Panza de Pajanjen

Panza de Pajanjen de Agatha Christie

Capitolul 1

Copplestone Court, elegantul conac din secolul al optsprezecelea al Clarissei și Henry Hailsham-Brown, așezat în ținutul deluros blând unduitor din Kent, arăta măreț chiar și la sfârșitul unei zile ploioase de martie. În salonul mobilat cu gust de la parter, cu uși de sticlă ce dădeau în grădină, doi bărbați stăteau în picioare lângă o masă în consolă pe care se afla o tavă cu trei pahare etichetate unu, doi, trei. Pe masă se mai aflau un creion și o foaie de hârtie.

Sir Rowland Delahaye, un bărbat cu înfățișare distinsă, intrat în cincizeci de ani, și cu maniere fermecătoare, de om cultivat, se așeză pe brațul unui scaun confortabil și-i permise însoțitorului său să-l lege la ochi. Hugo Birch, un bărbat la vreo șaizeci de ani, cu oarece tendințe spre irascibilitate, legă eșarfa neagră, apoi puse în mâna lui sir Rowland unul din paharele de pe masă. Sir Rowland sorbi, se gândi o clipă, apoi spuse:

— Aș zice… Da. Categoric. Da, ăsta e un Dow' patruzeci și doi.

Hugo puse paharul la loc pe masă îngânând „Dow' patruzeci și doi”, făcu o însemnare pe hârtie, și dădu următorul pahar. Sir Rowland sorbi din nou din vin. Făcu o pauză, sorbi iar, apoi dădu din cap afirmativ.

— A, da, declară el cu convingere. Ăsta e cu adevărat un vin grozav. Luă încă o înghițitură. Nu încape nici o îndoială. E un Cockburn' douăzeci și șapte.

Îi înapoie paharul lui Hugo și continuă:

— Închipuiește-ți că Clarissa irosește o sticlă de Cockburn' douăzeci și șapte pe un experiment prostesc ca ăsta! E un adevărt sacrilegiu. Dar e drept că femeile nu se pricep deloc la vin.

Hugo luă paharul, notă verdictul pe foaie și îi înmână al treilea pahar. După ce sorbi scurt, reacția lui sir Rowland fu imediată și violentă.

— Ugh! Exclamă el cu scârbă. Un vin de soiul Rich Ruby. Nu-mi imaginez de ce ține Clarissa în casă asemenea chestie.

Odată părerea lui corespunzător notată, își dezlegă eșarfa.

— Acum e rândul tău, îi spuse lui Hugo.

Scoțându-și ochelarii cu rame de os, Hugo se lăsă legat la ochi de sir Rowland.

— Presupun că folosește vinul ieftin ca să frăgezească vânatul sau să dea savoare supei, sugeră el. Nu-mi imaginez că Henry i-ar permite să-l ofere oaspeților.

— Gata, Hugo, spuse sir Rowland după ce legă eșarfa peste ochii tovarășului său. Poate că ar trebui să te răsucesc de trei ori în loc ca în Baba-Oarba, adăugă el în timp ce îl conduse pe Hugo spre fotoliu și îl răsuci să se așeze în el.

— Gata, potolește-te, protestă Hugo.

Pipăi în spate după fotoliu.

— L-ai reperat? Întrebă sir Rowland.

— Da.

— Atunci, am să rotesc paharele în schimb, spuse sir Rowland mutând paharele pe masă.

— Nu e nevoie, spuse Hugo. Crezi că mă poate influența ce ai spus tu? Sunt un degustător de vin la fel de bun ca tine, Roby, băiete.

— Nu fi prea sigur de asta. În tot cazul, niciodată nu strică să fii precaut, insistă sir Rowland.

Chiar când era pe cale să-i dea unul din pahare lui Hugo, din grădină intră al treilea oaspete al familiei HailshamBrown. Jeremy Warrender, un tânăr atrăgător la cei douăzeci și ceva de ani ai săi, purta peste costum o manta de ploaie. Gâfâind și icnind, se îndreptă spre canapea și era pe cale să se prăbușească pe ea când observă ce se petrecea.

— Ce naiba puneți la cale voi doi? Întrebă el în timp ce își scotea mantaua de ploaie și haina. Trucul celei de a treia cărți de joc cu pahare?

— Ce e asta? Vru să știe Hugo. Sună ca și cum cineva a adus un câine în cameră.

— E doar tânărul Warrender, îl liniști sir Rowland. Fii cuminte!

— Oh, credeam că aud un câine care aleargă un iepure, spuse Hugo.

— Am fost de trei ori până la căsuța de la poartă și înapoi, cu mantaua de ploaie pe mine, explică Jeremy lăsându-se să cadă greoi pe canapea. Se pare că diplomatul slovac a parcurs distanța în patru minute și cincizeci și trei de secunde, împovărat de mantaua de ploaie. Și eu am parcurso în întregime, dar n-am scos decât șase minute și zece secunde, nu mai puțin. Și nu cred că el a scos cât se spune. Numai Chris Chataway ar fi putut scoate timpul ăsta, cu sau fără pelerină.

— Cine ți-a spus de diplomatul slovac? Întrebă sir Rowland.

— Clarissa.

— Clarissa! Exclamă chicotind sir Rowland.

— Oh, Clarissa! Pufni Hugo. N-ar trebui să iei în seamă ce spune Clarissa.

Încă chicotind, sir Rowland continuă:

— Mă tem că nu-ți cunoști prea bine gazda, Warrender. E o tânără doamnă cu o imaginație foarte bogată.

Jeremy se ridică în picioare.

— Vrei să spui că a inventat toată treaba? Întrebă el cu indignare.

— Ei bine, eu nu cred că s-ar da în lături de la așa ceva, răspunse sir Rowland în timp ce îi dădea unul din pahare lui Hugo. Și, categoric, seamănă cu ideea ei despre glumă.

— Serios? Stai să vezi când oi da ochii cu tânăra asta! Amenință Jeremy. Îi spun eu vreo câteva să mă țină minte. Doamne, sunt epuizat! Porni bălăbănindu-se spre hol, cărându-și mantaua de ploaie.

— Nu mai pufăi ca o locomotivă! Se plânse Hugo. Eu aici încerc să mă concentrez. Sunt în joc cinci lire. Eu și Roly am pus un pariu.

— Asta e? Întrebă Jeremy și, întorcându-se, se cocoță pe brațul canapelei.

— Trebuie să hotărâm care e cel mai bun degustător de vinuri, îi spuse Hugo. Avem un Cockbun' douăzeci și șapte, un Dow' patruzeci și doi, și vinul casei al băcanului local. Acum liniște! E important.

Sorbi din paharul pe care îl ținea, apoi murmură destul de prudent:

— Mmm-ah.

— Ei bine? Întrebă sir Rowland. Te-ai decis ce este ăsta, primul?

— Nu mă zori, Roly! Exclamă Hugo. Nu vreau să mă pripesc. Unde-i următorul?

Păstră paharul și primi încă unul. Sorbi, apoi anunță:

— Da, sunt foarte sigur privitor la acestea două. Adulmecă iarăși ambele pahare. Primul este Dow-ul, decise el înmânând paharul respectiv. Al doilea e Cockburn-ul, continuă el întinzându-i și celălalt pahar lui sir Rowland care repetă:

— Paharul numărul trei Dow-ul, numărul unu Cockburnul.

— Nu prea mai e nevoie să-l degust pe al treilea, dar cred că e mai bine să merg până la capăt, declară Hugo.

— Poftim, spuse sir Rowland înmânându-i ultimul pahar.

După ce sorbi din el, Hugo scoase o exclamație de profund dezgust.

— Puah! Ugh! Ce drojdie mizerabilă!

Îi înapoie paharul lui sir Rowland, apoi scoase din buzunar o bastistă și își șterse buzele ca să scape de gustul ofensator.

— O să-mi ia o oră să-mi dispară scârboșenia asta din gură, se plânse el. Scapă-mă de eșarfa asta, Roly.

— Ți-o scot eu, se oferi Jeremy și, ridicându-se, trecu în spatele lui Hugo să-i dezlege eșarfa, în timp ce sir Rowland sorbi gânditor din ultimul pahar înainte de a-l pune pe masă.

— Deci, asta-i părerea ta, Hugo? Paharul numărul doi conține vinul casei de la băcănie? Clătină din cap. Prostii! Ăsta-i fără doar și poate Dow' patruzeci și doi.

Hugo băgă eșarfa în buzunar.

— Pah! Ți-ai pierdut gustul, Roly, declară el.

— Să încerc și eu, propuse Jeremy.

Ducându-se la masă, luă o sorbitură din fiecare pahar. Făcu o scurtă pauză, sorbi din nou, apoi recunoscu:

— Pentru mine toate au același gust.

— Voi, tinerii! Îl mustră Hugo. Asta e numai din cauza acelui gin înșelător pe care îl tot beți. Vă distruge complet gustul. Nu doar femeile nu apreciază vinul. În ziua de azi nul apreciază nici bărbații sub patruzeci de ani.

Înainte ca Jeremy să apuce să replice, ușa dinspre bibliotecă se deschise și intră Clarissa Hailsham-Brown, o brunetă frumoasă netrecută de treizeci de ani.

— Bună, dragilor, îi salută ea pe sir Rowland și pe Hugo. V-ați lămurit?

— Da, Clarissa, o asigură sir Rowland. Suntem gata.

— Știu că am dreptate, spuse Hugo. Numărul unu este Cockburn, numărul doi este poșirca așa-zisă vin, iar numărul trei e Dow-ul. Corect?

teatru radiofonic..........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie