Aurul Cruciatilor

Aurul Cruciatilor de David Gibbins

Nota autorului

Menora.

Magnificul suport din aur provenit din Templul Evreiesc din Ierusalim, prădat de romani în anul 70 după Hristos, rămâne una dintre cele mai mari comori pierdute, alături de Sfântul Graal și Chivotul Legământului. Singura descriere a menorei din templu se află pe Arcul lui Titus din Roma, lucru care a stat la baza ilustrației de pe coperta acestei cărți. Procesiunea triumfală care apare pe arc este descrisă în detaliu de Josephus Flavius, un martor ocular evreu, confident al împăratului Vespasian. În tezaurul din templu se afla și un ornament din aur: „Suportul se continua cu un mâner, iar acesta se ramifica în brațe, asemenea unui trident, iar la extremități exista câte o lampă din fier forjat; existau șapte astfel de obiecte, număr sacru pentru evrei” (Războaiele iudaice VII, 149-150). Josephus nu spune foarte multe lucruri despre soarta prizonierilor evrei – el descrie doar execuția liderului lor, Simon – dar menționează faptul că au existat și artefacte care nu au fost topite: în noul său Templu al Păcii, Vespasian „a așezat vasele de aur din Templul Evreiesc, lucru cu care se lăuda” (VII, 161-162). Din alte comori au provenit lingouri pentru faimoasele monede „Iudaea Capta”, pe verso fiind gravată o evreică învinsă sub un steag roman și deasupra ei cuvântul: „IVDAEA”.

Nu mai există mărturii ale martorilor oculari despre menora din templu. Cu toate acestea, dovezi convingătoare cum că ar fi supraviețuit – probabil mutată într-o cameră secretă, precum cea descoperită în Arcul lui Titus – ne oferă istoricul Procopius (circa 500-562 după Hristos), în mărturia sa despre prăzile luate de împăratul bizantin Belisarius atunci când i-a învins pe vandali la Cartagina, în 534 după Hristos. Acestea includeau obiecte furate de regale vandal Giseric când jefuise Roma, în 455 după Hristos, „comorile evreilor, pe care Titus, fiul lui Vespasian, împreună cu alte câteva, le adusese la Roma după cucerirea Ierusalimului” (Istoria războaielor IV, IX, 4-11). După Procopius, Belisarius a adus comorile la Constantinopol – actualul Istanbul – și le-a etalat pe hipodrom pentru împăratul Iustinian. Procopius afirmă apoi că un evreu l-a convins pe Iustinian să redea comorile „sanctuarelor creștinătății din Ierusalim”. Faptul că Procopius descrie sosirea comorilor la Constantinopol sugerează că mărturia este autentică, pentru că mulți dintre cititorii săi au fost martori la procesiunea triumfală, dar povestea înapoierii lor la Ierusalim nu pare plauzibilă, ci doar o înfrumusețare tipică pentru a sublinia virtuțile creștinești ale lui Iustinian. Nu există dovezi veridice cum că menora ar mai fost vreodată în Ierusalim după 70 după Hristos.

Cruciada a patra.

Comorile pierdute ale Templului din Ierusalim s-ar putea să fi supraviețuit, așadar, ascunse undeva în Constantinopol de-a lungul perioadei medievale. Supraviețuirea multor altor antichități în Constantinopol este atestată de lista de obiecte distruse sau furate de cruciați în 1204, inclusiv faimoasa cvadrigă, trimisă la Veneția pentru a deveni Caii Sfântului Marcu. Mulți dintre cruciați fuseseră probabil în pelerinaj la Roma, și este posibil ca liderul lor, Baldwin de Flandra, să fi văzut extraordinara imagine de pe Arcul lui Titus și să-l fi citit pe Procopius. Mărturii contemporane despre jefuirea Constantinopolului sunt acoperite de justificări pioase, dar adevărul pare a fi că tentația jafului s-a dovedit a fi mult prea puternică, și Baldwin avea nevoie cu disperare să găsească un mod prin care să-i plătească pe venețieni pentru că îi transportaseră pe cruciați spre Țara Sfântă.

Harald Hardrada.

Dacă tezaurul evreiesc a supraviețuit în Constantinopol mai târziu de anul 1204 este încă o problemă deschisă. Cu un secol și jumătate înainte de cruciada a patra, faimoasa Gardă Varegă a împăratului bizantin fusese condusă de figura semeață a lui Harald Sigurdsson, cunoscut în istorie și sub numele de Hardrada, conducătorul cel dur, nemilosul. Harald era un mercenar viking, fiul exilat al unui rege al Norvegiei care s-a întors să-și reclame tronul și a devenit unul dintre cei mai înspăimântători dintre conducătorii nordici. În timpul perioadei cât a servit în Garda Varegă, el a devenit un Belisarius de mai târziu, luptând pentru împărat în Sicilia și în Africa de Nord și strângând o avere personală imensă. Pentru sarazini, el era Trăsnetul Nordului, și a reușit acolo unde cruciada a patra nu a făcut-o: a intrat în Ierusalim, a adus pacea în Țara Sfântă, s-a îmbăiat în Iordan și a adus ofrande la Mormântul lui Hristos. Expediția la Ierusalim a avut probabil loc în 1036 sau 1037, Harald Hardrada devenind astfel primul și cel mai de succes dintre toți cruciații, chiar dacă în numele împăratului bizantin, mai degrabă decât în numele Bisericii din vest.

Ajuns în Constantinopol, lui Harald i s-a permis să ia parte în „jefuirea palatului”, un fel de răsplată pentru actele sale mărețe, și apoi, într-o noapte, în 1042, a răpit-o pe nepoata împărătesei Zoe, Maria – cu care își dorise să se căsătorească, dar fusese refuzat de mătușa ei – și a fugit cu camarazii săi varegi în două corăbii, trecând peste marele lanț care era la intrarea din Cornul de Aur, portul din Constantinopol. Din unica mărturie a acestei escapade reiese că Maria s-a întors în oraș odată ce ei au fost în siguranță, dar probabil ea l-a însoțit pe Harald înapoi în Norvegia și i-a stat alături de-a lungul vieții sale extraordinare, chiar dacă acesta era căsătorit cu prințesa din Kiev, Elisabeta, și mai avea o relație cu cel puțin încă o femeie, Thora, care l-a născut pe Olaf, fiul și moștenitorul său. Potrivit biografiei sale, Harald a avut o „fiică”, pe care, lucru foarte ciudat, o chema Maria și care l-a însoțit în ultima sa călătorie și despre care se presupune că a murit brusc „în aceeași zi și la aceeași oră în care tatăl său fusese ucis” (Saga regelui Harald, Heimskringla, p. 98).

Aproape toate informațiile pe care le avem despre Harald Hardrada provin din Heimskringla, o mărturie despre regii norvegieni scrisă la începutul secolului al XIII-lea de poetul și istoricul islandez Snorri Sturluson (1179-1241). Reprezentările cu lupi și vulturi abundă în pasajele cu versuri incluse în text. Heimskringla și câteva propoziții din Cronica anglo-saxonă furnizează practic tot ce știm despre Bătălia de la Stamford Bridge, lângă York, acolo unde armata norvegiană condusă de Harald a fost înfrântă pe 25 septembrie 1066 de către regele englez Harold Godwinsson, care la rândul său a fost învins câteva săptămâni mai târziu de către normanzi. Stamford Bridge a fost o catastrofă pentru norvegieni, și pentru mulți a însemnat sfârșitul epocii vikinge. Din trei sute de corăbii care au navigat spre Anglia, se spune că doar 24 s-au mai întors. Ultima descriere, în viață, a lui Harald Hardrada este atunci când el se luptă în mijlocul bătăliei, probabil mânuind o mare secure varegă și înconjurat de camarazii săi credincioși.

Doi dintre camarazii varegi ai lui Harald care au fugit împreună cu el din Constantinopol au fost Halldor și Ulf, ambii islandezi. Un al treilea ar fi putut fi Halfdan, ale cărui inscripții runice pot fi văzute pe o balustradă în interiorul bisericii Hagia Sofia din Istanbul. Bucăți din lanțul care traversa Cornul de Aur încă există. Alte dovezi ale isprăvilor lui Harald sunt nefondate, dar avem destule pentru a da substanță vieții povestite în Heimskringla. În Ierusalim, sub Biserica Sfântului Mormânt, am văzut o cruce gravată în piatră care semăna cu forma Mjollnir, Ciocanul lui Thor, un simbol foarte important pentru norvegienii aflați sub dominația creștină, în Islanda și în Groenlanda, și care a fost menținut viu împreună cu toate legendele despre Loki, Fenrir și Walhalla.

Mappa mundi.

Extraordinara hartă din secolul al XIII-lea, descrisă în capitolul 2, poate fi văzută astăzi într-un muzeu, special construit pentru ea, lângă Catedrala Hereford, de-a lungul faimoasei biblioteci cu lanțuri. Când am vizitat catedrala pentru prima oară, copil fiind, biblioteca se afla încă în camera documentelor, deasupra transeptului nordic, unde arhivele și comorile erau depozitate în acele vremuri în care harta fusese concepută. Faptul că în colțul nord-estic al transeptului care duce spre galerie nu a existat o scară în spirală mi s-a părut un lucru foarte bizar, așa că acela este locul unde am plasat descoperirea imaginară din această carte. Richard de Holdingham a fost un personaj real, numele lui fiind înscris în colțul din stânga jos al hărții, deși se cunosc foarte puține despre viața sa. Mi l-am imaginat ca un „discipol” în felag-ul imaginar al lui Iacob de Voragine, arhiepiscopul de Genova, de asemenea un personaj real. Absența lui Richard din dedicația hărții este indicată de denumirea inversată a continentelor Europa și Africa, o eroare flagrantă pe care un erudit de calibrul său nu ar fi tolerat-o niciodată.

Un felag sau o frăție era o organizație vikingă și ar putea fi o ceată de războinici care au jurat loialitate unui lord, legați de jurăminte de credință. Dușmanii erau pedepsiți cu înfricoșătorul bloddrn, vulturul de sânge. Snorri Sturluson, biograful regilor norvegieni din secolul al XIII-lea, a descris cum una dintre victime avea un vultur gravat pe spate de către un dușman, care „i-a înfipt sabia în trup, aproape de șira spinării, a tăiat toate coastele până la pântece și i-a scos plămânii afară”. Ideea unui felag secret, în Anglia medievală, este bazată pe antipatia englezilor pentru stăpânii lor normanzi și pe moștenirea nordică, foarte importantă în diferite părți ale Angliei, acolo unde s-au stabilit vikingii. Această influență a fost foarte vizibilă în insulele din vestul Scoției, iar pe insula Sfânta Iona de astăzi se pot vedea pietrele de mormânt ale lorzilor vikingi, printre relicvele creștinătății timpurii din mănăstire.

Este bine-cunoscută fascinația naziștilor în legătură cu vikingii. Ultimul felag nazist a fost SS, întregit de infamele semne runice dublu-sig. Misiunea SS a devenit subjugarea Europei de Est, a pământurilor conduse odată de regii vikingi din Rus și Kiev, unde activitățile Einsatzgruppen SS – unii dintre membri erau recrutați pe plan local – au inclus asasinarea a peste un milion de evrei ucraineni. Einsatzgruppen „Raport privind situația operațională URSS, nr. 129a” citat în capitolele 9 și 22 este adăugirea fictivă la un raport real nr. 129, doar cuvintele au fost aranjate diferit pentru a include mențiunea personajului Reksnys și a victimelor lui. Atrocitățile naziste din acest roman sunt bazate pe vizita mea în defileul Babi Yar din Kiev, acolo unde mii de familii evreiești au fost împușcate, și pe imaginile și relatările martorilor oculari din Muzeul Marelui Război Patriotic din Kiev. Astăzi Babi Yar este un parc pentru copii foarte frumos care are în mijloc simbolul menorei sculptat într-o bucată imensă de piatră.

SS Ahnenerbe, Departamentul Moștenirea Ancestrală, a existat așa cum este descris în acest roman. Recent, noi dovezi extraordinare au ieșit la iveală în legătură cu activitățile Ahnenerbe din anii 1930, inclusiv expedițiile în America de Sud și în Tibet, unde oamenii de știință naziști au făcut măsurători craniene. Credeau că populațiile îndepărtate ar putea păstra vreo dovadă a unei rase ariene superioare, rasă pe care ei o asociau cu legenda Atlantidei și cu bizara Welteislehre – teoria cosmogonică a gheții. Heinrich Himmler, șeful SS, credea că locul de naștere al rasei ariene era Islanda, și expediții Ahnenerbe au fost trimise acolo în 1936 și 1938. Expediția Ahnenerbe la Ilulissat din acest roman este fictivă și la fel sunt și cei doi membri, dar Groenlanda este doar la un pas de Islanda, și Himmler a fost fără îndoială intrigat de relatările faimosului explorator groenlandez Knud Rasmussen și de studiile lui legate de cultura eschimosă. Fiordul Ilulissat, patrimoniu național UNESCO împreună cu L’Anse aux Meadows și Chichen Itza, este una dintre cele mai clare indicii ale încălzirii globale din ziua de astăzi și a fost studiat intensiv de glaciologi și de climatologi. Situl străvechi eschimos de la Sermermiut, „locul oamenilor ghețarilor”, există așa cum este el descris în acest roman; la fel și Killingekloften – „defileul morții”. Descrierea aisbergului are la bază experiența mea de la fiordul Ilulissat și scufundările sub gheață din apele canadiene. Scafandrii au intrat în fisuri naturale în interiorul aisbergurilor, iar tehnologia pentru acest tip de explorare chiar există, așa cum este descrisă aici.

Lemnul, materialele textile și metalul aurit pot rezista aproape pe timp nelimitat în interiorul gheții. Ideea unui războinic norvegian prins în gheață mi-a venit de la trupurile extraordinar de bine păstrate a doi membri din expediția damnată a lui Sir John Franklin în zona arctică din Canada, în 1845, exhumați din permafrost în Beechey Island, în 1984. Pentru norvegieni, înmormântările pe corăbii erau un rit funerar bine împământenit. Arderea unei corăbii este descrisă de călătorul arab din secolul al X-lea Ibn Fadlan, care a fost martor la o înmormântare pe Volga a unui căpitan din Rus unde o femeie și-a însoțit bărbatul pe rugul funerar. Snorri Sturluson ne oferă altă relatare în care o corabie arzândă plină de arme și de trupuri a fost trimisă pe mare după o bătălie, având la bord pe căpetenia vikingă rănită mortal, care supraveghease construirea propriului rug funerar.

Imaginea corabiei în interiorul gheții își are originile în înmormântările spectaculoase de pe corăbii, în Gokstad și Oseberg, din Norvegia, deși corabia fictivă a lui Harald ar fi fost mult mai practică. Potrivit lui Snorri Sturluson, cele două corăbii cu care Harald a fugit din Costantinopol erau „galere varege”, corăbii cu vâsle (Saga Regelui Harald, Heimskringla, p. 15). Cea mai bună dovadă pentru tipurile de vase vikinge vine aproape din aceleași vremuri în care are loc călătoria fictivă din acest roman de la un grup de vase scufundate în 1070 aproape de Skuldelev, în Danemarca, pentru a restricționa intrarea în fiordul Roskilde. Unul dintre ele era un vas masiv cu o carenă adâncă, potrivit pentru navigația oceanică. Fezabilitatea călătoriilor norvegiene înspre Americi a fost din plin demonstrată de experimentele moderne, inclusiv de călătoria unei copii a unei nave vikinge spre L’Anse aux Meadows, pentru a sărbători un mileniu de la sosirea lui Leif Eiriksson în Lumea Nouă.

Așezarea vikingă din punctul cel mai nordic al Groenlandei a fost Vestribyg, „așezarea vestică”, situată la opt sute de kilometri înspre sud de fiordul Ilulissat. Oricum, regiunea nordică a fiordurilor, Norârseta, a fost vizitată de norvegieni și era esențială pentru economia lor. Singura piatră runică găsită în Groenlanda provine de pe insula Kingigtorssuaq, la aproape 650 de kilometri înspre nord de fiord și poate fi văzută astăzi în muzeul de lângă Upernavik. A fost plasată într-un turn celtic de trei aventurieri norvegieni – Erling, Bjarne și Eindride – probabil la începutul secolului al XIV-lea. Explorările mele de-a lungul acestei coaste sugerează că siturile îndepărtate ar putea conține o dovadă în plus a activității norvegienilor. Este un lucru extraordinar faptul că vânătorii norvegieni din acest mediu cu temperaturi extreme – căutând fildeș de morsă, balene, piei de urși polari și colți de narval, „cornul unicornului” vizibil pe hărțile medievale – au contribuit la cruciade prin plata unei taxe impuse după ce regele norvegian Sigurd Jorsalfar – Cruciatul – a fondat o episcopie în Groenlanda, în anul 1124. Biserica și-a exercitat puterea asupra groenlandezilor, și imposibilitatea de a plăti taxele bisericești ar putea fi un factor în dispariția norvegienilor din Groenlanda în secolul al XV-lea.

Nu este nici o îndoială că exploratorii norvegieni au navigat în jurul golfului Baffin și în Lancaster Sound, începutul pasajului nord-vestic spre Marea Beaufort și Oceanul Pacific. Câteva artefacte norvegiene au fost găsite de-a lungul Arcticului canadian, unele dintre ele fără îndoială luate de eschimoși din așezările norvegiene abandonate din Groenlanda, dar altele demonstrând contactele și explorările norvegienilor. În aceste ape încă nu a fost găsită nici o corabie vikingă, dar o descoperire extraordinară aproape de Cercul Polar poate părea o epavă. Pe mica Scraeling Island, o piatră goală, lângă Ellesmere Island – o mie trei sute de kilometri la nord de Ilulissat – o așezare eschimosă a dezvăluit mai mult de cincizeci de artefacte norvegiene, inclusiv o pânză de lână, fragmente de zale, piroane de corabie, lame de cuțit și sulițe, o rindea de tâmplar, fragmente dintr-un butoi de lemn și o bucată dintr-un joc. Analiza cu radiocarbon sugerează o dată înspre sfârșitul perioadei norvegiene în Groenlanda, asemănătoare pietrei runice Kingigtorssuaq. Poate fi făcută o comparație cu așezarea în care Franklin și-a petrecut iarna la Beechey Island în timpul încercării sale de a descoperi pasajul nord-vestic, în 1845. În ciuda „micii ere glaciare” din perioada medievală, analiza calotelor de gheață sugerează că au existat perioade calde – una la începutul secolului al XIV-lea – atunci când apele dintre insulele Arcticului canadian ar fi putut fi foarte clare. Încă există posibilitatea ca vikingii să fi descoperit pasajul de nord-vest întorcându-se pe ruta folosită de primii vânători eschimoși și ca ultimii norvegieni care au abandonat Groenlanda să fi mers pe acest drum.

Ceea ce este sigur însă este faptul că vikingii au navigat peste o mie șase sute de kilometri sud-vest de Groenlanda pentru a-și stabili prima colonie europeană cunoscută pe țărmul Americii de Nord într-un loc pe care ei l-au numit Vinland – poate Pământul Pajiștilor, mai degrabă decât Pământul Viței-de-Vie, așa cum s-a presupus – cu aproape cinci sute de ani înainte de Cristofor Columb. Interesul lor principal a fost probabil lemnul care lipsea cu desăvârșire din Groenlanda. Situl arheologic L’Anse aux Meadows din Newfoundland, identificat de mulți ca fiind Leifsbuâir din legendele nordice, este una dintre cele mai extraordinare descoperiri arheologice făcute vreodată. Great Sacred Isle ar fi putut fi un semn de navigație – există turnuri celtice pe uscat care ar putea fi norvegiene, și povestea chilei ridicate la capul Kjalarnes provine din Saga lui Eirik – deși nu a fost găsită nici o dovadă. Astăzi situl arheologic de la L’Anse aux Meadows este în îngrijirea Parcurilor Naționale Canadiene, și puteți vizita casele comunale reconstituite chiar lângă locul celor trei locuințe excavate în anii 1960. Dovezile indică o așezare locuită pentru o perioadă scurtă de timp, în jurul anului 1000 după Hristos. Povestea lui Freydis și a răzbunării ei ucigașe își are rădăcinile în Saga lui Eirik și Saga groenlandezilor, cele două surse scrise vikinge despre Vinland, și se poate ca valul nefast aruncat de acest eveniment să-i fi descurajat pe norvegieni de a mai rămâne acolo; asta, dar și amenințarea unor atacuri din partea scraeling-ilor – „nenorociții”, băștinașii indieni – și descoperirea lemnului de-a lungul coastei Labradorului, înspre nord.

Singurul artefact norvegian autentificat din Americi la sud de L’Anse aux Meadows este o monedă de argint excavată dintr-un sit indian de lângă Penobscot Bay, în Maine. A fost identificată ca fiind moneda norvegiană aparținând regelui Olaf, fiul lui Harald Hardrada și succesorul său, care fusese alături de el în Anglia în 1066 și poate data chiar din anul în care a fost întreprinsă călătoria fictivă din acest roman. La L’Anse aux Meadows sau în Groenlanda nu a fost găsită nici o monedă, și este un mister modul în care această monedă a ajuns la o mie șase sute de kilometri dincolo de cea mai îndepărtată colonie vikingă cunoscută.

Nu există nici o dovadă că navigatorii de dincolo de Atlantic au ajuns pe țărmurile din Yukatan, Mexic, înainte de spanioli, la începutul secolului al XVI-lea. Oricum, se spune că profetul maya Chilam Balam, Profetul Jaguar, a prezis sosirea unor „oameni cu barbă, bărbați din est”. Cărțile lui Chilam Balam au fost scrise după cucerirea spaniolă, conducându-i pe unii la speculații cum că profeția a fost doar un accesoriu de mai târziu, dar posibilitatea ca profeția să fie adevărată rămâne în picioare și este bazată pe amintirile străinilor care au ajuns înainte de spanioli. Doar despre un singur grup de „oameni cu barbă, bărbați din est” se știe că au vizitat Lumea Nouă înainte de secolul al XV-lea și aceștia erau norvegienii; dovezile sugerează că explorările norvegiene la vest și la sud de Groenlanda au atins apogeul în secolul al XI-lea. Templul fictiv din junglă cu pictura murală din interior este bazat pe o descoperire remarcabilă din 1946 făcută de doi aventurieri americani în Yukatan într-un loc care a devenit cunoscut ca Bonampak, cuvântul maya pentru „pereți pictați”. În interiorul clădirii ei au descoperit o pictură murală narativă de o forță extraordinară descriind o bătălie în junglă, tortură și execuția prizonierilor și sărbătoarea învingătorilor, incluzând femeile maya cu rochiile lor albe bând sânge din propriile limbi. Pictura datează din cea mai dezvoltată perioadă maya, aproximativ 800 după Hristos, dar o altă pictură în Templul Războinicilor din Chichen Itza datează din perioada în care toltecii au preluat puterea, în secolul al XI-lea. Descrie niște războinici tolteci într-o pirogă dând târcoale coastei maya, o mare bătălie pe uscat și sacrificiile prin smulgerea inimii din piept a șefilor maya.

Dacă vizitați ruinele din Chichen Itza astăzi, sunt multe șanse să auziți că poveștile despre sacrificiile umane au fost exagerate de către spanioli sau sunt legate doar de tolteci, nu și de băștinașii maya, ai căror descendenți încă locuiesc în Yukatan. Puteți ajunge singuri la o concluzie la Tzompantli, Platforma Craniilor, unde puteți observa șirurile de capete decapitate gravate înspre altarul sacrificial de la Templul Războinicilor și apoi să vă uitați către drumul de ceremonie care duce la cenota sacră, Puțul Sacrificiului. Multe dintre reprezentările torturilor și execuțiilor în arta maya și aztecă datează dinaintea sosirii spaniolilor, și cele mai recente tehnici de medicină legală adaugă, literalmente, viață picturii: arheologii din Mexic au descoperit că podelele din templele aztece sunt îmbibate de fier, albumină și material genetic uman.

În Yukatan, cele mai convingătoare dovezi provin din arheologia submarină. Puțul Sacrificiului de la Chichen Itza dragat în 1904-1911 și dragat de scafandri în anii 1960 conținea sute de schelete umane – bărbați, femei și copii – precum și o mulțime de artefacte prețioase: discuri de aur, pandantive gravate de jad, un craniu uman transformat în candelă, un pumnal pentru sacrificii, numeroase figurine de lemn. Povestea este asemănătoare și la celelalte cenote din Yukatan, inclusiv la mai multe din inelul canalelor care s-au format deasupra unei imense zone de impact cu un meteorit, aproape de coasta nordică. Multe dintre aceste cenote sunt neexplorate și sunt ușor de jefuit. Cenota fictivă din acest roman se bazează pe experiență proprie în explorarea acestor locuri și în special pe scufundarea în cavernele spectaculoase și în canalele din Dos Ojos, Peștera Liliecilor, aproape de avanpostul maya de la Tulum.

Povestea ultimelor zile ale regilor maya cu două secole după cucerirea spaniolă este bazată pe relatarea părintelui Andrés de Avendaño y Loyola (Relatarea a două călătorii la Petén pentru convertirea păgânilor Ytzaex si Cehaches), care a fost martor ocular al acestei scene extraordinare lângă îndepărtatul lac din jungla din Petén, în 1695 sau 1696. Un alt fragment al acestei relatări a ieșit la iveală în 1988 și este citat în capitolul 21. Adevărata sursă a aurului maya, despre care scrie Avendaño și care a fost descoperit de arheologi în Puțul Sacrificiului la Chichén Itza, rămâne un mister.

Inscripția în franceza veche citată în capitolul 2 este cea vizibilă în colțul stâng, jos de pe mappa mundi de la Hereford. Citatul din Biblie din capitolul 4 este o prescurtare din Exod 25:31-40, versiunea regelui James. În capitolul 5, cele două citate din saga regelui Harald care fac parte din Heimskringla de Snorri Sturluson au fost traduse de Magnus Magnusson și Hermann Pálsson (Penguin, 1966). Versurile din capitolul 13 sunt din Moartea lui Arthur, de Alfred, Lord Tennyson (1809-1892). În capitolul 15, propoziția în norvegiana veche care descrie călătoria pe mare a lui Harald este fictivă, dar frazele care o constituie sunt luate cuvânt cu cuvânt din Saga lui Eirik, din secolul al XIII-lea, care descrie călătoriile norvegienilor către Vinland. Fraza din norvegiana veche Par liggr hann til ragnamks – „acolo zace până la sfârșitul lumii” – provine din Edda (Gylfaginning, p. 34) de asemenea de Snorri Sturluson, scrisă cândva la începutul secolului al XIII-lea. Citatul de la începutul cărții este din Josephus Flavius Războaiele iudaice VII, 148-162, tradusă din greacă de H. St J. Thackeray (Loeb Edition, Harvard University Press).

Prăzile de război erau purtate în triumf una după alta în număr foarte mare; dar deasupra tuturor erau cele luate din Templul de la Ierusalim. Acestea constau într-o masă de aur, care cântărea foarte mulți talanți, și un candelabru, făcut de asemenea din aur, dar construit după alt model față de cele folosite de noi în viața obișnuită. Pe un piedestal era o tulpină centrală din care se extindeau brațe suple, aranjate în formă de trident, o lampă împodobită fiind atașată de fiecare extremitate a brațelor; acestea erau șapte, desemnând respectul pe care evreii îl au pentru acest număr... Ceremoniile triumfale odată încheiate și Imperiul Romanilor având o fundație solidă și stabilă, Vespasian se hotărî să ridice un Templu al Păcii... În acel altar unde erau strânse și depozitate toate obiectele pentru care oamenii călătoriseră în lung și în lat, dornici să le vadă pe fiecare separat. Aici, de asemenea, el a etalat vasele de aur din Templul Evreilor...

Josephus Flavius

Prolog

Cei doi vulturi de aur pluteau deasupra orașului venind dinspre vest, îndreptându-se neabătut înspre podium, cu bătăi de aripi încete și profunde. În lumina pastelată a zorilor umbrele lor păreau a se ondula, căpătând proporții gigantice de-a lungul templului și al monumentelor din Forum, ca doi locuitori ai tărâmului lui Hades care vin să își reclame locul de drept la masa victoriei. În ultima clipă, vulturii își schimbară direcția către nord, zburând în lung de Via Sacra. Bărbatul cu coroană de lauri care stătea singur pe podium simți atingerea aripilor și văzu flamurile purpurii din ghearele lor și lumina reflectată acolo unde penajul lor fusese stropit cu aur. Ei erau perechea lui victorioasă, descendenți ai vajnicilor vulturi pe care îi adusese la Roma pentru a sărbători alt triumf, cu aproape jumătate de secol în urmă, și care fuseseră smulși din cuiburile lor izolate undeva în vârful munților situați la marginea de nord a imperiului. Îi privea acum înălțându-se maiestuos deasupra centrului orașului, cu aripile întinse de parcă ar fi plutit pe un curent de aer ascensional format de respirația oamenilor adunați de-o parte și de alta pe Via Sacra. Ajunși în cel mai înalt punct, rămaseră aparent nemișcați, ca și cum Jupiter însuși îi prinsese în îmbrățișarea sa. Apoi, cu un țipăt răgușit, se înălțară și plonjară cu aripile strânse, năpustindu-se peste Templul Capitoliului și ieșind din raza privirii, înapoi spre legiunile comasate pe Câmpul lui Marte.

În tăcerea tremurătoare care urmă, toți ochii se ațintiră asupra podiumului. Bărbatul își dădu mantia la o parte conform obiceiului și își ridică brațul drept cu palma în exterior, astfel încât să fie văzut de toți. Semnul fusese unul bun. Cel mai grandios marș triumfal al tuturor timpurilor putea începe.

În timp ce zgomotul înăbușit al tobelor de la procesiune începu să se audă de la Câmpul lui Marte, un sclav urcă pe podium și întinse mâna.

— Proaspăt ieșită de la monetărie, împărate.

Bărbatul luă moneda și se întoarse rapid înapoi, ca să nu piardă nimic din spectacol. Ridică moneda în sus astfel încât să fie încadrată de arcul de triumf aflat la început de Via Sacra, locul de unde procesiunea avea să apară. Observă că moneda era un denar bătut din prăzile de război aduse de pe mare în portul Ostia, cu o zi înainte. Aruncă o privire și citi inscripția de pe Imperator Caesar Vespasianus Augustus, deținătorul puterii tribuniciene, consul pentru a treia oară și Pontifex Maximus.

Era împărat de mai puțin de un an, și cuvintele acestea încă îi mai înfiorau inima. Văzu imaginea din centru și murmură ceva.

Reprezenta un bărbat îndesat, cu chelie, la o vârstă înaintată, cu o bărbie proeminentă și cu nas acvilin, cu riduri adânci în jurul ochilor și al gurii și cu cute pe frunte. Nu era o priveliște prea plăcută, dar murmurul său era unul de satisfacție. Ordonase ca acest portret să fie făcut intenționat după vechea modă din Republica Romană, cu detalii reale, chiar dacă neplăcute, în opoziție cu blamatul său predecesor, Nero, ale cărui statui efeminate în stil grecesc erau acum doborâte și distruse de-a lungul și de-a latul imperiului. Vespasian era dur, neînfricat, onorabil, un om cu picioarele pe pământ. Un roman al timpurilor bune de odinioară.

Întoarse moneda pe partea cealaltă și o ridică, astfel încât argintul să scânteieze în primele raze ale soarelui din spatele său. În centru, era o femeie care stătea aplecată și plângea, cu părul prins după moda estică. Lângă ea era un steag roman identic cu cele aliniate pe Via Sacra azi. Dedesubtul femeii era acel cuvânt care Vespasian ordonase să fie pus pe toate monedele lui, cuvântul care făcea din ziua asta triumful său suprem.

IVDAEA.

„Iudeea capturată.”

În acel moment, mulțimea amuțită de zborul vulturilor erupse într-un zgomot progresiv. Bătăile persistente de tobe, care veneau din Circus Maximus, se transformară deodată într-un bubuit surd. Pe sub arc apăru un elefant african enorm, cu trompa balansându-se în stânga și în dreapta, aproape de mâinile spectatorilor care se întindeau să o atingă. Călare pe elefant, stăteau doi sclavi nubieni imenși, ale căror brațe musculoase băteau la unison în tobele aruncate de o parte și de alta. Imediat în spatele lor, veneau șase vestale virgine cu părul împletit în cosițe și cu rochii albe sclipitoare, părând niște mesageri ai cerului. Apoi venea o cohortă din garda sa pretoriană, strălucitoare, cu platoșe negre și coifuri decorate, giganți printre oameni, recrutați din cei mai de seamă războinici din Imperiul Roman. Urmă apoi o lungă procesiune de bărbați și băieți, senatori, călăreți și membri ai familiei lui Vespasian, toți îmbrăcați în togi purpurii țesute cu aur. Între ei, la intervale scurte, veneau care pline de bogății fabuloase, unele așezate pe piedestaluri, altele ridicate în aer de sclavi din toate colțurile imperiului.

Vespasian privea carele trecând încet, fiecare nouă minune aducând câte o exclamație de uimire dinspre mulțime. Erau statui magnifice de zei din bronz aurit, comori regale somp­tuoase din regatele din est, sclavi sălbatici care purtau la gât coliere răsucite din aur masiv aduse din Galia și din Germania, munți de smaralde și diamante de dincolo de Indus, tapiserii sclipitoare de mătase din tărâmul îndepărtat numit Thina. Toate minunile pentru care oamenii călătoriseră de-a lungul pământului erau astăzi adunate aici într-un singur loc, în ce­tatea eternă.

Vespasian era singurul care știa că nimeni n-avea să mai vadă aceste comori vreodată. Lângă el, pe podium, era o placă de marmură construită de arhitecții lui, pe suprafața căreia era gravat un plan al orașului, foarte complicat, dominat de o structură eliptică imensă. În timp ce ultimul car trecea pe lângă el, Vespasian privi dincolo de procesiune spre Domus Aurea și văzu monstruosul cap încoronat cu lauri al Colosului lui Nero, vizibil deasupra templelor. Pe acel loc, Vespasian avea să construiască un mare amfiteatru, cel mai mare pe care îl văzuse vreodată orașul, primul dintre multele proiecte prin care plănuise să ofere prăzile de război populației Romei.

Următorul grup din alai era o procesiune de pitici și de sluți, adunați de prin tot imperiul, ciudați pe care zeii îi creaseră pentru propriul amuzament. Unii erau purtați pe sus, pe niște platouri de argint, precum porcii la un festin; erau și copii cu capete bulbucate, alții cu membre deformate și cu excrescențe de elefant. Era chiar și un monstru care urla și care avea un singur ochi în frunte ca un ciclop. În urma lor venea un pitic nebun care sporovăia în carul lui de luptă, o cvadrigă imperială, trasă însă de capre. Piticul era îmbrăcat ca un zeu grec, cu o perucă de aur absurd de mare pentru el, și purta o placardă cu cuvintele damnatio memoriae– condamnare la uitare. Era o parodie grotescă a detestatului Nero. Vespasian își plesni coapsele și hohoti împreună cu mulțimea pentru că el era un om al poporului. Acesta nu era un simplu triumf, ci era un spectacol grandios. Și încă nu se ajunsese la partea cea mai interesantă.

La un moment dat procesiunea se opri, și apoi se auzi o explozie de trompete. Pe sub arc, apărură doi călăreți umăr la umăr, ambii îmbrăcați în purpură și purtând diademe cu lauri la fel ca împăratul. Mulțimea erupse în aplauze furtunoase, iar Vespasian simți un fior de nostalgie în timp ce îi privea pe cei doi fii ai săi, Domițian și Titus. Următoarea apariție reduse la tăcere spectatorii, iar Vespasian însuși amuți. În urma călăreților venea o succesiune de scene mari, mobile, fiecare trasă de tauri împodobiți cu ghirlande albe și care duceau un decor scenic imens, care ajungea până la înălțimea arcului. Fiecare în parte era un tablou viu al scenelor de război, cu prizonieri și legionari jucându-și rolul. Unul dintre tablouri înfățișa o țară pustiită și pe locuitorii acesteia trecuți prin sabie. Altul zugrăvea un berbec care lovea un zid imens, ocupanții orașului apărându-se vitejește de sus. Altele prezentau scene de distrugere completă. Soldați dușmani anihilați pe câmpul de luptă. Familii întregi care mai degrabă își luau viața decât să se predea. Un templu măreț jefuit și distrus într-un mare incendiu, cu preoții blocați înăuntru. O legiune învingătoare mărșăluind printr-un oraș în ruine, prizonieri înlănțuiți și care triumfale pline cu prăzi de război. Scene de o asemenea dezolare, încât până și mulțimea de romani însetați de sânge fu redusă la tăcere, manifestându-și aprobarea abia după ce ultimul tablou trecu.

Procesiunea se îndrepta implacabil spre punctul culminant. Veniră apoi prizonierii, bărbați, femei și copii, sute dintre ei înlănțuiți laolaltă și strânși între rândurile de legionari cu sulițe. Conform tradiției, toți erau îmbrăcați în robe purpurii, un mod de a le ascunde rănile și de a-i face să pară niște adversari formidabili. Vespasian se aplecă înainte și-i privi pătrunzător. Aceștia erau o specie diferită față de barbarii cu ochi sălbatici pe care îi adusese din Britania cu 35 de ani în urmă. Iscoada lui, evreul Josephus, îi spusese că poporul său credea că Dumnezeul lor venise împreună cu romanii pentru a distruge templul și orașul, ca să pedepsească astfel corupția. Totuși, aceștia păreau oameni mândri, care mergeau cu capul sus, nu prizonieri care se căiesc. În mijlocul lor era liderul rebel Simon, înlănțuit între doi legionari, un bărbat frumos, cu barbă, luptându-se să meargă drept și în mod evident plin de dispreț față de situația în care se afla. Când ajunse în dreptul podiumului, îl fulgeră cu ochii săi negri pe împărat, și timp de o secundă Vespasian își simți sufletul străpuns, o clipă trecătoare de neliniște pe care încercă să o dea repede uitării.

Altă explozie de trompete semnală punctul culminant al procesiunii. Vespasian își întoarse privirea de la prizonieri și se uită înspre arc. Josephus îi spusese despre trofeele din templu, și era nerăbdător să le vadă. Iată-le acum venind, dar nu erau strânse laolaltă și expuse în mod extravagant pe care triumfale ca toate celelalte bogății, ci erau așezate separat, astfel încât să poată fi văzute în toată splendoarea lor. Prima era draperia sacră, cea care proteja sanctuarul de restul templului, apoi veșmintele înalților preoți, veșminte vopsite în purpură imperială și împodobite cu bijuterii strălucitoare. Urmară apoi manuscrisele din vechiul lor testament, legile sacre pe care Josephus le numea Pentateuhul. În urma acestora venea o lungă procesiune de obiecte de cult din sanctuar, cupe, platouri, vase de abluțiune, toate din aur masiv, urmate de o masă de aur, grea, purtată de patru legionari, învăluită în fumul provenit de la vasele pline cu tămâie aflate în fiecare colț. Pe măsură ce aroma amețitoare de scorțișoară și casia plutea pe deasupra podiumului, Vespasian se simți transportat înapoi în timp, la început pe când era soldat în Est. Dar, când deschise ochii, imaginea pe care o văzu îl lăsă fără cuvinte.

Din fumul învăluitor care persista în fața arcului apăru o comoară cum nu îi mai fusese dat Romei să vadă vreodată. Josephus o descrisese destul de bine, dar Vespasian nu se aștep­tase la o asemenea greutate în aur – era atât de grea, încât era nevoie de doisprezece legionari s-o ridice pe umeri. Pe măsură ce înaintau, Vespasian începea să vadă din ce în ce mai clar un obiect strălucitor de înălțimea unui om sau chiar mai mare. O coloană conică, bogat ornamentată, se ridica pe o bază octogonală formată din două straturi, iar pe ambele părți se înălțau simetric, la același nivel, niște brațe. Părea tridentul de aur masiv al lui Neptun, zeul mărilor și al oceanelor, doar că aici vârfurile brațelor erau lucrate în forma unor lămpi frumos împodobite, șapte la număr. După ce legionarii trecură de arc, un sclav apăru cu o torță aprinsă pe care o folosi pentru a aprinde tămâie în fiecare dintre cele șapte lămpi; un fum alb și gros se rostogoli peste mulțimea adunată pe Via Sacra, învăluind-o asemenea ceții din zorii zilei.

Vespasian știa că asta era o menora, cel mai sacru simbol din Templul Evreiesc. Josephus îi spusese că numărul șapte avea o semnificație deosebită pentru poporul său, având legătură cu primele zile ale celor dintâi profeți. Mai spunea că jefuirea Templului și furtul menorei ar fi ca și cum un dușman ar fura statuia lupoaicei din Capitoliu, o profanare inimaginabilă care ar smulge inima Romei înseși. Un freamăt brusc în partea dreaptă împinse mulțimea mai departe de menora. Își potoliseră setea de bogății, și acum strigau după sânge. Vespasian știa ce avea să urmeze, un act transformat în ritual chiar de pe vremea lui Romulus și Remus. Departe, sub Dealul Capitoliului, putea vedea cum oamenii se împărțiseră, astfel încât să formeze un cerc larg în jurul unei gropi urâte și adânci în pământ, gloata agitată fiind păzită de un detașament al Gărzii Pretoriene, cu săbiile scoase din teacă. Aici pierise Jugurtha, dușman al Republicii Romane, Vercingetorix Galul, căpitani britanici pe care însuși Vespasian îi adusese în acel loc. Putea vedea cum prizonierii evrei erau încercuiți și cum rămăseseră nemișcați și tăcuți chiar dacă le fuseseră scoase lanțurile. În centru, bărbatul cu barbă era întărâtat ca un câine, încolțit și împuns de gărzile care-l înconjurau precum o fiară într-o arenă. Făcea tot ce-i stătea în putință pentru a rămâne demn în picioare, dar nu putea opune nici o rezistență, având tunica ruptă și un laț prins cu cruzime în jurul gâtului. Mulțimea îl batjocorea de fiecare dată când era împuns de lance prin găurile tunicii. Dintr-odată dispăru din raza privirii, iar în acel moment scena fu luminată de o rază strălucitoare, soarele ridicându-se în spatele lui Vespasian, deasupra Templului lui Marte, zeul războiului, și reflectându-se orbitor în menora și în celelalte bogății de aur, adunate în forum.

Mulțimea erupse. Era un alt semn bun.

Vespasian își aminti acei ochi întunecați și se întoarse impasibil spre vest.

„Acesta va fi sfârșitul.”

Pentru câteva clipe, o liniște deplină, ca aceea când cei doi vulturi zburaseră pe deasupra amfiteatrului, se așternu peste toți, apoi un bărbat cu glugă ieși din groapă ținând ceva în mână. Mulțimea jubila. Acum era rândul celorlalți prizonieri. Vespasian privea imperturbabil cum copiii erau separați de părinți și împinși înainte. O femeie leșină, dar imediat fu trasă de păr și decapitată pe loc. Un bărbat se eliberă și, împleticindu-se, încercă să ajungă la copilul său, dar fu ucis de către unul dintre nubieni. Copiii fură împinși spre marginea gropii, în grupuri de câte trei sau patru, și apoi înjunghiați, iar plăpândele lor trupuri fură aruncate în groapă. Veni rândul femeilor, apoi al bărbaților. Gladiatori mascați cu coifuri decapitau bărbații coborându-și săbiile curbate în același timp – fiecare lovitură de oțel fiind acompaniată de un singur sunet de tobe – de parcă erau niște vâslași într-o galeră. Trupurile se adunau unele peste altele în timp ce oțelul fulgera în sus și în jos în lumina soarelui. Mulțimea se agita, încercând să-și potolească setea de sânge. Vespasian își aruncă iar privirea spre menora. Cei șapte prizonieri cărora le cruțase viața atârnau de stâlpii de la marginea îndepărtată a gropii cu trupurile vopsite în roșu aprins. Aveau să se ducă înapoi acasă la compatrioții lor, în deșertul Iudeii, ducând vești despre răzbunarea Romei, despre reținerea celui mai sacru obiect al lor în vistieriile celui victorios. Atâta timp cât Roma deținea tezaurul Templului, evreii n-aveau să mai îndrăznească a se ridica împotriva ei. Cu prima ocazie când aveau să creeze probleme, lumina lor călăuzitoare urma să fie stinsă pe vecie. Asta era regula romanilor.

Călăii își terminaseră treaba. Acum petrecerea putea începe cu adevărat, cu zile de festinuri, jocuri și ovații. Mulțimea dăduse glas exaltării, taurii care trăseseră carele cu bogății fuseseră duși pe sub Templul lui Jupiter, iar altarul și statuia lupoaicei erau stropite cu sânge din sacrificii.

Vespasian se întoarse să părăsească podiumul, jucându-se în continuare cu moneda. Își lăsă mantia purpurie deoparte și își îmbrăcă roba roșie care îi era ținută de doi sclavi. Avea să se alăture călare celor doi fii ai săi, Titus și Domițian, în spatele procesiunii, conducând un șir de preoți la altarul de sub Templul lui Jupiter, unde avea să își îndeplinească ritualurile obișnuite ca Pontifex Maximus. Înainte de a pleca, mai privi încă o dată la placa de marmură și făcu un jurământ secret. Vremea cuceririlor avea să se încheie. Epoca sa urma să fie una a reconstrucției, o întoarcere de la decadență la virtuțile stră­moșilor săi. Chiar în acest loc unde stătea, avea să construiască un templu al păcii, un templu mai mare decât oricare altul, și aici va păstra pentru eternitate comoara acestui popor înfrânt.

Își aminti iar de acei ochi întunecați. Avea să facă tot ce îi stătea în putere pentru a se asigura că menora nu avea să mai fie expusă vreodată în vreo paradă pe străzile Romei. Se întoarse să plece, apoi ezită și aruncă moneda departe în mulțime, urmărind-o cum desenează un arc înalt în fața aurului sclipitor și cum dispare în istorie pentru totdeauna.