Asfintitul crailor

Spre primăvară, plecările acestea fura din ce în ce mai dese, șederile mai lungi.

Îndată ce se întorcea, Pasadia ne poftea la prânz. Presupunând ca era cu putință sa aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strâns, și lucrări cei priveau numai pe dânșii, luasem obiceiul ca, după cafea, numaidecât, sai las un ceasdoua singuri, cum făcea Pirgu.

Plecam o data cu acesta, nu însa fara a avea grija sa ma informez înainte de a ajunge la poarta, încotro voia so apuce, pentru ca so iau în partea dimpotrivă. Ma întreba odată unde ma duceam. Îi spusei ca la Academie.

— Nu știam, zise, ca sa redeschis și ma mir cum de nam aflat și eu. Au sa se arză iar, sa vezi. Biliardul a căzut de la moda; un „trei-benti”, un „pulsecret” nu mai joaca decât alunarii și e păcat: erau jocuri drăguțe.

Se agata sa vie și el. Îl lamurii ca nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Româna. Se interesa ce căutam acolo și fu sincer dezamăgit când ma auzi ca mergeam sa citesc. Ma dojeni.

— Nu te mai lași, nene, odată de prostii? Până când? Ceti faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei sa ajungi în doaga lui Pasadia? Ori crezi ca daca ai sa știi ca el cine la moșit pe Mahomet sau cum îl chema pe al care a scos întâi crucea la Boboteaza e mare scofala? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata știința e alta: știința vieții de care habar nai, aia nu se învața din cărți.

Se vorbea astăzi, înainte sa vii, ca teai apucat sa scrii un roman de moravuri bucuresene și mam ținut sa nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru ca în chestia asta ești chinez; cum ai sa cunoști moravurile, când nu cunoști pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afara numai daca ai de gând sa ne descrii pe noi, pe Pasa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu stiu sa ai a face; a! Da, Poponel, amicul. Ei, daca ai merge în case, în familii, sar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Stiu eu un loc.

Îi luai înainte:

— La Arnoteni, adevărații Arnoteni.

Înlătură cu un gest orice îndoiala. Si, confidențial:

— Iese și șperț, e joc mare până dimineață, ducem, se înțelege, și hartabalele; ei cu punga, noi pe dea laturi, doftorii cei fara de arginti.

Slujindui, pentru a nu mai știam câta oara, făgăduiala cu care ma scăpam de plicticoasa stăruința ce de șase luni punea ca sa ma atragă în acea casa deochiata, pentru nimic nas fi crezut ca foarte curând, cu prilejul unei alte mese la Pasadia, el avea sași ajungă mulțumită tocmai mie scopul. Rau însa daca mia părut în urma de ceva, a fost numai pentru ca nu lam ajutat sa sil aducă la îndeplinire mai devreme.

Cam satul de la un timp de savantlâcuri, simțeam nevoia sa petrec, sa râd. și așa cum ma făcut atunci, de la amiazi până seara târziu, Gorica, la răscumpărat fata de mine de toate păcatele. Parca înnebunise; de mai multe ori Pasadia voi sal dea afara. Nu mi se mai întâmplase sa vad la el o asemenea năbădăioasa veselie, deschisa și bufa în draci, veselie străină de firea lui și totuși nesilita, al carei rost ne lasă sal întrevedem abia spre sfârșit, în treacăt: murise tatasau.

Condoleanțele ce Pantazi și cu mine ne grăbirăm ai prezintă, le reteza scurt, rugândune sa fim serioși.

— As înțelege, conceda, sa ma compătimiți ca nu ma scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme.

Ei, sa fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zecedoisprezece ani înainte, sai fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămași din șaptesprezece câți fuseseră, credeam noi ca ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemțoaica la hodorogi? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El l-ar fi aparat pe Pasadia învinuit de atentat la pudoare și lar fi scăpat dovedind ca e neputincios. Avocat și profesor la Universitate. Sar fi îndeletnicit, în ore pierdute, și cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese – piese proaste bineînțeles, istorice -si însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forță, se bălăbănea, sforăia, mugea. și sar fi mărginit numai la atâta?

— Nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Tarii împărțirea moșiilor la țărani și votul obștesc. Si, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decât cele ce se îmbăloșau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat și în diplomație; ce, parca pentru asta musai ar fi trebuit sa aibă și el curiozități ca Poponel si, la urma urmei, de ce nu: nul avea pe Pasadia la îndemâna? Dar visul sau dulce fusese viața la tara, patriarhala; sar fi pus pe plugărie sănătoasă, siar fi lucrat podgoria.

— De minune, îi zisei, dar acum, ca teai văzut moștenitor fericit, de ce ai de gând sa te apuci?

— Am sa ma fac nene, răspunse, în Cruceadepiatra, sa am și eu țâțaca mea și cadânele mele și pitpalacul meu, și am sa ma aleg epitrop la biserica; mai încolo, la bătrânețe, am sa ma călugăresc chiar, pe onoarea mea! și se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Dârvari din Icoana, pomenindu-se ca zice când îi vine rândul la citire: „contra” sau „passe-parole” și ca sa ne dea o dovada de chemarea sa pentru viața schimniceasca, bălmăji pe nas, popește, aproape trei sferturi de ceas un desantat amestec de cântări bisericești și de cântece de lume: „Primăvara dulce” cu „Din cireș pânan cireș”, „Hristos a înviat” cu „Ma parole d'honneur mon cher”, „Pre Domnul sal lăudam” cu „I haram bam ba”. Pantazi râdea cu lacrimi, Pasadia se resemnase. Dar deodata Gore amuți, holba sperioși ochii si, ridicând mâna dreapta cu arătătorul în sus la ureche, ramase ca împietrit. Pantazi îi ceru sa spuie ce era.

— Cum, nu auziți? Zise. „trâmbita răsuna, tricolorul să-naltat”. Si, cu deznădejde, urlând: „Datimi, datimi arma mie, vreau sa mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, datimi, datimi calul meu!”, își încaleca scaunul și dete sa se avânte, dar se împiedica de covor și căzu peste o răcitoare, fara asi face însa vreun rau, caci se scula numaidecât, sprinten, si, ușor de parca nu atingea podelele, ne arata cum avea sa joace peste Carpați, între Tisa și Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, și chiuia și se fleortaia: „ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uiteasa, uiteasa, hai, hai, hai, hai!” Pieri apoi, ca peste putin sa se întoarcă, cu nădragii în vine și cu cămașa afara, abătut, mult trist: se gândise ca nici în ziua aceea – din ale vieții sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! Nu și al lui Pasadia, toate îi surâdeau așa trandafirii – nici atunci măcar, noi naveam sai facem cheful sa mergem cu dânsul la Arnoteni, adevărații Arnoteni. și de ce?