Adversarul secret
Aa
Era ora 2 în după‑amiaza de 7 mai 1915. „Lusitania” fusese izbită de două torpile succesive și începuse să se scufunde repede, în timp ce bărcile erau lansate la apă cu cea mai mare viteză. Femeile și copiii, aliniați, așteptau să le vină rândul. Unele se mai agățau cu disperare de soții sau de tații lor; altele își țineau copiii strâns la piept. O fată stătea singură, ușor retrasă față de ceilalți. Era foarte tânără, nu avea mai mult de optsprezece ani. Nu părea speriată, iar ochii ei gravi, neclintiți, priveau drept înainte.
– Scuză‑mă, te rog.
Glasul bărbătesc de lângă ea o făcu să tresară și să se întoarcă. Îl văzuse nu o dată pe cel ce i se adresase printre pasagerii de la clasa întâi. Valul de mister care îl înconjura îi aprinsese imaginația. Nu vorbea cu nimeni. Dacă cineva i se adresa, îi tăia imediat intenția unei conversații. În plus, avea un fel nervos de a privi peste umăr, o privire iute, bănuitoare.
Observă că acum era foarte agitat. Pe frunte îi străluceau broboane de sudoare. Era clar că se afla sub imperiul unei spaime puternice. Și cu toate astea, fetei nu i se păru deloc că era genul de om care să se teamă de moarte!
– Da? Ochii ei serioși se opriră întrebători asupra lui.
Bărbatul o privea cu un soi de ezitare disperată.
– Trebuie! își șopti el sieși. Da... e singura cale. Apoi, tare, rosti brusc: Ești americană?
– Da.
– Patrioată?
Fata se înroși.
– N-ai dreptul să mă‑ntrebi așa ceva! Bine‑nțeles că sunt!
– Nu te supăra. N-ai face‑o dacă ai cunoaște care este miza. Dar trebuie să am încredere în cineva... iar acel cineva trebuie să fie o femeie.
– De ce?
– Din cauza acestui „mai întâi femeile și copiii”. Privi în jur și coborî glasul. Am la mine niște hârtii, documente de‑o importanță vitală. Ele pot schimba complet situația pentru aliați, în acest război. Aceste hârtii trebuie salvate! Dumneata ai mai multe șanse decât mine. Vrei să le iei?
Fata întinse mâna.
– Așteaptă... trebuie să te previn. Poate fi riscant... dacă am fost urmărit. Personal, nu cred că am fost, dar nu poți ști niciodată. Dacă am fost, va fi primejdios. Te țin nervii ca să treci prin așa ceva?
Fata zâmbi.
– Am să mă descurc foarte bine. Și sunt cu adevărat mândră că am fost eu cea aleasă! Ce trebuie să fac după aceea cu ele?
– Urmărește ziarele! Am să dau un anunț în „Times”, care să înceapă cu: „Tovarăș de echipaj...” Dacă după trei zile nu apare nimic... ei bine, vei ști că am dispărut. Atunci vei duce pachetul la Ambasada americană și i‑l vei înmâna personal ambasadorului. E limpede?
– Foarte limpede.
– Atunci, fi gata... Îți voi spune la revedere. Îi luă mâna. La revedere. Succes, spuse cu glas tare.
Mâna fetei se strânse pe pachetul impermeabil ce stătuse ascuns în palma lui.
„Lusitania” se înclină și mai tare la tribord. Ca răspuns la o comandă rapidă, fata înaintă și își ocupă locul în barcă.
CapitolulI. „Tinerii Aventurieri Ltd.”
– Tommy, bătrâne!
– Tuppence, băbuțo!
Cei doi tineri se salutară cu căldură, blocând pe moment ieșirea stației de metrou Dover Street. Adjectivul „bătrân” era lipsit de semnificație. Vârstele lor, adunate, cu siguranță n‑ar fi depășit patruzeci și cinci de ani.
– Nu te‑am văzut de secole, continuă băiatul. Unde ai dispărut? Hai să‑nfulecăm un corn. Aici cam incomodăm... blocând calea, așa cum am făcut‑o. Să ieșim.
Fata acceptă și o porniră pe Dover Street, în jos, către Piccadilly.
– Și‑acum, unde mergem? întrebă Tommy.
Abia simțita neliniște din glasul lui nu scăpă auzului fin al domnișoarei Prudence Cowley, numită în cercul intim al prietenilor, din motive necunoscute, „Tuppence”. Fata ținti în plin.
– Ești lefter, Tommy!
– Da, de unde! răspunse Tommy, neconvingător. Mă joc cu banii.
– De când te știu ai fost un mincinos dezgustător, spuse Tuppence cu severitate. Așa ai convins‑o pe sora Greenbank că medicul ți‑a prescris să bei bere ca tonic, însă a uitat să o scrie în fișă. Îți amintești?
Tommy chicoti.
– Ba bine că nu! Ce s‑a mai înfuriat mâța bătrână când a aflat! De fapt, nu era chiar rea, mama Greenbank! Dragul spital... presupun că‑i la pământ, ca de altfel totul, nu? Te‑au demobilizat?
Tuppence oftă.
– Da. Și pe tine?
Tommy confirmă.
– Acum două luni.
– Economii? tatonă Tuppence.
– S-au topit.
– Oh, Tommy!
– Nu, băbuțo, nu i‑am risipit pe plăceri. N-am avut eu norocul ăsta! Costul vieții... în ziua de azi o duci târâș‑grăpiș, ți‑o spun eu dacă nu știi...
– Dragul meu copil, îl întrerupse Tuppence, nu există nimic legat de costul vieții, pe care să nu‑l știu. Uite, am ajuns la „Lyons”, vom plăti nemțește, fiecare partea lui. Asta e! Și Tuppence începu să urce scările.
Localul era plin, iar ei căutau din ochi o masă liberă, în timp ce prindeau din zbor frânturi de conversații.
– ”Și, să știi, ea a început să plângă, când i‑am spus că nu‑i rămânea nici apartamentul...” "A fost pur și simplu un chilipir, dragul meu. Exact ca aceea adusă de Mabel Lewis de la Paris...”
– Ciudate chestii poți auzi, șopti Tommy. Azi am trecut pe lângă doi tipi care vorbeau despre o oarecare Jane Finn. Îți spune ceva numele ăsta?
Dar chiar în acel moment, două doamne în vârstă se ridicară și își luară pachetele, iar Tuppence se strecură cu abilitate într‑unul din scaunele rămase libere.
Tommy comandă ceai și cornuri, Tuppence ceai și pâine cu unt.
– Și ai grijă ca ceaiul să fie adus în cești separate, adăugă ea, severă.
Tommy stătea în fața ei. Capul lui aproape pleșuv înfățișa privirii un smoc de păr roșu și lucios, pieptănat cu măiestrie spre spate. Chipul său era încântător de urât... nu se putea descrie, totuși, era fără nici o îndoială chipul unui gentleman și al unui sportiv. Costumul său maro era bine croit, dar uzat în ultimul grad.
Așa cum stăteau, formau un cuplu extrem de modern. Tuppence nu era nicidecum o frumusețe, dar existau o anume distincție și un anumit farmec pe fața sa spiritualizată, cu bărbia hotărâtă și lată, cu ochii cenușii, mult depărtați, care priveau vag de sub sprâncenele negre și drepte. Purta o mică tocă de un verde deschis peste părul negru, tuns scurt, iar fusta ei extrem de scurtă pentru acele timpuri, și destul de ponosită, lăsa să se vadă niște glezne de‑o finețe ieșită din comun. Încerca din răsputeri să pară elegantă.
Într‑un târziu sosi și ceaiul și Tuppence, revenindu‑și dintr‑o scurtă meditație, îl turnă în cești.
– Și‑acum să ne întoarcem la ale noastre, zise Tommy rupând o bucată mare de corn. Dacă‑ți aduci aminte, nu ne‑am mai văzut de atunci, din spital, în 1916.
– Foarte corect. Tuppence se servi generos cu pâine și unt. Biografia prescurtată a domnișoarei Prudence Cowley, a cincea fiică a arhidiaconului Cowley din Little Missendell, Suffolk. Domnișoara Cowley a renunțat la deliciile (și sclavia) din casa părintească și, pe la începutul războiului, a venit la Londra, unde s‑a angajat la un spital militar. Prima lună: Spălat zilnic șase sute patruzeci și opt de farfurii. Luna a doua: Promovată la ștersul farfuriilor sus amintite. Luna a treia: Promovată la curățatul cartofilor. Luna a patra: Promovată la tăierea pâinii și a untului. Luna a cincea: Promovată un etaj mai sus, ca femeie de serviciu cu șomoiog și găleată. Luna a șasea: Promovată să servească la masă. Luna a șaptea: Aspectul plăcut și bunele maniere erau atât de izbitoare încât a fost promovată să servească la masa sorelor medicale. Luna a opta: Un mic hop în carieră. Sora Bond a mâncat oul sorei Westhaven! Scandal mare! Principala vinovată: femeia care servea. Neatenția într‑o problemă atât de importantă nu putea trece nepedepsită. Înapoi la șomoiog și găleată! Ce retrogradare! Lunar a noua: Promovată la mătură, în secție, unde îl descoperă în persoana locotenentului Thomas Beresford (salut, Tommy!) pe un prieten din copilărie pe care nu‑l mai văzuse de cinci ani bătuți pe muchie. Întâlnirea a fost mișcătoare! Luna a zecea: Admonestată de sora șefă de a fi la cinema în compania unuia dintre pacienți, mai sus menționatul locotenent Thomas Beresford! Lunile a unsprezecea și a douăsprezecea: îndatoririle de servitoare îndeplinite cu deplin succes. La sfârșitul anului părăsește spitalul în culmea gloriei. Mai departe, domnișoara Cowley a condus pe rând o dubă, un camion, și un general. Ultimul a fost cel mai plăcut. Era un general destul de tânăr!
– Și ce vezi rău în asta? întrebă Tommy. Ai cărat în modul cel mai plicticos cu putință o caschetă alămită de la Ministerul de război la Savoy și de la Savoy la Ministerul de război!
– Am uitat cum îl chema, recunoscu Tuppence. Pe scurt, ăsta a fost, într‑un fel, apogeul carierei mele. După aceea am intrat la un birou guvernamental. Am luat parte la câteva recepții foarte drăguțe. Intenționasem să mă fac țărancă, poștăriță sau șofer pe autobuz, pentru a‑mi întregi cariera... dar a intervenit armistițiul! M-am agățat de biroul acela cu toate puterile câteva luni bune, dar, până la urmă, tot m‑au pus pe liber. De atunci tot caut o slujbă. Și acum... e rândul tău.
– În ce mă privește, n‑am progresat atât de mult, rosti cu regret Tommy, și nici atât de divers. După cum știi, am plecat din nou în Franța. Apoi m‑au trimis în Mesopotamia, unde am fost rănit a doua oară și am ajuns într‑un spital de pe acolo. Pe urmă, m‑am priponit în Egipt, până s‑a declarat armistițiul. Mi-am mai pocnit călcâiele o vreme pe‑acolo, iar pe urmă, după cum ți‑am spus, am fost demobilizat. De zece luni lungi și amărâte vânez o slujbă. Nu există slujbe! Și chiar de‑ar exista, nu mi le‑ar da ei mie. Sunt eu bun la ceva? Ce știu eu despre afaceri? Nimic.
Tuppence dădu din cap cu tristețe.
– Dar în colonii? întrebă ea.
Tommy scutură din cap.
– Nu mi‑ar plăcea în colonii... sunt absolut convins că nici lor de mine!
– Rude bogate?
Tommy scutură iar din cap.
– Oh, Tommy, nici măcar vreo soră înstărită de‑a bunicii?
– Am un unchi bătrân care‑i cât de cât pricopsit, dar ăsta nu merge.
– De ce?
– Pentru că a vrut să mă adopte cândva. Am refuzat.
– Parcă am auzit ceva despre asta, rosti încet Tuppence. L-ai refuzat din cauza mamei tale.
Tommy se înroși.
– Da, ar fi fost o chestie groaznică. Cum știi, eu eram totul pentru ea. Individul o ura... vroia să mă ia de lângă ea. Numai așa, de‑al dracului.
– Mama ta a murit, nu? întrebă Tuppence cu blândețe.
Tommy confirmă.
Ochii mari ai lui Tuppence păreau încețoșați.
– Ești un tip de treabă, Tommy. Am știut‑o dintotdeauna.
– Aiurea! rosti repezit tânărul. În fine, asta e situația mea. Sunt în pragul disperării.
– Și eu la fel. Am făcut tot ce mi‑a stat în puteri. Am întrebat în stânga și‑n dreapta. Am răspuns la anunțuri. Am încercat orice metodă aducătoare de noroc. M-am restrâns, și am economisit, și m‑am zgârcit. Dar, nu‑i bine. O să trebuiască să mă întorc acasă!
– Și nu vrei?
– Bine‑nțeles că nu vreau! La ce bun să fii sentimental? Tata e un scump... țin foarte mult la el... dar, n‑ai idee cât îl supăr! El are concepțiile vechii și fermecătoarei epoci victoriene pentru care fustele scurte și fumatul sunt imorale. Îți imaginezi ce pacoste reprezint eu pentru el. Abia a oftat ușurat că războiul m‑a luat de acolo. Vezi tu, suntem șapte acasă. E groaznic! Toată munca din gospodărie, plus reuniunile mamei. Întotdeauna mi‑a plăcut schimbarea. Nu vreau să mă întorc acasă, dar... oh, Tommy, ce altceva îmi rămâne de făcut?
Tommy dădu cu tristețe din cap. Urmă o lungă tăcere, apoi, Tuppence izbucni:
– Bani, bani, bani! Mă gândesc la bani dimineața, la prânz și seara! Pot spune, că am ajuns o obsedată, dar asta e!
– Mersi la fel, aprobă din toată inima Tommy.
– M-am gândit la toate metodele posibile de a‑i obține, continuă Tuppence. Sunt doar trei. Să‑ți fie lăsați, să te măriți cu ei, sau să‑i faci. Prima cade. N-am nici o rudă bătrână bogată. Cele câteva pe care le am se află în aziluri pentru aristocrați scăpătați. Mereu am ajutat doamne bătrâne să treacă strada, domnilor în vârstă le‑am ridicat pachetele, în speranța că doar s‑o dovedi vreunul un milionar excentric. Însă nici unul nu m‑a întrebat măcar cum mă cheamă... iar cei mai mulți n‑au spus nici „mulțumesc”.
Urmă o pauză.
– Desigur că măritișul ar fi cea mai bună șansă pentru mine, reluă Tuppence. De mică mi‑am pus în gând să mă mărit cu banii. Orice fată cu cap ar face‑o! Nu sunt o sentimentală, știi doar. Se opri. Ei, hai, nu poți spune că‑s sentimentală, adăugă ea tăios.
– Categoric, nu, admise rapid Tommy. Tu și sentimentalismul n‑aveți nimic în comun.
– Nu sună prea politicos, replică Tuppence. În fine, asta e! Sunt pregătită și dispusă... numai că n‑am întâlnit încă un om bogat! Toți băieții pe care‑i cunosc sunt aproape tot atât de pârliți ca și mine.
– Dar generalul?
– Din câte știu, pe timp de pace ține un magazin de biciclete, explică Tuppence. Nu, asta nu! Tu, însă, te‑ai putea însura cu o fată bogată.
– Sunt și eu la fel ea tine. Nu cunosc nici una.
– Asta nu‑i o problemă. Oricând ai putea cunoaște una. Pe când eu, dacă văd un bărbat în palton de blană ieșind de la Ritz, nu pot să tabăr asupra lui și să‑i spun: „Ascultă, ești bogat. Aș vrea să te cunosc.”
– Vrei să spui că eu aș putea face asta cu o doamnă îmbrăcată la fel?
– Nu fi prost. O calci pe picior, sau îi ridici batista, sau ceva de genul ăsta. Dacă își va da seama că vrei s‑o cunoști, va fi flatată și o va duce ea cumva la capăt în locul tău.
– Îmi supraestimezi farmecul masculin, murmură Tommy.
– Pe de altă parte, continuă Tuppence, milionarul meu va duce, probabil, o viață riscantă. Nu, căsătoria e plină de neprevăzut. Rămâne... să faci bani!
– Am încercat și‑am dat chix, îi reaminti Tommy.
– Da, am încercat toate metodele ortodoxe. Să presupunem că le încercăm și pe cele neortodoxe. Tommy, hai să fim aventurieri!
– Hai! răspunse vesel Tommy. Cu ce începem?
– Aici e greutatea. Dacă ne‑am putea face cunoscuți, oamenii ne-ar angaja să comitem crime pentru ei.
– Spendid! Mai ales că vine din partea unei fiice de preot!
– Vinovații morali ar fi ei, preciză Tuppence. Trebuie să recunoști că‑i o diferență între a fura din proprie inițiativă un colier de diamante și a fi plătit s‑o faci.
– Dacă te prind, nu mai e nici o diferență.
– Poate că nu. Dar n‑au să mă prindă. Sunt prea deșteaptă.
– Modestia a fost dintotdeauna punctul tău forte, remarcă Tommy.
– Lasă ironia. Ascultă, Tommy, vrei să fim parteneri de afaceri, să formăm o asociație?
– O asociație de furat coliere de diamante?
– A fost doar un exemplu. Hai să întemeiem... cum îi spune în registru?
– Nu știu. N-am avut niciodată.
– Eu am, însă mereu le încurc, trec creditele la rubrica debitelor și invers, încât m‑au concediat. Oh, știu... „joint venture”. Îmi sună atât de romantic, parcă ar veni de pe vremuri. Denumirea asta are ceva elisabetan în ea... te face să te gândești la... galioane și dubloni. Un joint venture!
– Sub titlul de „Tinerii Aventurieri Ltd.”? Asta‑i ideea ta, Tuppence?
– N-ai decât să râzi, dar eu simt că poate ieși ceva de aici.
– Și cum propui să intrăm în legătură cu prezumptivii noștri solicitanți?
– Prin anunțuri, replică prompt Tuppence. Ai o bucățică de hârtie și un creion? De regulă, bărbații au așa ceva, cum avem noi agrafe și pudrieră.
Tommy îi întinse un carnet de notițe verde, cam ponosit, și Tuppence începu să scrie cu râvnă.
– Să începem: „Tânăr ofițer, rănit de două ori în război...”
– Asta categoric, nu!
– Of, bine, băiete dragă. Însă eu te asigur că asemenea lucruri ar merge la inima unei fete bătrâne și te‑ar putea adopta și nu va mai fi nevoie să fii un tânăr aventurier.
– Nu vreau să fiu adoptat.
– Am uitat că ai o prejudecată în privința asta. N-am făcut decât să te înfurii! Însă ziarele sunt pline ochi cu chestii de genul ăsta. Ia, ascultă... cum îți sună asta: „Doi tineri aventurieri își oferă serviciile. Dispuși să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună.” (Trebuie să lămurim lucrul ăsta de la început.) Mai putem adăuga: „Nu refuzăm nici o ofertă rezonabilă”... precum locuințele, sau mobila.
– Aș zice că orice ofertă am primi ca răspuns la anunțul ăsta ar trebui să fie una nerezonabilă!
– Tommy! Ești un geniu! Asta chiar că‑i nemaipomenită! „Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă... dacă se plătește bine.” Cum ți se pare?
– N-aș menționa din nou plata. Prea sună a interes.
– Nici nu sună pe cât e! Dar, poate că ai dreptate. Uite, scriem așa: „Doi tineri aventurieri își oferă serviciile. Dispuși să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună. Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă.” Ce impresie ți‑ar face dacă ai citi anunțul ăsta?
– Mi‑aș zice, fie că e o păcăleală, fie că e scrisă de un lunatic.
– Nu e nici pe jumătate demențial ca ceva pe care l‑am citit azi‑dimineață și care începea cu „Petunie” și iscălea „Cel mai bun băiat”. Rupse foaia și i‑o întinse lui Tommy. Uite‑o. Cred că în „Times”.
Răspuns la cutia poștală etc. Bănuiesc că o să coste cam cinci șilingi. Uite o jumătate de coroană, partea mea.
Tommy împături gânditor hârtia. Fața sa devenea tot mai roșie.
– Chiar să încercăm asta? spuse, în cele din urmă. S-o facem, Tuppence. Doar ca să ne distrăm?
– Tommy, ești un tip grozav! Știam eu că ai să fii! Hai să bem pentru succes. Turnă câteva picături de ceai rece în cești. „Pentru asociația noastră și pentru prosperitatea ei!”
– Pentru „Tinerii Aventurieri Ltd.”, răspunse Tommy.
Puseră ceștile pe masă și râseră cam neconvingător. Tuppence se ridică.
– Trebuie să mă întorc în apartamentul meu imperial de la hotel.
– Poate că e timpul să mă îndrept și eu spre Ritz, aprobă Tommy cu un zâmbet șugubăț. Când ne întâlnim? Și unde?
– Mâine la douăsprezece. Stația de metrou Piccadilly. Îți convine?
– Dispun cum vreau de timpul meu, deci sunt liber, rosti domnul Beresford cu măreție.
– Deci, pe mâine.
– La revedere, băbuțo.
Cei doi tineri o luară în direcții opuse. Hotelul lui Tuppence era situat în ceea ce, cu bunăvoință, se numea Southern Belgravia. Din motive de economie nu luă un taxi.
Traversase jumătate din St. Jame's Park, când o voce bărbătească din spate o făcu să tresară.
– Scuză‑mă, spuse bărbatul. Aș putea să‑ți răpesc un minut?
CapitolulII. Oferta domnului Whittington
Tuppence se întoarse cu repeziciune, dar cuvintele care‑i stăteau pe limbă rămaseră nerostite, căci înfățișarea bărbatului, ca și manierele lui nu aveau nimic comun cu ceea ce gândise ea în primul moment. Ca și cum ar fi ghicit, îi zise repede:
– Te asigur că nu intenționez să fiu lipsit de respect.
Tuppence îl crezu. Deși instinctiv omul îi stârni antipatie și neîncredere, era înclinată să‑l absolve de bănuiala de a fi vrut s‑o acosteze pur și simplu. Era un bărbat solid, proaspăt ras, cu maxilarul puternic. Avea ochii mici și vicleni, care nu îi susținură fără să clipească privirea dreaptă.
– Ei bine, ce e? întrebă ea.
Bărbatul zâmbi.
– Am auzit din întâmplare discuția dumitale cu tânărul domn, la localul Lyons.
– Și ce‑i cu asta?
– Nimic... afară de faptul că ți‑aș putea fi de folos.
Un alt gând îi trecu prin minte lui Tuppence.
– M-ați urmărit până aici?
– Mi‑am luat libertatea asta.
– Și în ce fel credeți că mi‑ați putea fi de folos?
Bărbatul scoase o carte de vizită din buzunar și i‑o înmână cu o plecăciune. Tuppence o luă și o cercetă cu mare atenție. Pe ea era scris: „Dl. Edward Whittington”. Dedesubtul numelui scria: „Esthonia Glassware Co.” și adresa biroului. Domnul Whittington vorbi din nou:
– Dacă îmi faci o vizită mâine dimineață, la unsprezece, am să‑ți ofer toate detaliile propunerii mele.
– La unsprezece.
Tuppence se hotărî.
– Foarte bine. Voi veni.
– Mulțumesc. Bună seara.
Își ridică pălăria cu un gest larg și se îndepărtă. Tuppence rămase privind în urma lui câteva clipe. Apoi făcu o mișcare ciudată din umeri, asemănătoare cu cea a unui terrier care se scutură.
„Aventurile au început, murmură pentru sine. Mă întreb, ce vrea de la mine? E ceva cu tine, domnule Whittington, ceva ce nu‑mi place deloc. Dar, pe de altă parte, nu mi‑e frică nici atâtica de tine. Și, cum am spus mai înainte, fără îndoială am s‑o mai spun, micuța Tuppence poate să‑și poarte și singură de grijă, bine‑mersi!”
Și, cu o înclinare scurtă și apăsată a capului, o porni hotărâtă înainte. Totuși, ca urmare a unei scurte meditații, se abătu din drum și trecu pe la un oficiu poștal. Aici, cu un formular de telegramă în mână, cumpăni câteva clipe. Gândul că cei cinci șilingi puteau fi cheltuiți de pomană o cataliză și se hotărî să‑și asume riscul cheltuirii a nouă pence.
Disprețuind penița țepoasă și melasa neagră și groasă puse la dispoziție prin bunăvoința guvernului, Tuppence scoase creionul lui Tommy, ce rămăsese la ea, și scrise cu repeziciune: „Nu da anunțul. Explicații, mâine.” Trecu adresa clubului lui Tommy, pe care cel mult într‑o lună, acesta va fi nevoit să‑l părăsească, afară doar dacă nu i‑ar pica din cer o avere care să‑i permită să‑și achite taxa.
– Asta i‑ar putea parveni, murmură ea. Oricum, merită încercat.
După ce depuse formularul la ghișeu o porni grăbită spre casă, oprindu‑se la o brutărie pentru a‑și cumpăra de trei pence cornuri.
Mai târziu, în cămăruța ei de la mansardă, mesteca încet cornurile și se gândea la viitor. Ce era „Esthonia Glassware Co.” și de ce, Dumnezeu, ar fi avut nevoie de serviciile ei? Tuppence simți cum o furnică un fior de plăcere. În orice caz, casa parohială de la țară dispărea iar din planurile ei. Ziua de mâine oferea posibilități.
Trecu mult timp până ce Tuppence să adoarmă în acea seară, iar când în cele din urmă o făcu, visă că domnul Whittington o pusese să spele un morman de sticlărie de Estonia, care semăna uluitor cu farfuriile de la spital!
Era unsprezece fără cinci când Tuppence ajunse la cvartalul de blocuri ce adăpostea birourile firmei „Esthonia Glassware Co.” Să se prezinte înainte de ora fixată ar fi părut un exces de zel, drept care, Tuppence se hotărî să meargă până la capătul străzii și apoi să se întoarcă. Așa și făcu. Când bătu de unsprezece, Tuppence pătrunse în clădire. „Esthonia Glassware Co.” era la ultimul etaj. Exista un lift, însă Tuppence preferă s‑o ia pe jos.
Cu respirația ușor întretăiată, se opri în fața unei uși pe al cărei geam era scris cu litere mari „Esthonia Glassware Co.”
Tuppence ciocăni. Ca răspuns la un glas din interior, Tuppence apăsă pe clanță și intră într‑un birou de primire, mic și cam murdar.
Un funcționar de vârstă mijlocie coborî de pe un scaun înalt de la biroul de lângă fereastră și se apropie de ea întrebător.
– Am întâlnire cu domnul Whittington, spuse Tuppence.
– Vă rog să poftiți pe aici.
Bărbatul se îndreptă spre un glasvand pe care stătea scris „Intrarea oprită”, bătu, apoi deschise ușa și‑i făcu loc să treacă.
Domnul Whittington stătea la un birou mare, acoperit de hârtii. Lui Tuppence i se păru că presimțirea i se confirma. Ceva era în neregulă cu domnul Whittington. Combinația dintre prosperitatea lui lucitoare și ochii săi vicleni nu era atrăgătoare.
– Deci, te‑ai hotărât? Asta‑i bine. Vrei să iei loc?
Tuppence se așeză pe un scaun, în fața lui. Părea deosebit de mică și de cuminte în dimineața asta. Ședea acolo moale, cu ochii plecați, în timp ce domnul Whittington sorta și răsfoia hârtiile. În cele din urmă le împinse într‑o parte și se aplecă peste birou.
– Acum, dragă tânără doamnă, să ne ocupăm de afaceri. Fața sa mare se lăți într‑un zâmbet. Vrei să muncești? Bine, pot să‑ți ofer de lucru. Ce‑ai spune de 100 de lire pe loc și toate cheltuielile plătite? Domnul Whittington se lăsă pe spate în scaun și‑și vârî degetele mari în răscroiala de sub braț a vestei.
Tuppence îl privi cu prudență.
– Și care e natura muncii? întrebă ea.
– Simbolică... pur simbolică. O excursie plăcută, atâta tot.
– Încotro?
Domnul Whittington zâmbi din nou.
– Paris.
– Oh! exclamă Tuppence îngândurată. În sinea ei își spuse: „Sunt sigură că dacă tata ar auzi asta ar face un atac. Însă, oricum, nu‑l văd pe domnul Whittington în rol de impostor”.
– Da, continuă Whittington. Ce poate fi mai plăcut? Să dai timpul înapoi cu câțiva ani... foarte puțini, sunt convins, și să intri din nou în unul din acele fermecătoare pensionnants des jeunes filles de care abundă Parisul....
Tuppence îl întrerupse.
– Un pension?
– Exact. Cel al doamnei Colombier din Avenue de Neuilly.
Tuppence cunoștea foarte bine numele. Nimic nu putea fi mai select. Avusese câteva prietene americane acolo. Era mai mult decât uimită.
– Vreți să intru la pensionul doamnei Colombier? Pentru cât timp?
– Depinde. Posibil pentru trei luni.
– Și asta e tot? Nu mai sunt și alte condiții?
– Absolut nici una. Bine‑nțeles, vei merge acolo în calitate de pupilă a mea și n‑o să comunici în nici un fel cu prietenii dumitale. Va trebui să‑ți pretind o discreție absolută asupra perioadei ce va urma. Apropo, ești englezoaică, nu‑i așa?
– Da.
– Și totuși ai un ușor accent american.
– Cea mai bună prietenă a mea din spital era o micuță americană. Cred că m‑am molipsit de la ea. Pot să scap foarte ușor de el.
– Dimpotrivă, ți‑ar fi mult mai simplu să treci drept americană. Detaliile trecutului dumitale din Anglia ar putea fi mai dificil de susținut. Da, cred că va fi categoric mai bine. Apoi...
– Un moment, domnule Whittington! Am impresia că luați drept sigur consimțămânul meu.
Whittington păru surprins.
– Cred că nu te gândești să refuzi? Te asigur că așezământul doamnei Colombier este o instituție de prima mână și absolut ortodoxă. Iar condițiile sunt dintre cele mai generoase.
– Exact, spuse Tuppence. Tocmai asta e. Condițiile sunt aproape prea generoase, domnule Whittington. Nu văd nicicum de ce merit să vă cheltuiți banii pe mine.
– Nu? rosti încetișor Whittington. Bine, am să‑ți spun. Nu încape îndoială că aș putea găsi pe altcineva pentru o sumă mult mai mică. Tot ceea ce îmi trebuie și sunt dispus să plătesc, este o doamnă tânără, suficient de inteligentă și cu prezență de spirit ca să‑și joace bine rolul, și, în plus, să fie destul de discretă ca să nu pună multe întrebări.
Tuppence zâmbi ușor. Înțelese că Whittington punctase.
– Mai e ceva. Până acum n‑ați spus nimic despre domnul Beresford. Rolul lui care e?
– Domnul Beresford?
– Partenerul meu, explică Tuppence, cu demnitate. Ne‑ați văzut ieri împreună.
– Ah, da. Mă tem, însă, că nu vom avea nevoie de serviciile lui.
– În cazul ăsta, s‑a terminat. Tuppence se ridică. Ori amândoi, ori nici unul. Îmi pare rău... dar așa stă treaba. Bună ziua, domnule Whittington.
– Așteaptă o clipă. Să vedem dacă putem face ceva. Ia loc din nou, domnișoară... Se opri, întrebător.
Prin conștiința lui Tuppence trecu un junghi când își reaminti de arhidiacon. Se aruncă în grabă asupra primului nume care îi veni în minte.
– Jane Finn, spuse ea repede, apoi se opri cu gura căscată în fața efectului pe care îl produseseră aceste două cuvinte.
Toată amabilitatea de pe chipul lui Whittington dispăru ca prin farmec. Era roșu de mânie, și pe frunte venele i se umflaseră gata să crape. Iar în spatele tuturor acestora stătea la pândă un soi de spaimă neîncrezătoare. Se aplecă în fața și sâsâi cu răutate:
– Așadar, ăsta‑i micul dumitale joc, nu‑i așa?
Tuppence, deși total debusolată, își păstră capul. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce vroia el să spună, însă, cum de fel era iute la minte, înțelese că era imperios necesar s‑o țină pe‑a ei.
Whittington continuă:
– Te‑ai jucat tot timpul cu mine de‑a șoarecele și pisica, nu‑i așa? Ai știut tot timpul ce vroiam de la dumneata, dar ai continuat comedia. Așa‑i? Se calmase. Din obraji îi dispăruse roșeața. O privi scrutător. Cine a pălăvrăgit? Rita?
Tuppence scutură din cap. Nu știa cât mai putea să‑și susțină minciuna, însă își dădea seama că era important să n‑o amestece pe acea necunoscută Rita în povestea asta.
– Nu, răspunse ea, cinstit. Rita nu știe nimic despre mine.
Ochii lui scormoneau într‑ai ei ca niște sfredele.
– Cât de multe știi? strigă el.
– În realitate, foarte puțin, răspunse Tuppence, și fu mulțumită să constate că neliniștea lui Whittington în loc să scadă, spori. Gândul că știa mai multe decât era dispusă să recunoască, părea să‑l frământe.
– Oricum, ai știut destule ca să vii aici să trântești numele asta.
– Ar putea fi chiar numele meu, plusă Tuppence.
– E de conceput, nu‑i așa, că ar exista două fete cu un nume ca ăsta?
– Sau s‑ar putea să‑l fi nimerit din întâmplare, continuă Tuppence amețită de succesul sincerității.
Domnul Whittington bătu cu pumnii în masă.
– Lasă prostiile! Ce știi? Și cât vrei?
Ultimele trei cuvinte aprinseră puternic imaginația lui Tuppence, mai ales după un mic dejun sărăcăcios și o cină cu cornuri din seara precedentă. Prezentul ei rol era mai degrabă de ordinul riscului decât al aventurii, dar nu dădu înapoi. Se ridică și zâmbi cu aerul cuiva ce se știe stăpân pe situație.
– Dragul meu domn Whittington, spuse, să jucăm cu cărțile pe față... vă rog nu mai fiți atât de supărat. M-ați auzit ieri spunând că mi‑am propus să trăiesc din expediente. Am impresia că acum v‑am dovedit că am câteva expediente din care să trăiesc. Admit că am avut cunoștințe de un anumit nume, dar poate că aici se sfârșește această cunoștință.
– Da... dar poate că nu, mârâi Whittington.
– Insistați în a mă judeca greșit, spuse Tuppence și oftă încetișor.
– Cum ți‑am spus și mai înainte, lasă prostiile și revino la subiect. Nu poți să te joci de‑a inocenta cu mine. Cunoști mult mai mult decât ești dispusă să recunoști.
Tuppence tăcu o clipă, pierdută în admirația propriei ingenuități, apoi rosti moale:
– N-aș vrea să vă contrazic, domnule Whittington.
– Am ajuns, deci, la veșnica problemă: cât?
Tuppence era în dilemă. Până acum îl prostise cu succes pe Whittington, dar ca să indice o sumă concretă, imposibilă, putea trezi suspiciuni. Creierul îi fu fulgerat de‑o idee.
– Să presupunem că cerem ceva mai puțin pe loc, și discutăm mai pe larg problema mai târziu?
Whittington îi aruncă o privire urâtă.
– Șantaj, ai?
Tuppence zâmbi dulce.
– Nu, nu! Să‑i spunem... plata în avans a serviciilor?
Whittington mârâi.
– Știți, explică Tuppence la fel de dulce. Sunt topită după bani.
– Ești culmea culmilor, asta ești! mormăi Whittington, cu un soi de admirație involuntară. M-ai dus perfect de nas. Credeam că ești doar o puștoaică bleguță cu atâta minte cât îmi trebuie pentru scopul meu.
– Viața e plină de surprize, filosofă Tuppence.
– Oricum, continuă Whittington, cineva trebuie să fi vorbit. Dumneata spui că nu Rita. Să fi fost...? Da, intră!
Funcționarul intră discret în încăpere și depuse o hârtie la vederea patronului său.
– Chiar acum a sosit un mesaj telefonic pentru dumneavoastră, domnule.
Whittington îl smulse și îl citi. Fruntea i se încruntă.
– Se face, Brown. Poți să pleci.
Funcționarul se retrase, închizând ușa în urma lui. Whittington se întoarse spre Tuppence.
– Vino mâine la aceeași oră. Acum sunt ocupat. Pentru început, uite cincizeci.
Numără rapid câteva bancnote și le împinse pe masă spre Tuppence, apoi se ridică, evident nerăbdător s‑o vadă plecată.
Fata numără banii cu aerul unui om de afaceri, îi băgă în geantă și se ridică.
– Bună ziua, domnule Whittington, spuse politicoasă. Sau mai degrabă, au revoir.
– Exact. Au revoir! Whittington arăta din nou aproape simpatic, schimbare care‑i trezi lui Tuppence o ușoară presimțire. Au revoir, isteața și încântătoarea mea tânără doamnă.
Tuppence coborî sprintenă scările. Era stăpânită de‑un elan sălbatic. Ceasul din împrejurimi arăta că mai erau cinci minute până la douăsprezece.
– Să‑i facem lui Tommy o surpriză! șopti Tuppence și opri un taxi.
Taxiul opri în fața stației de metrou. Tommy tocmai ieșea pe ușa stației. Cu ochii căscați atât cât se putea, alergă spre Tuppence și o ajută să coboare. Fata îi zâmbi cu afecțiune și rosti pe un ton ușor afectat.
– Vrei să plătești tu, bătrâne? N-am mai mărunt de cinci lire!
