

Camera era mare, de fapt un apartament cu baie proprie. Avea două paturi de o persoană — Heskow știa că fraților le plăcea să doarmă în aceeași cameră. într-un colț se afla un cufăr uriaș, asigurat cu benzi de oțel și un lacăt metalic greu. Heskow descuie lacătul cu o cheie și ridică ușor capacul cufărului. înăuntru se aflau mai multe pistoale, arme automate și cutii cu muniție, dispuse într-un amalgam de forme geometrice negre.

— Ajung? întrebă Heskow. Franky observă:

— Nu sînt amortizoare.

— N-o să aveți nevoie de amortizoare pentru ce-o să faceți.

— Bine, spuse Stace. Nu-mi plac amortizoarele. Nu nimeresc niciodată nimic dacă am amortizor.

— E-n regulă, aprobă Heskow. Acum puteți să faceți un duș și să vă instalați, iar eu scap de puști și pregătesc cina. Ce părere aveți de băiatul meu?

— E un băiat foarte drăguț, spuse Franky.

— V-a plăcut cum joacă baschet? întrebă Heskow, îmbujorîndu-se de mîndrie și semănînd și mai mult cu o pară coaptă.

— Excepțional, răspunse Franky.

— Stace, tu ce crezi?

— Prima-ntîi, spuse Stace.

— A cîștigat o bursă la Villanova, spuse Heskow. Țintim spre NBA.

Cînd gemenii coborîră în salon puțin mai tîrziu, Heskow îi aștepta. Pregătise vițel înăbușit cu ciuperci și o imensă salată verde. Pe masă era vin roșu pentru trei persoane.

Se așezară. Erau prieteni vechi și știau totul unii despre alții. Heskow era divorțat de treisprezece ani. Fosta lui soție și Jocko locuiau la cîțiva kilometri mai la vest, în Babylon. Dar Jocko își petrecea mult timp aici, iar Heskow își îndeplinise întotdeauna rolul de tată cu consecvență și entuziasm.

— Trebuia să ajungeți mîine, spuse Heskow. Îl amînam pe puști dacă știam că veniți azi. Cînd ați sunat, nu puteam să-i dau afară pe el și pe prietenii lui.

— Ei, asta-i! Nu-i nimic, spuse Franky.

— Nu, spuse Stace, sîntem prea scunzi, n-avem decît un metru optzeci. ”Vinețiii" erau prea mari pentru noi.

— Să nu spui una ca asta în fața puștiului, spuse Heskow îngrozit. Va trebui să joace cu ei.

— A, nu, spuse Stace, n-aș spune asta niciodată.

Heskow se relaxă și sorbi din vin. Îi plăcuse dintotdeauna să lucreze cu frații Sturzo. Erau atît de bine crescuți — niciodată nu deveneau obraznici, ca majoritatea derbedeilor cu care avea de- a face. Aveau un mod lejer de a se comporta în societate, care reflecta armonia relației dintre ei. Erau liniștiți și asta le dădea o înfățișare plăcută. Mîncară toți trei încet și neprotocolar. Heskow le umplu din nou farfuriile direct din cratiță.

— Întotdeauna am vrut să te întreb, i se adresă Franky lui Heskow. De ce ți-ai schimbat numele?

— E o poveste veche, spuse Heskow. Nu-mi era rușine că sînt italian. Dar, vezi tu, am mutra asta enervantă de neamț. Păr blond, ochi albaștri și nasul ăsta. Era chiar dubios să am nume de italian.

Gemenii izbucniră amîndoi într-un rîs nestînjenit și plin de înțelegere. Știau că prietenul lor era un ticălos, dar nu-i deranja.

După ce își terminară salata, Heskow servi cafele espresso duble și un platou de fursecuri italiene. Le oferi trabuce, dar ei îl refuzară. Nu fumau decît Marlboro, care se potrivea cu fețele lor ridate de oameni ai vestului.

— Haideți să trecem la afaceri, spuse Stace. Probabil că e vorba de ceva serios, altfel de ce-ar mai fi trebuit să străbatem cu mașina toată distanța asta afurisită de cinci mii de kilometri? Puteam veni cu avionul.

— N-a fost chiar așa de rău, spuse Franky. Mie mi-a plăcut. Am văzut America pe viu. Ne-am și distrat. Oamenii din orășelele de provincie au fost nemaipomeniți.

— Da, a fost excepțional. Dar tot a fost un drum lung.

— N-am vrut să lăsăm urme la aeroporturi, explică Heskow. E primul loc în care verifică. Și o să aveți parte de multă căldură. Sper că nu aveți nimic împotriva căldurii.

— Pentru mine e tot ce poate fi mai plăcut, spuse Stace. Acum spune, cine naiba e?

— Don Raymonde Aprile.

Heskow aproape că se înecă cu cafeaua cînd îi pronunță numele.

Se lăsă o tăcere lungă, și Heskow simți pentru prima oară fiorul morții pe care îl emanau cei doi gemeni. Franky întrebă liniștit: — Ne-ai făcut să conducem cinci mii de kilometri ca să ne oferi chestia asta? Stace îi zîmbi lui Heskow și spuse:

— John, ne-a făcut plăcere să te cunoaștem. Acum plătește-ne taxa de anulare și putem să plecăm. Gemenii rîseră amîndoi de această mică glumă, dar Heskow nu înțelese.

Unul dintre prietenii lui Franky din Los Angeles, un scriitor neprofesionist, le explicase odată gemenilor că, deși o revistă putea foarte bine să-i plătească cheltuielile pentru scrierea unui articol, asta nu însemna obligatoriu că îl vor și cumpăra. Ei plăteau doar un mic procent din taxa convenită ca să distrugă articolul. Gemenii adoptaseră această practică. Ei percepeau o taxă doar ca să dea ascultare unei propuneri, în cazul de față, pentru că era vorba despre timpul consumat pe drum și de faptul că erau implicate două persoane, taxa de anulare era de douăzeci de mii.

Dar sarcina lui Heskow era să-i convingă să accepte propunerea.

— Don Raymonde s-a retras de trei ani, spuse el. Toate vechile lui relații sînt în închisoare. Nu mai are nici o putere. Singurul care ne-ar putea face necazuri este Timmona Portella, iar el n-o va face. Partea voastră este de un milion de dolari, jumătate după ce terminați și cealaltă jumătate peste un an. Dar în tot acest an trebuie să vă ascundeți. în momentul acesta totul este aranjat. Treaba voastră este doar să-l împușcați.

- Un milion de dolari, spuse Stace. O grămadă de bani.

- Clientul meu știe că uciderea lui Don Aprile este un pas important, spuse Heskow. Pentru asta vrea să angajeze ce e mai bun. Trăgători cu mînă sigură și parteneri care nu vorbesc și au judecata matură. Iar voi, băieți, sînteți realmente cei mai buni.

Franky spuse:

- Și nu sînt mulți cei care și-ar asuma acest risc.

- Așa-i, aprobă Stace. Cine o va face va suferi toată viața. Va fi urmărit, și nu doar de poliție și de federali.

- îți jur, spuse Heskow, că poliția din New York nu va merge pînă la capăt. Iar F.B.I.-ul nu-i va sprijini cîtuși de puțin.

- Și vechii prieteni ai lui Don Aprile? - Morții nu au prieteni.

Heskow făcu o pauză.

- Cînd s-a retras, Don Aprile a rupt toate legăturile. Nu aveți de ce să vă faceți griji. Franky îi spuse lui Stace:

- Nu-i caraghios că în toate afacerile noastre ni se spune întotdeauna că nu avem de ce să ne facem griji? Stace rîse.

- Asta pentru că nu apasă ei pe trăgaci. John, sîntem prieteni de multă vreme. Avem încredere în tine. Dar dacă te înșeli? Oricine se poate înșela. Dacă Don Aprile mai are prieteni? Tu știi cum lucrează. Fără milă. Dacă pun mîna pe noi, nu se vor mulțumi doar să ne ucidă. Mai întîi o să petrecem cîteva ore în iad. Plus că familiile noastre sînt expuse, conform legilor lui Don Aprile. Gîndește-te la fiul tău. N-o să mai poată juca în NBA din mormînt. Poate că ar trebui să știm cine plătește pentru asta.