Paznicul farului – volumul 7

Paznicul farului de Camilla Lackberg volumul 7

Observă că are sânge pe mâini abia când și le puse pe volan. Palmele i se lipeau de învelișul din piele. Dar le ignoră, băgă schimbătorul de viteză în marșarier și demară cam agresiv de pe aleea de acces din fața gara­jului. Auzi cum anvelopele împrăștie pietrișul în toate direcțiile.

Îi aștepta un drum lung. Aruncă o privire spre ban­cheta din spate. Sam dormea înfofolit în pătură. De fapt, ar fi trebuit să-i pună centura de siguranță, dar nu-i venea să-l trezească. Trebuia să conducă foarte atent. Din reflex, ridică ușor piciorul de pe pedala de accelerație.

Cerul nocturn de vară începuse deja să se lumineze. Cele câteva ore de întuneric se terminau încă înainte de a-și fi intrat în drepturi. Și totuși, noaptea asta părea interminabilă. Nimic nu mai era la fel. Ochii căprui ai lui Fredrik se holbau înmărmuriți la tavan; ea înțelese că n-avea încotro. Fusese obligată să se salveze, pe ea și pe Sam. N-avea voie să se gândească la sânge sau la Fredrik.

Se putea refugia într-un singur loc.

Ajunseră după șase ore. Fjällbacka începea să se tre­zească. Parcă mașina lângă Salvamari și se întrebă preț de o secundă cum o să care totul. Sam dormea dus în continuare. Scoase un pachet de șervețele din torpedou și își șterse mâinile cât putu de meticulos. Sângele uscat se îndepărta greu. Apoi scoase geamantanele din portbagaj și le trase cât putu de repede spre Badholmen, unde era ancorată barca. Se temea că Sam o să se trezească, dar încuiase mașina ca nu cumva să iasă și să cadă în apă. Așeză cu chiu, cu vai geamantanele în barcă și desfăcu parâma legată acolo ca să împiedice un eventual furt. Apoi alergă aproape până la mașină și răsuflă ușurată când văzu că Sam dormea la fel de liniștit ca înainte. Îl ridică și-l duse, înfășurat în pătură, până la barcă. Se strădui să vadă pe unde calcă și se descurcă fără să alunece. Îl puse cu grijă pe Sam pe podea și răsuci cheia în contact. Motorul tuși și porni din prima încercare. Trecuse ceva timp de când condusese barca, dar simțea c-o să meargă. Ieși cu spatele din chei și părăsi portul.

Soarele strălucea, dar nu încălzea încă. Simți cum se relaxează încet, încet, cum teroarea nopții își slăbește puțin strânsoarea din jurul ei. Se uită la Sam. Și dacă ceea ce s-a întâmplat l-a afectat pe viață? Un copil de cinci ani era fragil, cine știe ce s-a stricat în el? Avea să facă tot ce-i stătea în putință ca să-l repare. Avea să alunge răul prin pupături, ca atunci când căzuse cu bicicleta și își zdrelise genunchii.

Drumul îl știa pe dinafară. Cunoștea fiecare insulă, fiecare stâncă. Se îndreptă spre Väderobod și se înde­părtă tot mai mult de arhipelag. Valurile începuseră să se ridice și prova se izbea de suprafața de apă ori de câte ori nimerea deasupra unui val. Se bucura de apa sărată care îi stropea fața și chiar închise ochii preț de câteva secunde. Când îi deschise din nou, descoperi Gråskär în depărtare. Inima îi zvâcni. Așa se întâmpla de fiecare dată când zărea insula și căsuța cu farul, care se înălța mândru și alb înspre cerul albastru. Era prea departe deocamdată ca să distingă culoarea casei, dar își amintea nuanța gri-deschis și colțurile albe. Și-și amintea și nalbele roz care creșteau de-a lungul peretelui celui mai adăpostit de vânt. Acolo era sanctuarul ei, paradisul. Gråskär.

Biserica din Fjällbacka era plină ochi, și strana părea inundată de flori. Coroane, buchete și panglici de mătase cu mesaje de bun-rămas.

Lui Patrik îi venea greu să se uite la sicriul alb din mijlocul mării de flori. În biserica mare din piatră dom­nea o liniște înspăimântătoare. La înmormântările celor în vârstă se auzea tot timpul un murmur discret. Oamenii împărtășeau păreri de genul „avea dureri atât de mari, că a fost o binecuvântare, presupun”, în timp ce așteptau cu nerăbdare cafeaua de după slujbă, oferită de parohie. Azi nu se auzea niciun fel de pălăvrăgeală. Toți stăteau tăcuți în băncile lor, cu inimile îngreunate și senzația că viața era nedreaptă. Așa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.

Patrik își drese vocea și se uită în tavan, încercând să scape de lacrimi clipind. Strânse mâna Ericăi. Costumul îi producea mâncărimi și îl înțepa. Patrik trase de gulerul cămășii pentru că nu mai avea aer. Avea senzația c-o să se sufoce.

Clopotele din turn începură să bată și ecoul răsună printre ziduri. Mulți tresăriră la auzul lor și se uitară spre sicriu. Lena ieși din sacristie și păși spre altar. Lena fu­sese cea care îi cununase în biserica asta, cândva demult, într-o epocă și realitate ce păreau dispărute. Atunci at­mosfera fusese relaxată, oamenii făceau glume, totul era luminos. Acum ea era serioasă. Patrik încercă să interpre­teze expresia de pe fața ei. Oare și ea gândea că ceea ce se întâmplă nu era în regulă? Sau se refugia în spatele ideii că totul avea un înțeles?

Lacrimile îl podidiră din nou și le șterse cu dosul palmei. Erica îi întinse discret un șervețel. Când ultimele acorduri ale orgii amuțiră, se făcu liniște vreo câteva se­cunde, înainte ca Lena să ia cuvântul. Vocea îi tremura ușor, apoi deveni din ce în ce mai sigură.

— Viața se poate schimba într-o clipă. Dar Dumnezeu e cu noi, chiar și azi.

Patrik îi văzu gura mișcându-se, dar încetă s-o as­culte destul de repede. Nu voia să audă nimic. Puțina credință în Dumnezeu de când era copil, care îl însoțise de-a lungul vieții, dispăruse. Nu avea niciun sens ce se întâmplase. Patrik strânse din nou mâna Ericăi.