Oracolul Din Delphi

Oracolul Din Delphi de Agatha Christie

Doamna Willard J. Peters nu ținea neapărat să viziteze Grecia. Și despre Delfi, sinceră să fie, nu prea avea vreo idee. Locurile preferate aie doamnei Peters erau la Paris, Londra și Riviera. Era o femeie căreia îi plăcea viața de hotel și imaginea ei despre un dormitor se contopea cu un covor moale, pufos, un pat luxos, o diversitate de nenumărate aranjamente luminoase, inclusiv un lampadar lângă pat, apă caidă și rece la dispoziție și un telefon la îndemână cu ajutorul căruia puteai comanda ceai, mâncare, apă minerală, cocteiluri gi luai legătura cu prietenii.

La hotelul din Delfi nu se găsea nimic din lucrurile acestea. Avea o priveliște minunată de la ferestre, patul era curat ca și camera văruită în alb. Se mai afla un scaun, un lavabou și un scrin. Băile se făceau cu programare și, câteodată, lipsea apa caldă.

Își zicea că ar fi drăguț să se laude că fusese ia Delfi așa încât doamna Peters se străduia să se intereseze mai mult de Grecia antică, dar nu reușea întotdeauna. Statuile ei păreau așa de neterminate, fără capete, brațe și picioare, în sinea ei, aprecia mai mult frumosul. Înger din marmoră completat cu aripi, care fusese ridicat la mormântul soțului ei, Willard Peters.

Dar toate aceste păreri personale nu le împărtășea nimănui, de teamă că fiul ei, Willard, ar fi putut-o privi cu dispreț. De dragul lui Willard venise aici, în camera asta răcoroasă și neconfortabilă, cu o servitoare morocănoasă și un șofer plictisit în perspectivă.

Căci Willard (până recent numit junior – denumire pe care nu o putea suferi) era fiul de 18 ani al doamnei Peters, pe care-l adora nespus de mult. Willard manifesta această ciudată pasiune pentru arta de mult apusă. Willard cel subțire, palid, cu ochelari și dispeptic își târâse mama cea drăgăstoasă în acest circuit prin Grecia.

Fuseseră la Olympia care doamnei Peters i se păru niște ruine triste. Îi plăcuse Parthenonul, dar consideră Atena un oraș întro stare disperată. Vizitele în Corinth și la Mycene representaseră chinuri sfâșietoare pentru ea și șofer.

Delfi – se gândea nefericita doamna Peters – era ultima picătură. Absolut nimic de făcut decât să te plimbi pe drum și să privești ruine. Willard petrecea multe ore în genunchi, descifrând inscripții grecești; exclamând: „Mamă, asculată doar asta! Nu e splendid?” Și apoi citea câte ceva care i se părea doamnei Peters chintesența plictiselii.

În dimineața aceea, Willard pornise devreme să vadă niște mozaicuri bizantine. Doamna Peters simțind instinctiv că mozaicurile bizantine aveau s-o lase rece (la propriu și la figurat) se scuzase.

— Te înțeleg, mamă, îi spuse Willard. Dorești să rămâi singură, să stai în teatru sau sus, pe stadion, să contempli totul și să cazi în reverie.

— Exact, dragule, îi confirmă așteptările doamna Peters.

— Știam că locul o să te atragă îi spuse încântat Willard și plecă.

Acum, cu un oftat, doamna Peters se pregătea să se ridice pentru a-și lua micul dejun.

Intră în sufragerie și o găsi aproape goală, cu excepția a patru persoane. Mama cu o fiică, îmbrăcate, după cum i se păru doamnei Peters, într-un stil deosebii, ea nerecunoscând peplu,1 discutau despre arta auto-exprimării în dans; un domn plinuț între două vârste, care o ajutase cu o valiză când coborâse din tren, pe nume Thomson și un nou venit, un bărbat matur, chel, ce sosise în seara precedentă.

Acest personaj rămase ultimul în cameră pentru micul dejun și doamna Peters intră repede în vorbă cu el. Era o femeie prietenoasă și-i plăcea să facă conversație. Domnul Thomson fusese deosebit de reținut în comportament (rezervă britanică, o numea doamna Peters), pe când mama și fiica își dădeau aere de superioritate, deși fata se împăca destul de bine cu Willard.

Doamnei Peters i se păru noul-venit o persoană foarte plăcută. Îi răspundea la întrebări fără să facă pe înfumuratul. Îi spuse mai multe mici amănunte amicale despre greci, ceea ce o făcuse să simtă că erau oameni adevărați, nu doar pagini de istorie obositoare din cărți.

Doamna Peters îi povesti noii sale cunoștințe totul despre Willard, ce băiat deștept era și câtă cultură cunoștea de putea să-și adauge cuvântul la nume. Era ceva la acest individ binevoitor și amabil care te făcea să i te destăinui.

Cu ce se ocupa și cum îl chema, doamna Peters nu află. În afară de faptul că se apucase să călătorească pentru a se odihni complet după munca depusă (ce muncă?) nu vorbise prea mult despre sine însuși.

Totuși, ziua se scurse mai repede decât s-ar fi așteptat. Mama, fiica și domnul Thompson continuau să fie inabordabili. Îl văzură ieșind din muzeu și luând-o imediat în direcție opusă.

Noua cunoștiință a doamnei Peters se uită după el încruntându-se ușor.

— Mă întreb cine o fi tipul acela? Zise el.

Doamna Preters îi comunică numele persoanei, dar nimic altceva.

— Thompson, Thompson. Nu, nu cred că l-am mai întâlnit și totuși, într-un anume fel, figura sa mi se pare familiară. Dar nu știu de unde să-l iau.

Dupăamiază, doamna Peters trase un pui se somn într-un loc la umbră. Cartea, pe care o luase cu ea s-o citească, nu era cea excelentă despre arta greacă, recomandată de fiul ei, ci se intitula, nici mai mult nici mai puțin „Misterul de pe fluviu”. Conținea patru crime, trei răpiri, bande mari și diverse de criminali periculoși. Doamna Peters se simți înviorată și alinată de răsfoirea sa.

La ora patru se întoarse la hotel. Era sigură că Willard trebuie să fi revenit și el. Atât de îndepărtat i se profila în gând vreun presentiment rău că aproape uită să deschidă biletul despre care proprietarul spusese că-i fusese lăsat ei, în după-amiaza aceea, de către un bărbat ciudat.

Un bilet extrem de murdar. Îl desfăcu într-o doară. După ce parcurse primele câteva rânduri, se albi la față și întinse o mână ca să se sprijine. Scrisul de mână îi aparținea unui străin, care folosea ca limbă engleză:

Lady (începea).

— Cu aceasta vă informăm că fiul dumneavoastră este ținut captiv de către noi în loc de mare siguranță. Nici un rău nu i se va întâmpla onorabilului tânăr gentleman dacă îndepliniți ordinele cu credință. Cerem pentru el ca răscumpărare zece mii de lire engleze sterling. Dacă vorbiți despre asta cu proprietarul hotelului sau poliția, sau vreo asemenea persoană fiul dumneavoastră va fi omorât. Vă trimitem asta ca să reflectați. Mâine, instrucțiuni cum să plătiți banii vor fi trimise. Dacă nu vă supuneți, urechile onorabilului tânăr gentleman vor fi tăiate și vă vor fi trimise. Și ziua următoare dacă tot nu ascultați el va fi ucis. Din nou asta nu e o amenințare, în glumă. Kyria să se gândească… Dar mai ales… Să nu spună nimănui.

Demetrius Sprânceană Neagră.”

Nu-i nevoie să mai descriem în ce stare se afla biata femeie. Absurdă și copilăroasă cum era formulată cererea reuși să-i trezească un sentiment apăsător de pericol. Willard, băiatul, scumpul, delicatul, seriosul ei Willard!

Se va duce de îndată la poliție. Va răscoli toate împrejurimile. Dar dacă făcea așa… Se înfioară.

Apoi, ridicându-se, ieși din cameră în căutarea proprietarului hotelului – singura pesoană care vorbea engleza.

— S-a făcut târziu, zise ea. Fiul meu încă nu s-a întors.

Plăcutul omuleț îi zâmbi încurajator.

— E adevărat. Domnul a dat drumul la catâri. Dorea să se întoarcă pe jos. Trebuia să fi ajuns până acum, dar, Iară îndoială, a mai întârziat pe drum. Zâmbea fericit.

— Spune-mi, întrebă brusc doamna Peters, aveți ceva răufăcători prin împrejurimi?

„Răufăcători” era un termen în engieză necunoscut de către omuleț. Doamna Peters îi spuse atunci pe șleau. Ca răspuns primi asigurarea că împrejur de Delphi trăiau oameni cumsecade, foarte liniștițitoți binevoitori față de străini.

Buzele îi tremurau, dar se abținu. Amenințarea aceea sinistră îi lega limba. Ar putea fi o gafă. Dar dacă nu era? Unei prietene de-a ei din America i se furase copilul și, pentru că anunțase poliția, micuțul fusese ucis. Astfel de lucruri se întâmplă.

Era aproape înnebunită. Ce putea să facă? Zece mii de lire… Cât făcea asta… Între patru sau cinci mii de dolari! Ce reprezenta asta în comparație cu siguranța lui Willard? Dar cum să obțină o asemenea sumă? Se iveau imense dificultăți chiar acum în privința banilor și obținerea lor cach. O hârtie de credit pentru câteva sute de lire era tot ce avea asupra ei.

Vor înțelege asta bandiții? Vor fi rezonabili? Vor aștepta?

Când își mai veni în fire, îi spuse supărată fetei să plece. Un clopoțel sună pentru cină și biata doamnă se târî spre sufragerie. Mâncă în mod mecanic. Nu vedea pe nimeni. În ceea ce o privea, camera putea fi goală cu desăvârșire.

teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie