Crima din Mews

Agatha Christie

Crima din Mews

1.

— Îmi dați un ban, domnule?

Un băiețaș cu o față murdară, rânjea fără rost.

— Nu-ți dau! spuse inspectorul-șef Japp. Și ascultă-mă băiete...

Urmă o scurtă altercație. Băietanul uluit o șterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni:

— Să fiu al dracului dacă nu e polițai! Grupul o luă din loc cântând de zor:

„Amintește-ți, amintește-ți

La cinci noiembrie

Trădarea cu praf de pușcă și intriga;

Nu vedem nici un motiv

Pentru care trădarea cu praf de pușcă Să fie vreodată uitata".

Însoțitorul inspectorului-șef, un omuleț între două vârste, cu un cap rotund și mustăți mari, cazone, zâmbi în sinea sa:

— Très bien, Japp, observă el. Îți spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.

— Ce scuză pentru cerșit, așa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.

— Ce supraviețuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică — poc-poc — mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc și faptele sale au fost uitate.

Omul de la Scotland Yard fu de acord.

— Să nu vă închipuiți că mulți din puștii ăștia știu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes.

— Și, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă?

Japp chicoti.

— Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua.

Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniștită de la Mews. Cinaseră împreună și o luaseră pe o scurtătură spreapartamentul lui Hercule Poirot.

Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluțe aurii lumina când și când cerul.

— E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împușcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.

— Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulți criminali, spuse Hercule Poirot.

— Știi, Poirot, aș vrea, câteodată, ca să comiți și tu o crimă. — Mon cher!

— Da. Aș vrea să vad cum ai face-o.

— Dragul meu Japp, dacă aș comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică șansă de a vedea cum aș face-o. Probabil, nici nu ți-ai da seama că o crimă a fost comisă.

Japp râse bine dispus și afectuos.

— Ce pezevenghi al naibii ești! zise el indulgent.

A doua zi dimineața, la zece și jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună.

— Alo? Alo?

— Buna, tu ești, Poirot?

— Oui, c'est moi!

— Japp la telefon. Îți aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews?

— Și?

— Și că am vorbit despre ce ușor ar fi să împuști o persoană în timp ce se trag toate petardele și artificiile alea?

— Desigur.

— Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără — doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii?

— Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?

— Isteț tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.

— Sigur că vin. Numărul 14, ai spus?

— Exact.

Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în aceeași clipă în care trase și mașina cu Japp și alți trei oameni.

Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: șoferi, soțiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcați și nenumărați copii se adunaseră, toți uitându-se la numărul 14 cu gura căscată și priviri fascinate.

Un ofițer de poliție în uniformă stătea pe o treaptă și-și dădea silința să-i respingă pe curioși. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat își făceau treaba și se împingeau în față, când Japp se aprinse.

— Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm.

Intrară repede, ușa se închise după ei și se treziră înghesuiți lângă o scară.

Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp și spuse:

— Aici sus, domnule!

Japp și Poirot urcară.

Omul de la capătul scării deschise o ușă de pe partea stângă și intrară într-un dormitor mic.

— Cred că vreți să vă expun punctele principale, domnule.

— Chiar așa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat?

Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.

— Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă — o domnișoară Plenderleith. Domnișoara Plenderleith a fost plecată la țară și s-a întors azi dimineață. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. Ofemeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Ușa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanță. Bătu și strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliție. Era 10,45. Am venit imediat și am forțat ușa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împușcată în cap. Avea o armă automată în mână — un Webley 25 — și părea un caz clar de sinucidere.

— Unde este domnișoara Plenderleith acum?

— E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aș zise. Cu cap.

— O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum.

Însoțit de Poirot, el traversă palierul și intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, își ridică privirea și dădu din cap.

— Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă.

Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră.

Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieșită în afară și, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur și simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenționat într-un salon.

Pereții erau argintii și tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era și un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor și o mulțime de perne aurii și argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi și mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de țigară.

Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitânduse jos, la cadavru.

Grămadă pe dușumea, zăcând așa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond și trăsături delicate. Era foarte puțin machiată. Avea o față drăguță, spirituală, poate ușor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleștate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât.

— Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat?

Și Japp se uită jos la silueta chircită.

— Poziția este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împușcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziția asta. Ușa și fereastra au fost închise pe dinăuntru.

— Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge?

— Uitați-vă la pistol. N-am pus mâna pe el — în așteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteți vedea destul de bine ce vreau să zic.

Poirot și Japp îngenunchiară amândoi și examinară, îndeaproape, pistolul.

— Înțeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căușul mâinii. Pare că și acum l-ar ține — dar, de fapt, ea nu-l ține. Altceva?

— O mulțime. Ține pistolul în mâna ei dreaptă. Priviți rana. Pistolul a fost ținut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi — urechea stângă, observați.

— Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ține un pistol și să tragă cu el în poziția aia cu mâna dreaptă.

— Absolut imposibil, aș zice. Îți poți răsuci brațul, dar mă îndoiesc că ai putea trage așa.

— Este, deci, destul de clar. Altcineva a împușcat-o și a încercat să însceneze o sinucidere. Totuși, ce-i cu ușa și fereastra închise?

Inspectorul Jameson răspunse la asta.

— Fereastra era închisă și blocată, domnule, dar, deși ușa a fost închisă, noi nam putut găsi cheia.

Japp dădu din cap.

— Da, a fost o idee proastă. Cine a închis ușa când a plecat, a sperat că absența cheii nu va fi observată?

Poirot murmură:

— C'est bête, ça!

Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalți după inteligența ta