320 de pisici negre

Capitolul I

ARESTAREA

Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din buzunar un pachețel negru și-l puse pe masă.

— Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică?

— Ați vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveți!

Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă și-l privi nedumerită.

— Ce trebuie să fac? Nu știu să umblu cu el…

— Țineți-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, și derulați-l încet… Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-ați dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topografia muzeului și, mă rog, pentru confecționarea cheii de la grilaj. Când v-ați întors acasă – evident, după ce ați fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri și chiar pe câțiva dintre vizitatori – aparatul fiind încărcat l-ați declanșat, probabil din neatenție, și pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede limpede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colț de perdea. Vă dați seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiți justificarea prezenței acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu.

Melania avu un surâs ciudat.

„Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit… Trebuia să distrugă filmul după confecționarea cheii. Cu nebunii nu e bine să pornești la drum, lucrul acesta se plătește. Și apoi Mirciulică…“

Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanșator…

Se frânse dintr-o dată. În fața maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă și grațioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită și tristă.

Șopti, fluturându-și absentă degetele într-un ciudat rămas-bun:

— Mirciulică… Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine.

Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenți, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde‑mineral ca otrava.

Picături de ceară roșie cădeau pe masă. Maiorul desprinse ciorchinele fierbinte de la buza sfeșnicului și începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumânare. Un zâmbet nesigur se ivi pe chipul Melaniei. Căută reazem și se ridică. O siluetă gracilă pe care ar fi putut-o doborî un copil.

— Știu ce am de făcut, șopti. Sunt aresta… da! Probabil va trebui să vă acompaniez.

Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alungaseră bucuria, satisfacția stridentă, drapelele și trâmbițele și focurile de artificii ale izbânzii.

„De ce dracu’“, se întrebă frământând nervos cocoloșul de ceară, „de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea și personalitatea ei, surâsul și aerul de fetiță neajutorată, parfumul odăii, și Mirciulică, și punga de fondante din scrin…“

Își închipuia, fără să fie convins că nu se înșală, că în alte împrejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existența încântătoare pe care puțini bătrâni o cunosc. Trecea cu grație peste neplăcerile vârstei, nu se lăsase obsedată de boală, economii și locul de veci, știa să-și inventeze o mie de bucurii. „Tablourile acelea blestemate i-au ațâțat fantezia. Goya și Rembrandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci țeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Și dacă vecinii ei nu s-ar fi lăsat antrenați în aceeași cursă dementă… Și dacă ceilalți, Scarlat, Ionescu, Dascălu, amețiți de miză, aceeași miză, n-ar fi mușcat din nadă. Aceeași nadă. Și dacă… Prea mulți dacă…“

Îi venea greu să-și ridice ochii. Un foșnet de mătase plutea în liniștea încăperii. Motanul încerca să-și deznoade panglica roșie de la gât. Cu o mișcare mecanică, Melania își desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă.

„Păcat, draga mea! O lovitură – căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume – concepuseși o lo-vi-tu-ră, minunat combinată, care s-a sfărâmat ca un porțelan delicat. Ah! Gândește-te numai la performanța de a-ți fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îți vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu-i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capului că Mirciulică va declanșa aparatul foto.“

Inventarie obiectele înregistrate pe peliculă, singura probă împotriva ei: perdeaua, scrinul, tabloul de la bunica, pendulul cu muzică, lucruri dragi, căci nu-i fuseseră niciodată indiferente obiectele care o înconjurau. Era o femeie de interior și-i plăcea, când deschidea ochii, să se lase desfătată de luciul catifelat al mobilei, de prospețimea unei acuarele sau de strălucirea serviciului de ceai, pregătit anume pe masă pentru a primi dimineața tot soarele pe rotunjimile de argint. Nu admisese niciodată să păstreze un obiect, oricât de valoros, dacă el nu-i aducea frumusețe și bucurie.

„Colonelul proceda exact invers. La moartea lui ai vândut căpcăunii din lemn, ți se zbârlea pielea doar privindu-i ca și oroarea aceea cubistă a domnului… mi se pare că-l chema Gleizes. O iei razna, Melanie! Nu-i momentul acum să-ți amintești lucrurile astea. Un fapt e in-con-tes-ta-bil! Dacă, printr-o minune, ar dispărea scrinul, tabloul cu cale, perdeaua și pendulul, proba, prețioasa probă a maiorului, pelicula descoperită la domnul Dascălu s-ar spulbera în vânt, ca un nimb de păpădie…“

Mintea bătrânei scotocea febril. Cum ar putea dispărea? Ah, focul! Cutia cu chibrituri se afla lângă tortul neînceput. N-avea decât să-l poftească pe Cristescu alături, în bucătărie, sub pretextul că vrea să se schimbe, și să scapere un băț de chibrit.

Îi întâlni privirea stingherită, interogativă în același timp. Melania întinse mâna plină de mărgele. Roși, rostind cu ochii plecați:

— Nu sunt într-o ținută potrivită… Mi s-a spus că la pușcărie se face mult… sport. Dacă ați vrea… În câteva minute pot fi gata.

Cristescu, prea obosit ca să mai reacționeze, se ridică. Bătrâna închise ușa în urma lui. Se apropie încet de masă, privind fix chibriturile. Ascunse cutia în palma mică. Ascultă zgomotele de alături și aprinse un băț lângă perdea. Aproape instantaneu îl stinse, strivindu-l sub talpa pantofului.

— E o prostie, fetițo, șopti. O soluție vulgară la îndemâna oricărui apaș lipsit de spirit. Vei distruge proba, dar nimic nu te-ar mai putea dezvinovăți în ochii domnului maior. Te va urmări de aici încolo cu puteri înzecite și cu o ură neînduplecată. Sunt sigură că vei găsi altă ieșire pentru a scăpa din această mică încurcătură. Chicoti: De fapt, ai și găsit-o! Ești o șmecheră și jumătate, Melania! Bagă de seamă numai ca triumful să nu ți se citească în privire.

Peste cinci minute Cristescu o găsi gata echipată. Bătrâna, își zise, avea reprezentări ciudate despre sporturile practicate în penitenciare. Îmbrăcase o rochie cenușie, încheiată în față, cu nasturi mari de cristal. Cravata, cu monogramă, era roșie. Din buzunarul de la piept ieșeau discret marginile unei batiste diafane, cu trandafiri însângerați. În sacul de voiaj înghesuise cutii de conserve, un termos, restul de fursecuri, spirtiera și o sticlă de Spumos. Observând privirea nedumerită a maiorului, Melania se scuză zâmbind:

— Schimbarea de aer îmi provoacă un apetit teribil. Când făceam excursii la iarbă verde, coșulețul meu de mâncare era totdeauna cel mai bine garnisit… Și-apoi nu-mi place să mănânc singură în societate.

— Care societate?!

— În pușcărie îți faci o grămadă de cunoștințe.

Cristescu își simți inima grea. Nu încercă s-o contrazică. Bătrâna îi întinse mâinile. Întoarse capul gata, gata să plângă.

— Nu înțeleg, îngână maiorul.

Melania articulă greu:

— Cătușele. Știu de la portarul nostru, o persoană foarte instruită, că așa se procedează.

— A, da… Hm, bănuiesc că ne vom putea descurca și fără ele.

— Cum credeți. Totdeauna am susținut că sunteți un gentilom. Mirciulică poate să confirme. Adevărul este că mă scutiți de multe neplăceri. Există unele obiecte care te compromit, iar vecinii mei sunt în privința aceasta foarte severi.

Îmbrățișă încăperea într-o privire și suspină.

Pe palier îi întâmpină zâmbetul locotenentului Azimioară.

— Ah! exclamă bătrâna. Te pomenești că ați venit pentru ceașca aceea de ceai pe care v-am făgăduit-o de atâta vreme. Ce întâmplare neplăcută! E prima dată când nu pot primi un oaspete așa cum se cuvine. Trebuie însă să înțelegeți…

— Înțelege, spuse sec Cristescu.

Spectacolul bătrânei era peste puterile lui.

— Atunci… Melania ridică motanul care i se încurca printre picioare. Îmi dau seama că-i un abuz, dar când a fost vorba de prietenii mei, am găsit totdeauna cutezanța care în mod obișnuit îmi lipsește. V-aș ruga, domnule Azimioară, să vă ocupați de Mirciulică. Nu mă are decât pe mine, și nu cred că se va descurca singur. Poate veți încerca să-l cazați într-o familie dispusă să-i arate îngăduință.

Locotenentul, fără replică, dădu evaziv din cap. Își scoase batista, tamponându-și obrazul. Melania îi mulțumi cu lacrimi în ochi. Își lipi obrazul de capul motanului, șoptindu-i nedeslușit:

— Rămâi cu bine, Mirciulică. Nu sunt supărată pe tine. Dacă avem noroc, o să ne mai întâlnim.

Azimioară sigilă apartamentul, apoi căută motanul cu intenția să-l lase prin vecini. Nu-l găsi nicăieri și, în drum spre casă, intră la braseria Cina să bea o bere, spunându-și că pentru el și Cristescu începe o binecuvântată perioadă de liniște. Slavă cerului, nu se naște câte o Melanie în fiecare zi.

Mașina tăie bulevardul, angajându-se pe Calea Victoriei.

„E vinovată“, gândi maiorul. „E vinovată, și totuși îmi pare rău. Mă gândesc ce figură va face când or să-i ia toate fleacurile din sac, Spumosul și conservele și celelalte – la naiba, totuși la noi nu-i camping – și mi se întunecă înaintea ochilor. Ar trebui să mă consoleze ideea că cel puțin de aici înainte nu-mi va mai da dureri de cap. Dar mă consolează?”

Stopul căscă un ochi roșu. La Casa Centrală a Armatei, un grup în haine de seară cobora scările râzând zgomotos. O blondă înaltă, cu blana pe umeri, ținea ridicată poala rochiei albe, să nu atingă trotuarul ud. Scoase un braț gol, ciufulind părul bărbatului de lângă ea. Hohotele de râs pătrundeau în mașină.

„Îmi pare rău de domnul maior“, gândi Melania Lupu. „E o persoană delicată, bine crescută și plină de sensibilitate. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i procur din nou momente dez-a-gre-a-bi-le. Presimt însă că nu mă voi putea împiedica s-o fac. De fapt n-ai încotro, draga mea.“

Suspinul bătrânei răsuci un piron în inima maiorului. O ceață ușoară cădea peste oraș.