Omul in costum maro

Omul in costum maro de Agatha Christie

Prolog

Nadina, balerina rusoaică ce luase cu asalt Parisul, răspunse aplauzelor, înclinându‑se iar și iar. Ochii săi negri, înguști, se îngustară și mai tare, colțurile gurii de un roșu aprins se ridicară ușor. Entuziaștii francezi continuau să bată podeaua în semn de apreciere, în timp ce cortina cădea cu un foșnet, ascunzând vederii roșul, albastrul și argintiul bizarului décors. În învolburarea vălurilor albastre și oranj, balerina părăsi scena. Un domn cu barbă o luă în brațe entuziasmat. Era impresarul.

– Magnificent petite, magnific, strigă el. În seara asta te-ai întrecut pe tine. O sărută galant pe ambii obraji într‑o manieră oarecum firească.

Doamna Nadina acceptă omagiul cu indiferența pe care ți‑o dă obișnuința îndelungată și trecu mai departe spre cabina ei încărcată de buchete de flori, împrăștiate neglijent peste tot, de minunate costume cu design futurist, îmbibate cu diverse parfumuri, sofisticate flacoane de diferite esențe. Jeanne, garderobiera, își luă în primire stăpâna, vorbind neîncetat și lansând un torent de complimente excesive.

O bătaie în ușă îi opri logoreea. Jeanne se duse să deschidă și reveni cu o carte de vizită.

– Doamna primește?

– Dă‑mi să văd.

Balerina întinse o mână lascivă, dar, la vederea numelui de pe cartea de vizită „Contele Sergius Paulovici”, în ochi i se aprinse brusc o scânteie de interes.

– Îl voi primi. Adu-mi repede peignoir‑ul galben. Iar când intră, poți să pleci.

– Bien, madame.

Jeanne aduse peignoir‑ul, un elegant capot din șifon de culoarea grâului și împodobită cu hermină. Nadina se strecură în el și își zâmbi sieși, în timp ce mâna lungă și albă bătea ușor în geamul mesei de toaletă.

Contele profită prompt de privilegiul ce‑i fusese acordat. Era un bărbat de înălțime medie, foarte zvelt, foarte elegant, foarte palid, extraordinar de blazat. Trăsături foarte comune și, lăsând la o parte manierele, un om greu de recunoscut dacă îl întâlneai a doua oară. Se aplecă să‑i sărute mâna cu o curtoazie ieșită din comun.

Atât putu să vadă Jeanne înainte de a ieși și a închide ușa după ea. Rămas singură cu vizitatorul său, zâmbetul Nadinei suferi o bruscă transformare.

– Deși suntem compatrioți, cred că n‑ai să vorbești rusește, rosti ea.

– Din moment ce nici unul dintre noi nu cunoaște vreun cuvânt din această limbă, nici n‑am putea, fu de acord vizitatorul.

În urma consimțământului ambelor părți, începură să vorbească în engleză, și nimeni, acum că purtarea aferată a contelui fusese lăsată deoparte, n‑ar fi zis că nu e limba lui maternă. Se însuflețise cu repeziciunea unui artist de music‑hall londonez.

– Ai avut mare succes în seara asta, remarcă el. Te felicit.

– În tot cazul, sunt îngrijorată. Poziția mea nu mai e cea care era. Suspiciunile ivite în timpul războiului nu s‑au stins niciodată. Continui să fiu urmărită și spionată.

– Dar ți s‑a adus vreodată vreo acuzație de spionaj?

– Planul șefului nostru e prea bine elaborat ca să ajungă la asta.

– Trăiască „Colonelul”, spuse contele zâmbind. Uimitoare veste, nu‑i așa, că intenționează să se retragă? Să se retragă? Să se retragă! Exact ca un doctor, sau ca un măcelar, sau ca un instalator...

– Sau ca orice alt om de afaceri, completă Nadina. N-ar trebui să ne surprindă. Ăsta a fost întotdeauna „Colonelul”... un excelent om de afaceri. A organizat rețeaua cum altul ar fi organizat o fabrică de ghete. Fără să se implice personal, a plănuit și a condus o serie de lovituri fantastice, cuprinzând toate ramurile din ceea ce am putea numi „profesiunea” lui. Furturi de bijuterii, falsificări, spionaj (ăsta din urmă foarte profitabil pe timp de război), sabotaj, asasinate discrete, cu greu ar mai exista ceva care să nu fi abordat. Însă lucrul cel mai înțelept e că știe când să se oprească. Jocul începe să devină periculos? Se retrage cu grație... și cu o avere fabuloasă!

– Hm! exclamă contele cu îndoială. Asta e destul de... neliniștitor pentru noi toți. Dacă o face, suntem în încurcătură.

– Dar suntem plătiți... în cel mai generos mod!

Ceva în tonul ei, o notă de ironie mascată, îl făcu să o privească pătrunzător. Continua să‑și zâmbească sieși, însă nuanța acelui zâmbet îi stârni curiozitatea. Dar adăugă, diplomat.

– Da, „Colonelul” a fost întotdeauna un patron generos, bun platnic. Multe dintre succesele lui le‑am atribuit acestui fapt... și invariabilului său plan de a găsi întotdeauna un țap ispășitor. Un mare creier, fără îndoială un mare creier! Și un adept al maximei: „Dacă vrei ca un lucru să fie făcut în siguranță, nu‑l fă tu însuți!” Iată‑ne pe fiecare dintre noi complet compromiși și în puterea lui, fără ca vreunul din noi să aibă o dovadă împotriva lui.

Se opri, parcă așteptând ca ea să‑l contrazică, însă balerina rămase în continuare tăcută, zâmbind ca pentru ea, ca și până atunci.

– Nici unul din noi, rosti contele dus pe gânduri. Totuși, să știi, bătrânul e superstițios. Cu ani în urmă, a fost la o prezicătoare. Ea i‑a prezis că va avea o perioadă de succes, însă i‑a destăinuit că prăbușirea îi va veni de la o femeie.

Reușise să‑i provoace interesul. Îl privi iute.

– E ciudat, foarte ciudat! De la o femeie, zici?

Contele zâmbi și ridică din umeri.

– Fără îndoială, acum că s‑a... retras, se va căsători. Va lua vreo tânără fermecătoare din înalta societate care îi va spulbera milioanele mai repede decât le‑a făcut.

Nadina clătină din cap.

– Nu, nu, nu asta e calea. Ascultă, prietene, mâine plec la Londra.

– Dar contractul de aici?

– N-am să lipsesc decât o noapte. Și incognito, cum fac cei din casa regală. Nimeni nu va ști vreodată că am părăsit Franța. De ce crezi că plec?

– Greu de crezut că de plăcere, în această perioadă a anului. Ianuarie e o lună detestabil de cețoasă! Trebuie să fie pentru profit, eh?

– Exact. Se ridică și se așeză în fața lui, arogantă și mândră. Puțin înainte ai spus că nici unul dintre noi nu‑l are cu ceva la mână pe șef. Greșești. Eu îl am. Eu, o femeie, am avut istețimea și, da, curajul - pentru asta îți trebuie curaj - să-l înșel. Îți amintești diamantele De Beers?

– Da, îmi amintesc. La Kimberley, chiar înainte de izbucnirea războiului? N-am avut nimic de a face cu asta și n‑am auzit niciodată amănunte... cazul a fost mușamalizat din anumite motive, nu‑i așa? Și asta a fost o captură măreață.

– Pietrele valorau o sută de mii de lire. Doi am lucrat la asta... la ordinele „Colonelului”, firește. Și atunci mi‑am întrezărit șansa. Vezi tu, planul era să substituim câteva dintre diamantele De Beers cu mostrele unor diamante aduse din America de Sud de doi tineri geologi care s‑au întâmplat să fie în acel timp la Kimberley. Bănuiala a căzut pe ei.

– Bine gândit, interveni contele cu admirație.

teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie