4.50 din Paddington

4.50 din Paddington de Agatha Christie

Capitolul I

1.

Doamna McGillicuddy gâfâia în urma hamalului care îi ducea geamantanul. Era mică de statură și cam corpolentă, hamalul înalt și mergea cu pași mari. În afară de asta, doamna McGillicuddy era încărcată cu numeroase pachete – rezultatul cumpărăturilor din ziua aceea pentru Crăciun. De aceea formau o pereche care nu pășea în același ritm și, când omul dădu colțul la începutul peronului, doamna McGillicuddy rămăsese în spate răsuflând din greu.

Peronul numărul 1 nu era în clipa aceasta prea aglomerat, deoarece tocmai plecase un tren, dar în țara nimănui din fața peroanelor se mișca o masă gălăgioasă, în același timp, în diferite direcții, încoace și încolo.

Doamna McGillicuddy ajunse, în cele din urmă, la intrarea pe peronul numărul 3.

– Trenul de pe linia trei, anunță o voce, pleacă la 4:50 în direcția Brackhampton, Milchester, Waverton, Carvil Junction, Roxeter și Chadmouth. Compartimentele pentru călătorii spre Brackhampton și Milchester se află în ultimele vagoane. Călătorii spre Vanequay sunt rugați să coboare la Roxeter. Vocea se întrerupse brusc.

Doamna McGillicuddy își găsi biletul de călătorie în geantă și îl arătă. Funcționarul murmură: La dreapta, ultimul vagon.

Doamna McGillicuddy străbătu peronul și-l descoperi pe grăbitul ei hamal uitându-se în gol, în fața ușii unui vagon de clasa a treia.

– Aici, doamnă.

– Merg cu clasa întâi, îl corectă doamna McGillicuddy.

– Așa trebuia să-mi spuneți, mormăi hamalul.

Privi disprețuitor rochia ei modestă, cenușie, scoase geamantanul din vagon și îl duse la vagonul corespunzător, unde doamna McGillicuddy se instală într-un compartiment gol de clasa întâi. Trenul de 4:50 nu era căutat de călătorii de clasa întâi. Ei preferau expresul de dimineață mai rapid de 6:40 care avea și vagon-restaurant. Doamna McGillicuddy îi dădu un bacșiș hamalului, care îl luă cu o expresie uimită, deoarece, după părerea lui, era o călătoare mai degrabă de clasa a treia decât de-a întâi.

Doamna McGillicuddy se afundă pe perna de pluș, oftă ușurată și începu să răsfoiască o revistă. Cinci minute mai târziu, se auzi un fluierat prelung și trenul se puse în mișcare. Revista îi alunecă din mână, capul îi căzu într-o parte și, peste alte trei minute, adormi. După treizeci și cinci de minute se trezi înviorată. Se apropie de fereastră și se uită afară.

Un alt tren trecu uruind în direcția opusă, șuieră puternic încât se înfioră speriată. Acum trenul ei încetini printr-o gară. Apoi, începu deodată să gonească din nou, vitejește și trase un țignal. Un alt tren, ca și cel de mai înainte, se îndrepta tot spre Londra, lunecă mai domol prin fața ferestrei. Propriul ei tren își continuă cursa înainte. În timpul acesta un altul, plecat fără îndoială din Londra îi ajunsese din urmă și părea mai grăbit. O vreme, cele două trenuri merseră alături: când unul o lua înainte, când celălalt. Doamna McGillicuddy privi de la locul său, prin fereastră, spre vagonul paralel. În majoritatea compartimentelor, rulourile erau trase jos, totuși se puteau zări călători. Celălalt tren nu părea foarte aglomerat. Multe compartimente se perindau goale.

Preț de o clipă, avu impresia că cele două trenuri stăteau pe loc, timp în care un rulou se ridică brusc. Doamna McGillicuddy își aținti privirea în compartimentul luminat de clasa întâi, care se afla cam la o distanță de un metru de al său.

Atunci făcu ochii mari și dădu să se ridice.

La fereastra celuilalt compartiment, întors cu spatele la ea, stătea în picioare un bărbat. Își încleștă mâinile în jurul gâtului femeii din fața sa, strângând-o încet, fără milă. Ochii îi ieșiră din orbite, fața i se umplu de sânge. În timp ce doamna McGillicuddy observa încremenită ce se petrecea in celălalt tren, interveni deznodământul: corpul se înmuie și se prăbuși sub mâinile bărbatului.

Atunci, trenul doamnei McGillicuddy își încetini viteza, în timp ce celălalt luă avans. În clipa următoare, compartimentul cel luminat dispăruse din câmpul ei vizual.

Aproape automat, doamna McGillicuddy își ridică mâna să tragă de semnalul de alarmă. Dar rămase nehotărâtă. În fond, ce rost avea să tragă semnalul de alarmă din trenul în care stătea ea? Fapta îngrozitoare pe care o văzuse de la o distanță atât de mică și împrejurările neobișnuite o țintuiră locului. Trebuia să facă imediat ceva. Dar ce?

Ușa compartimentului se deschise și un conductor apăru:

– Biletul, vă rog!

Doamna McGillicuddy i se adresă violent.

– O femeie a fost strangulată. În trenul care tocmai ne-a luat-o înainte. Am văzut eu.

Conductorul o privi de parcă nu auzise bine.

– Poftim? Ce spuneți?

– Un bărbat a strangulat o femeie! Într-un tren! Am văzut când mă uitam pe fereastră.

Conductorul repetă neîncrezător:

– Strangulată? întrebă el, mirat.

– Da, a strangulat-o! Vă spun că am văzut-o cu ochii mei. Trebuie să faceți imediat ceva!

Conductorul tuși ca să schimbe vorba.

– Nu credeți cumva, stimată doamnă, că ați ațipit puțin și... Se opri plin de tact.

– Am tras un pui de somn până adineaori, dar dacă credeți că a fost un vis, atunci vă înșelați amarnic. Am văzut, înțelegeți? Am văzut! M-am uitat la fereastra trenului de lângă al nostru, unde un bărbat strangula o femeie. Vă întreb: Ce aveți de gând să faceți în această situație?

– Eu... ptiu...

– Dar, totuși, ceva veți face, nu?

Conductorul se încruntă și se uită la ceasul său.

– În circa șapte minute ajungem la Brackhampton. Am să comunic ceea ce mi-ați povestit. În ce direcție se deplasa trenul de care vorbiți?

– Normal, în aceeași direcție ca și noi. Deci nu prea credeți că aș fi putut vedea totul, dacă trenul ar fi mers în direcția opusă?

Conductorul făcu o grimasă, ca și cum o credea în stare pe doamna McGillicuddy să asiste la orice era cu putință și îi trecea prin minte, dar se comportă politicos.

– Lăsați totul în seama mea, stimată doamnă, o liniști el. O să comunic ceea ce m-ați informat. Poate ați putea să-mi dați numele și adresa dumneavoastră pentru cazul în care...

Doamna McGillicuddy îi dădu adresa prietenei la care urma să locuiască în următoarele zile și pe cea stabilă din Scoția. Le notă pe amândouă și dispăru cu mina unui om care își făcuse datoria.

Doamna McGillicuddy se încruntă. Nu era pe deplin mulțumită. Oare conductorul va transmite cu adevărat ceea ce ea îi împărtășise sau dorise doar s-o liniștească?

Trenul mergea acum încet și în fața ferestrei luceau luminile unui oraș mai mare.

Doamna McGillicuddy își deschise geanta, luă – căci nu găsi altceva mai bun – un bon de plată, scrise repede cu pixul câteva cuvinte pe partea cealaltă a hârtiei, o băgă într-un plic pe care-l avea din întâmplare la ea, îl închise și mai adăugă ceva deasupra.

Trenul trase încet lângă un peron plin de oameni. Doamna McGillicuddy își aruncă nervoasă privirea pe peron. Atât de mulți călători și atât de puțini hamali! Uite acolo era unul. Îl chemă pe dată.

– Hamal! Te rog, du scrisoarea asta imediat la conducerea gării!

Îi întinse plicul și un șiling.

Cu un oftat se așeză la loc. Ceea ce ar fi putut face, făcuse. Pentru o clipă se gândi cu regret trecător la șiling. O jumătate ar fi fost, desigur, suficient...

Gândurile i se reîntoarseră la scena la care asistase, îngrozitor! Teribil de cumplit! Se înfioră. Ce lucru rar, ce fantastic! Și trebuia să i se întâmple tocmai ei, Elspeth McGillicuddy! Dacă ruloul compartimentului n-ar fi fost, din întâmplare, repede ridicat... Dar asta fusese, desigur, o măsură de precauție.

Se auzeau călători și cei care îi conduseseră strigându-și diverse lucruri, apoi fluieratul ascuțit și ușile se trântiră. Trenul părăsea alene, la 5:38, gara Brackhampton. O oră și cinci minute mai târziu se opri la Milchester.

Doamna McGillicuddy își apucă pachetele și coborî. Se uită de-a lungul peronului până când, în cele din urmă, dădu cu ochii de un hamal.

În fața gării, se apropie un șofer de taxi, care-i urmărea pe cei ce ieșeau.

– Doamna McGillicuddy? întrebă el. Sunteți așteptată in St. Mary Mead?

Doamna McGillicuddy încuviință. Cât dură drumul de cinci kilometri, doamna McGillicuddy stătu țeapănă, nerăbdătoare să împărtășească cuiva prin ce trecuse. În sfârșit, taxiul opri în fața casei în care era așteptată. Coborî și o luă pe drumul pietruit spre ușa pe care o femeie mai în vârstă i-o deschise.

Doamna McGillicuddy străbătu holul unde gazda sa, o doamnă în etate, cu o înfățișare cam fragilă, o întâmpină în ușa sufrageriei.

Se sărutară și fără introducere sau alte amănunte, doamna McGillicuddy i-o trânti brusc:

– O, Jane! închipuiește-ți! Am asistat la o crimă!

2.

Credincioasă povețelor pe care mama și bunica ei i le dăduseră, potrivit cărora o adevărată doamnă nu trebuie să fie nici indignată, nici surprinsă, Miss Marple se cutremură la auzul celor spuse, își ridică sprâncenele și scutură din cap:

– Ce îngrozitor pentru tine, Elspeth și, bineînțeles, cât se poate de neobișnuit! Cred că cel mai bine ar fi să-mi povestești imediat, cum s-a petrecut totul.

Era exact precum își dorise doamna McGillicuddy. Se lăsă condusă de gazda sa spre șemineu, se așeză și începu înflăcărată să povestească.

Miss Marple o asculta cu mare atenție. Când doamna McGillicuddy făcu, în cele din urmă, o pauză căci i se întretăiase respirația, Miss Marple zise cu hotărâre:

– Draga mea, cred că trebuie să te duci acum sus, să-ți scoți pălăria și să te speli. Apoi ne așezăm la cină. Cât timp mâncăm, nu mai vorbim deloc despre întâmplare. După aceea am putea discuta problema sub toate aspectele.

Doamna McGillicuddy fu de acord cu această propunere. Cele două doamne au luat cina și au trecut în revistă noutățile din St. Mary Mead. Miss Marple își exprimă părerea cu privire la nemulțumirea generală față de noii organiști, o puse în temă despre recentul scandal, în care rolul principal îl deținea soția farmacistului, a menționat neînțelegerea dintre directoarea școlii și oamenii din sat.

Se întoarseră în fața șemineului și Miss Marple scoase dintr-un dulap o sticlă și două pahare vechi, Waterford.

– Nici un fel de cafea în seara asta, Elspeth! zise ea. Ești deja din cale afară de surescitată. Îți recomand un pahar de vin de ciuboțica-cucului și poate, mai târziu, o ceașcă de ceai de mușețel.

Doamna McGillicuddy nu avea nimic împotrivă. Miss Marple turnă așadar vinul în pahare.

– Jane, zise doamna McGillicuddy, în timp ce luă o sorbitură și dădu din cap apreciativ, Jane, spune-mi sincer: mă crezi că mi-aș fi imaginat, pur și simplu, întreaga întâmplare?

– Câtuși de puțin! îi răspunse Miss Marple cu energie.

Doamna McGillicuddy oftă ușurată.

– Conductorul așa credea. A fost foarte politicos, dar...

– Elspeth, mi se pare că, în acele circumstanțe, era cât se poate de natural. Suna ca o poveste din cale afară de incredibilă. Așa trebuie să fi fost. Și apoi tu îi erai o persoană complet străină. Nu, n-am nici cea mai mică îndoială că tu ai văzut, cu adevărat, ceea ce susții că ai văzut. Zici că bărbatul se întorsese cu spatele la tine? Atunci nu i-ai zărit fața?

– Nu.

– Și femeia? Poți s-o descrii? Tânără? Bătrână?

– Tânără! Cred că avea între treizeci și treizeci și cinci de ani. Dar exact n-aș putea spune.

– Arăta bine?

– Nici asta n-aș putea spune. Știi, fața îi era complet distrusă și...

Miss Marple o întrerupse repede:

– Da, da, înțeleg prea bine. Cum era îmbrăcată?

– Purta o haină de blană de culoare deschisă. Fără pălărie. Părul îi era blond.

– Și la bărbat n-ai remarcat nimic? Nu-ți poți aminti nimic deosebit?

Doamna McGillicuddy lăsă să se scurgă ceva timp. În cele din urmă, răspunse:

– Era destul de înalt... și cred că avea părul negru. Purta un palton gros, așa că nu mi-am putut face o imagine clară. Încheie pe un ton coborât: Din astea nu-i prea mult de priceput!

– Este totuși ceva aici, fu de părere Miss Marple. Medită o clipă, înainte de a continua: Ești, așadar, pe deplin convinsă că femeia a fost ucisă?

– Ea a murit. Sunt absolut sigură. Limba îi atârna afară și... mai bine n-aș mai vorbi despre asta!

– Desigur, o liniști repede Miss Marple. Îmi închipui că mâine dimineață vom afla mai multe.

– Cum adică, mâine dimineață?

– Mă refeream la faptul că va apare ceva în ziarul de dimineață. După ce bărbatul și-a ucis victima, și-a pus întrebarea ce ar putea face cu moarta. Probabil, a coborât repede din tren la prima gară. Apropo, îți amintești, cumva, dacă era un vagon cu coridor?

– Nu, nu era.

– Asta indică un tren care nu mergea departe. Pesemne s-a oprit în Brackhampton. Să presupunem deci, că ucigașul a părăsit trenul la Brackhampton. Poate că a așezat moarta într-un colț și i-a acoperit fața cu blana ca să împiedice găsirea ei imediată. Da, sunt cât se poate de sigură că așa a procedat. Dar, normal, o asemenea crimă se descoperă într-un timp relativ scurt și de aceea, după toate probabilitățile, se va putea citi ceva despre ea în ziarele de dimineață. O să vedem!

Capitolul II

Dar nu se afla nimic despre crimă în ziarele de dimineață.

După ce Miss Marple și doamna McGillicuddy s-au convins de asta, și-au terminat, în tăcere, micul dejun. Amândouă se gândeau, fiecare în sinea ei.

– Cred, începu Miss Marple, că trebuie să ne ducem la poliție și să vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent și răbdător, îl cunosc foarte bine și el mă cunoaște. În mod sigur, va asculta și va transmite ceea ce o să-i povestim acolo unde se cuvine.

Frank Cornish, un bărbat serios între treizeci și patruzeci de ani, o primi pe Miss Marple cu amabilitate și respect.

– Ce pot face pentru dumneavoastră, Miss Marple?

– V-aș ruga să ascultați povestea pe care o va relata prietena mea, doamna McGillicuddy.

Și sergentul Cornish o ascultă cu atenție. Când termină, rămase puțin pe gânduri. Apoi observă:

– Este o poveste cu totul ieșită din comun. Ochii săi o scrutaseră, în secret, pe doamna McGillicuddy, cât timp aceasta povesti.

Își făcuse, în general, e impresie favorabilă. O femeie rezonabilă care îi povestise clar întâmplarea. O femeie, care, după câte își putea da seama, nu era nici isterică, nici o închipuită. În afară de aceasta, Miss Marple părea să creadă în veridicitatea poveștii prietenei sale și el o cunoștea foarte bine pe Miss Marple. Toată lumea din St. Mary Mead o cunoștea pe Miss Marple. Lăsa impresia unei persoane modeste și insignifiante, în realitate, avea mintea ascuțită și o experiență de viață de invidiat.

El se adună și zise:

– Desigur, s-ar fi putut să vă fi înșelat... se înțelege: nu spun că v-ați înșelat... dar s-ar fi putut să vă fi înșelat. S-ar fi făcut mare zarvă. Probabil nu s-a produs ceva chiar atât de serios, nici atât de periculos, după cum vi s-a părut.

– Știu ceea ce am văzut, răspunse liniștită doamna McGillicuddy.

– Ați transmis ceea ce ați observat personalului de la căile ferate și acum ați venit să mă informați pe mine. Ați procedat cât se poate de corect și puteți fi încredințată că voi dispune începerea unor cercetări.

Cornish făcu o pauză. Miss Marple dădu din cap mulțumită. Doamna McGillicuddy nu era câtuși de puțin satisfăcută, dar nu se exprimă cu glas tare. Sergentul Cornish se adresă domnișoarei Marple, nu atât că ar fi vrut să știe ce gândea ea despre afacere, ci deoarece îl interesa să audă răspunsul la întrebarea pe care dorea să i-o pună.

– Să presupunem că așa stau lucrurile după cum mi le-ați împărtășit. După părerea dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu cadavrul?

– Se pare că există doar două posibilități, răspunse Miss Marple fără să se supere. Cel mai probabil este, firește, ca el să fi rămas în tren, dar aceasta ar fi însemnat ca, la un moment dat, noaptea, să fi fost găsit de un alt călător sau de cineva din personalul căilor ferate.

Frank Cornish dădu din cap afirmativ.

– Cealaltă posibilitate este ca ucigașul să fi aruncat moarta undeva, afară din tren, pe fereastră. După câte mi se pare, ea trebuie să mai zacă încă pe-undeva pe lângă linia ferată și să nu fi fost descoperită. Din câte îmi dau seama, nu există nici o altă posibilitate: ucigașul ori a lăsat-o în tren, ori a aruncat-o afară.

– Dar am citit despre cadavre ascunse în cufere, interveni doamna McGillicuddy. Dar cine mai călătorește astăzi cu geamantane mari? Fiecare are unul de mână și în așa ceva nu poți băga un mort.

– Da, spuse sergentul. Sunt de acord cu dumneavoastră amândouă. Cadavrul (dacă există vreunul) ar fi trebuit să fie descoperit până acum, sau va fi în curând. O să vă țin la curent cu orice descoperire în legătură cu acest caz, de îndată ce aflu. Dar cred că veți citi și în ziare. Desigur, mai există posibilitatea ca femeia să fi fost violată, dar nu ucisă. De asemenea, ar fi putut coborî pe propriile-i picioare din tren.

– Greu, fără vreun ajutor, ripostă Miss Marple. Și dacă cineva ar fi ajutat-o, s-ar fi observat. Un bărbat, ce sprijină o femeie, care este bolnavă cum pretinde el, bate la ochi.

– Da, ar fi atras atenția, spuse Cornish. Însă, dacă a fost găsită în tren o femeie leșinată sau bolnavă, trebuie să fi fost dusă într-un spital și chiar acest lucru ar fi apărut în ziare. Poate nu e încă prea târziu. În orice caz, fiți sigure că, în scurt timp, se va auzi ceva.

Dar ziua aceea trecu ca și următoarea. Abia seara, Miss Marple primi o notă de la sergentul Cornish.

„În legătură cu întâmplarea pe care mi-ați adus-o la cunoștință, aș dori să vă înștiințez că au fost întreprinse cercetări, dar ele nu au condus la nici un rezultat. N-a fost găsit cadavrul nici unei femei. În nici un spital nu s-a internat vreo femeie așa cum ați descris-o dumneavoastră. Totodată n-a fost observată nici o femeie, care să fi suferit vreun șoc, sau care să fie bolnavă, sau sprijinită de un bărbat să fi părăsit gara. Trebuie să fiți convinse că cercetările au fost făcute cu toată seriozitatea. Sunt de părere că prietena dumneavoastră a observat scena descrisă, care a fost, sigur, mai puțin serioasă decât i s-a părut.”