Pasager spre Frankfurt

Pasager spre Frankfurt de Agatha Christie

Introducere

Scriitorul vorbește:

Prima întrebare care i se pune, sau care ar dori să i se pună, unui scriitor la un interviu este:

“De unde îți iei ideile?”

Ești foarte tentat să răspunzi: “Întotdeauna merg la Harods” sau, fără să stai pe gânduri, “Încerc la Mark și Spencer”.

Pare să se fi înrădăcinat părerea universală că există o sursă magică de idei pe care scriitorii au învățat s‑o exploateze.

Greu ar mai putea cineva să se întoarcă la perioada elisabetană, când Shakespeare întreba:

Spune‑mi, imaginația unde înflorește?

În inimă, în gând se zămislește?

Cum s‑a ivit, cum se hrănește?

Răspunde‑mi, răspunde‑mi.

Tu spui pur și simplu cu tărie: “În capul meu”. Firește că asta nu ajută nimănui. Dacă reporterul îți este simpatic, te îndupleci și mergi puțin mai departe.

“Dacă o anumită idee ți se pare interesantă și consideri că ai putea scoate ceva din ea, o întorci pe toate părțile, o rumegi bine, o dezvolți, ajungi s‑o stăpânești și, treptat, treptat, începi să‑i dai formă. Apoi, desigur, trebuie să începi s‑o așterni pe hârtie. Dar nu e chiar atât de amuzant – e o muncă grea. Sau, dacă nu, o lași de‑o parte la păstrare, ca să te folosești de ea peste câțiva ani, probabil.

A doua întrebare – sau, mai degrabă, afirmație – ar putea fi următoarea:

“Presupun că personajele, în majoritatea lor, ți le iei din realitate, nu?’’

Negi cu indignare o astfel de presupunere absurdă: “Nu, e adevărat! Eu le creez! Sunt ale mele! Trebuie să fie personajele mele… care fac ce vreau eu să facă… sunt ce vreaueu să fie… căroraeu le dau viață… care, uneori, au propriile lor idei dar asta numai pentru căeu le‑am făcut să devină reale!”

Prin urmare, ideile și personajele sunt create de scriitor… dar acum intervine a treia necesitate – cadrul. Primele două provin din resurse interne, dar al treilea se află în exterior… trebuie să se afle acolo… așteptând… existând deja. Cadrul nu‑l inventezi, pentru că există. Este real!

Ai fost, probabil, într‑o croazieră pe Nil… îți amintești totul… este exact cadrul pe care îl vrei pentru romanul tău deosebit. Ai luat masa la Chelsea Cafe. Era un scandal… o fată o trăgea zdravăn de păr pe o altă fată. Un început excelent pentru următoarea ta carte. Călătorești cu Orient Expres. Ce decor amuzant pentru complotul la care te gândești! Te duci la ceai la o prietenă. Cum ajungi, fratele ei închide cartea pe care o citea, o aruncă alături și spune: “Nu‑i rea, dar de ce naiba nu i‑au cerut lui Evans?”

Așa că hotărăști pe loc că una din cărțile tale trebuie să aibă titlul: De ce nu i‑au cerut lui Evans?

Încă nu știi cine va fi Evans. Nu contează. Evans va veni la timpul potrivit… bine că ai titlul.

Deci, într‑un fel nu tu îți inventezi cadrul. El se află în afara ta, peste tot în jur, în realitate… tu trebuie doar să întinzi mâna și să‑l alegi. Un tren, un spital, un hotel din Londra, o plajă din Caraibe, un sat, o petrecere, un pension de fete.

Dar un lucru e necesar – el trebuie să fie acolo, să existe. Oameni reali, locuri reale. Un loc anume, fixat în timp și spațiu. Dar cum să obții informații complete despre un loc pe care nu l‑ai văzut cu ochii tăi, și despre care n‑ai auzit cu urechile tale? Răspunsul este teribil de simplu.

Aceste informații îți sunt oferite zilnic de presă, îți sunt servite de‑a gata în ziarul de dimineață, sub titlul generic de știri. Ia‑le de pe prima pagină. Ce se mai întâmplă azi prin lume? Ce spune lumea, ce face, ce gândește? Ai în față o oglindă a Angliei anilor 1970.

În fiecare zi, timp de o lună, citește prima pagina, ia‑ți notițe, selectează știrile și clasifică‑le.

În fiecare zi are loc o crimă.

O fată este strangulată.

O femeie în vârstă este atacată și jefuită de micile ei economii.

Bărbați sau tineri atacă sau sunt atacați.

Clădiri și cabine telefonice sparte și distruse.

Trafic de stupefiante.

Jafuri și violuri.

Copii dispăruți și cadavre de copii uciși în apropiere de casele lor.

Poate să fie asta Anglia? Așa să fie Anglia în realitate? Nu, ar putea spune cineva… nu încă, dar ar putea fi!

Teama trezește la realitate – teama de ceea ce se poate întâmpla. Nu atât datorită întâmplărilor reale, cât datorită posibilelor cauze din spatele lor. Unele știute, altele neștiute dar simțite. Și nu numai în Anglia. Pe celelalte pagini sunt paragrafe mai mici care oferă știri din Europa, din Asia, din America – știri din întreaga lume.

Deturnările avioane.

Răpiri.

Violență.

Răzmerițe

Ură.

Anarhie – totul din ce în ce mai puternic.

Totul pare să conducă la proslăvirea distrugerii, la plăcerea cruzimii.

Ce înseamnă toate astea? Din nou revine din trecut, din epoca elisabetană, ecoul unei fraze care vorbește despre viață.

“… este un basm

Povestit de un tâmpit, plin de răsunet și furie,

Nesemnificând nimic.”

Și totuși fiecare știe, din propria‑i experiență, câtă bunătate există în lumea asta a noastră; binele făcut, bunătatea inimii, actele caritabile, amabilitatea vecinului față de vecin, actele de întrajutorare făcute de băieți și fete.

Atunci pentru ce această atmosferă fantastică a știrilor cotidiene, a lucrurilor care se petrec… care sunt fapte reale?

Pentru a scrie un roman în acest an de grație 1970 trebuie să cazi la înțelegere cu mediul în care trăiești. Dacă mediul este fantastic, atunci povestea ta trebuie să‑și accepte cadrul. De asemenea, ea trebuie să fie o fantezie… o extravaganță. Narațiunea trebuie să includă întâmplările fantastice din viața de zi cu zi.

Poate cineva să conceapă o cauză fantastică? O campanie secretă pentru putere? O dorință maniacă de distrugere poate crea o lume nouă? Poate face cineva un pas înainte și să ofere izbăvirea prin niște mijloace fantastice, care sună imposibil?

Nimic nu este imposibil; știința ne‑a învățat asta.

Această poveste este în esență o fantezie. Nu pretinde să fie nimic mai mult.

Dar majoritatea întâmplărilor care se petrec în ea se petrec, sau promit să se petreacă, în lumea de azi.

Nu este o poveste imposibilă – e doar una fantastică.

teatru radiofonic............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie