Armata,Maresalul și evreii

CUPRINS:

CUVÂNTUL AUTORULUI/7 PREAMBUL/9

I. PROBLEMA EVREILOR ÎN ROMÂNIA Studiu cronologic/13

D. tnmiATUMUL SOVIETIC/56 m. RETRAGEREA ARMATEI ȘI ADMINISTRAȚIEI ROMÂNE/66 Culegerea de informații și propaganda/69 Atitudine ostilă/79 Alte mărturii/90 Mărturia autorității supreme/114 O analiză contradictorie/116

IV. CAZUL DOROHOI/120 Faptele/123

Reacția oficială în cazul Dorohoi/133 Agresiunile antievreiești din Moldova/135

V. REBELIUNEA LEGIONARA/143

Bipolaritatea Antonescu - Mișcarea legionară/144 Crime împotriva evreilor/164

VI. MAI MULTE FELURI DE EVREI/177 Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor din România nr. 2 650/8 august 1940/189

Emigrarea în Palestina/197 Mentalități/205

VII. MASACRUL DE LA IAȘI -„TRENURILE MORȚII"/219 înțelegerea militară româno-germană/220 Evenimentele de la Iași din 25-30 iunie 1941/229 Desfășurarea evenimentelor/243 „Trenurile morfii"/274

VID. SOARTA LOCUITORILOR DIN TERITORIILE ELIBERATE/281 CazulChișinău/313

K. CAZUL ODESSA/340

Câteva considerații militare/342

Evenimentele de la Odessa, 16-23 octombrie 1941/347

Cine au fost cei executați/373

Baza legală a represaliilor și comentarii asupra legislației internaționale/380 Cazul Dalnic/401 Considerente asupra procesului/404 Varianta oficială sovietică/406 Soarta evreilor de la Odessa/422 O posibilă reconstituire/445 X, UN POSIBIL PORTRET AL MAREȘALULUI ANTONESCU/449

Eroism și orgolii/450

Cariera militară/455

Cazul medical/470

Schife de portret contemporane/485

Antonescu și evreii/491

CUVÂNTUL AUTORULUI.

Numai ideea că aș putea scrie o carte cu un astfel de subiect mi-a alertat câțiva prieteni și i-a pus pe aljii într-o postură dubitativă: Ce urmărește? Pentru că, într-un mediu cu istorie viciată, exploatată propagandistic între postura eroico-mitică și naționalismul de ultimă oră, a scrie despre evrei poate însemna crearea unei platforme politice sprijinite de aceștia, o înregimentare în rândul forfelor sănătoase ale națiunii - adică a deveni un „bun român" - o distrugere a oricărei cariere în orice domeniu sau pur și simplu o nebunie.

Motivația mea este departe de orice astfel de calcule și teorii. Refuz isteria zonelor obscure. Am pornit să cercetez arhivele -și, vai.', ce opreliști stupide am întâmpinat - din convingerea că avem o „problemă" și că ea constă de fapt în imaginea falsă pe care o alimentăm despre conținutul ei. Am mai constatat că vechile acuze aduse evreilor au fost reluate în forme primitive la o jumătate de secol după evenimentul tragic al războiului, ca și cum întârzierea noastră economică ar fi doar expresia unei încremeniri într-o istorie care curge doar prin vecinătatea poporului român. Acestor atacuri h' se răspunde cu la fel de vechi șabloane ale propagandei sovietice.

Am curajul să afirm că subiectul tine astăzi în esență doar de istorie și că este exploatat numai de cei care au interesul să trăiască din cadavrul unei propagande păguboase. Pe de o parte sunt acei extremiști români care caută iar un vinovat, un complice sau un planificator misterios al situației critice pe care o străbatem, iar pe de altă parte sunt extremiștii evrei care profită de remanenta propagandei sovietice în istoriografia română pentru a acoperi cu un strat de frivolitate fenomenul aderenței la comunism a unei părți importante din comunitatea evreiască și a impune o imagine de participantă la Holocaust din partea României. Acuzațiilor că evreii au omorât, că au distrus și au ocupat țara li se răspunde că armata, eventual Antonescu și românii au omorât, au distrus și au exterminat. România a fost un caz particular în Europa și mai toate fenomenele legate de conflictul dintre evrei și autorități trebuie nuanțate. Altfel, tratarea maniheistă a problemei va naște un conflict artificial în interiorul democrației și în absența evreilor. Mai adaug și credința că sentimentul de teamă al unor români față de „puterea mondială" a evreilor, care ar fi dispusă să „pedepsească" România este exagerat, ieșit din sfera realităților politice. Mă declar îngrijorat mai degrabă pentru faptul concret că, în ciuda imaginii dilatate despre această putere mondială, problema fundamentală a evreilor - existența sigură în teritoriul național - nu este nici astăzi rezolvată. Am greși grav dacă am adăuga acum alte argumente - mai ales pentru că sunt artificiale - într-o luptă dusă de un stat care, în fond, are în substratul său existențial același principiu cu statul român: legitimitatea istorică. Este ciudat cum nu se observă că, silită să străbată o lungă perioadă tranzitorie, România are nevoie de un aliat care să înțeleagă dificultățile transferului de mentalitate de la conceptul legitimității istorice - depășit prin consistența marilor tratate internaționale - spre cel al performanței politice față de un standard democratic.

Prin această carte încerc să arăt extremiștilor de ambele semne că brutalitatea antisemită și șantajul imagologic exersat pe evenimente necunoscute în desfășurarea lor complexă, ci numai prin ecoul unei propagande insidioase, nu fac decât să se alimenteze reciproc. Până la urmă, la fel ca în faptul tragediei româno-evreiești din anii războiului, fiecare dintre părti ajunge să servească o nouă ideologie străină și să alimenteze o nouă tragedie.

Așez, așadar, acest studiu în spațiul gol dintre românul dezinformat și evreul salvat în România de la Holocaust și care continuă să tacă.

Noiembrie 1997

PREAMBUL.

O analiză asupra comportamentului Armatei române și al conducătorului ei între anii 1940—1944 nu poate fi condusă coerent decât exclusiv printr-o proiecție în contextul epocii. Acesta a fost dominat de starea de război și de legile sale. Evaluarea conjuncturii care a determinat anumite atitudini (responsabile sau iresponsabile) pornește de la principiul că decizia politică a influențat și influențează atitudinea armatelor. Chiar în situația unei dictaturi militare intervin condiționări politice interne și externe care impun conducerii de circumstanță să acționeze ca factor politic, oarecum specific în formele sale de manifestare, dar supus până la urmă aceleiași reguli. Cazul în care șeful statului este și comandantul armatei a fost și continuă să fie comun, regimul fiind acela care scoate în proeminență diferențele. România a avut, între 1940 și 1944, un regim autoritar al cărui defect principal a fost lipsa vieții politice interne legal constituite și liber desfășurate, iar consecința cea mai gravă a acestui defect a fost slăbirea substanțială a rezervei politice viabile. Dar perioada antonesciana din istoria României a reprezentat până la catastrofă doar faza finală a unei crize politice acute, care șubrezise în timp democrația parlamentară, diminuând-o până la figurație. Nu a fost vorba de o enormă fatalitate, ci de construcții eronate, conjuncturale și organic fragile la nivelul structurilor politice, cu rădăcini adinei și strâmbe la începuturile statului modem român. Nedreptățile făcute României în 1940 au găsit un teren slab, ruinat de partizanatul ilogic și de prăpăstii insurmontabile între partide și personalități; pe scurt — o democratic incompletă, minată în orice moment de abuz. Abia după analiza slăbiciunilor statului român, putem discuta despre tensiunile și presiunile externe, la care țara a reacționat în conformitate cu idealurile naționale cunoscute ale poporului român, cu practica și experiența sa juridică sau cutumiară. România suferise un cataclism politic în iunie 1930, când lovitura de stat anticonstituțională (cunoscută cu termenul impropriu de,. Restaurație") a reprezentat în fapt ruperea echilibrului politic intern și debutul degradării treptate a instituțiilor fundamentale ale regimului democratic. Atunci, regele legitim al tării a fost detronat și România a fost aruncată într-o aventură politică. Dacă putem admite că dictatura regală instaurată în 1938 a avut cu preponderentă o motivație în criza politică internă, tot ceea ce a urmat în cadrul regimului totalitar din România, în timpul și după al doilea război mondial, a fost puternic condiționat din exterior.

Agresiunile politice și militare ale marilor puteri europene îndreptate împotriva României au găsit în statul nostru un partener slab pregătit politic și militar, o fără cu activitate externă defensivă și nu ofensivă, cu alianțe inoperante și cu o structură economică dezordonată.1

Participarea României la războiul împotriva U. R. S. S. a avut o justificare foarte bine definită în epocă, dar transparentă abia astăzi, iar modul de abordare și durata acesteia s-au înscris în categoria generală a legilor războiului.