Aventura Regelui de trefla

Regele de treflă

– Pe cinstea mea, am exclamat eu, punînd deoparte „The Daily Mewsmonger”, e mai ciudat decît în romane!

Poate că remarca nu era originală. A părut să‑l irite pe prietenul meu. Inclinîndu‑și capul în formă de ou, micuțul domn scutură cu grijă o dîră de praf imaginară de pe pantalonii săi bine călcați și constată:

– Ce profund! Ce mare gînditor este prietenul meu Hastings!

Fără să manifest vreo supărare la această neavenită glumă răutăcioasă, am bătut de cîteva ori pe pagina ce o pusesem alături.

– Ai citit ziarul de dimineață?

– Da. Și după ce l‑am citit, l‑am împăturit din nou cu grijă. Nu l‑am aruncat pe dușumea cum ai făcut tu, cu lamentabila ta lipsă de ordine și metodă. (Asta‑i tot ce poate spune mai urît Poirot. Ordinea și Metoda sînt zeii săi. Merge așa departe încît le atribuie lor toate succesele sale).

– Deci, ai văzut relatarea privitoare la uciderea lui Henry Reedburn, impresarul? Asta m‑a determinat să fac remarca aceea. Nu numai că‑i cu adevărat mai ciudat decît într‑un roman, dar este mai dramatic. Gîndește‑te la familia aia burgheză înstărită din Anglia, Oglander. Tată, mamă, fiu și fiică, tipică pentru mii de familii din țara asta. Bărbații pleacă în oraș în fiecare zi; femeile au grijă de casă. Viețile lor sînt perfect liniștite și extrem de monotone. Seara trecută stăteau în sufrageria lor plăcută din suburbia Daisymead, Streatham, iucînd bridge.

Deodată, prin surprindere, fereastra franțuzească se deschide brusc și o femeie intră în cameră, împleticindu‑se. Pe rochia ei de șaten cenușie e o pată roșie. Murmură un cuvînt „Crimă!” înainte de a cădea inconștientă pe dușumea. E posibil ca ei s‑o fi recunoscut după fotografii ca fiind Valerie Saintclair, faimoasa dansatoare care a făcut vîlvă recent.

– Asta‑i relatarea ta sau cea din „The Daily Newsmonger”? întrebă Poirot.

– „The Daily Newsmonger” s‑a grăbit să intre la tipar și s‑a mulțumit cu înșiruirea faptelor. Dar implicațiile dramatice ale întîmplării m‑au izbit de îndată. Poirot mă aprobă dînd din cap gînditor.

– Oriunde este un om, este și o dramă. Dar, nu e întotdeauna acolo unde crezi. Ține minte asta. Și‑apoi, și pe mine mă interesează cazul din moment ce s‑ar putea să am o legătură cu el.

– Chiar?

– Da. Un domn m‑a sunat azi dimineață și a fixat cu mine o întîlnire din partea prințului Paul de Maurania.

– Dar ce legătură este între una și alta?

– Nu prea citești simpaticele tabloide englezești de scandal. Acelea cu povești nostime și cele care încep cu un „șoricel a auzit...” sau „o vulpiță ar vrea să știe...”. Ia uită‑te aici.

I-am urmărit cu privirea degetul scurt și bont de‑a lungul unui paragraf: - dacă prințul străin și celebra dansatoare ar fi cu adevărat în relații! Și dacă doamnei îi place noul ei inel cu diamant!

– Și acum, ca să rezum povestea ta dramatică, spuse Poirot, mademoiselle Saintclair, îți amintești, a leșinat pe covorul sufrageriei din Daisymead.

M-am cutremurat.

– Ca urmare a primelor cuvinte murmurate de mademoiselle, cei doi bărbați Oglander au plecat, unul să aplică un doctor care s‑o îngrijească pe femeia care, în mod evident, suferea de pe urma unui șoc și celălalt la poliție, unde, după ce le‑a spus ceea ce s‑a întîmplat, i‑a însoțit pe polițiști la Mon Désir - superba vilă a domnului Reedburn, ce nu se află prea departe de Daisymead. Acolo l‑au găsit pe binecunoscutul om care, între noi fie zis, are o reputație nu prea plăcută; zăcea în bibliotecă cu capul crăpat la spate ca o coajă de ou. Ți‑am imitat stilul, spuse Poirot cu blîndețe. Scuză‑mă, te rog... ah, a sosit prințul!

Distinsul nostru musafir a fost anunțat sub titlul de contele Feodor. Era un tînăr cu o înfățișare ciudată, înalt, înfocat, cu bărbia îngustă, faimoasa gură de Mauranberg și ochii negri, arzători ai unui fanatic.

– Domnul Poirot?

Prietenul meu dădu din cap afirmativ.

– Domnule, sînt într‑o situație gravă, mai serioasă decît o pot spune în cuvinte...

Poirot îl opri cu un gest.

– Vă înțeleg neliniștea. Mademoiselle Saintclair vă este o prietenă foarte dragă, nu‑i așa?

Prințul răspunse simplu:

– Sper s‑o iau de soție.

Poirot se îndreptă în scaun și făcu ochii mari.

Prințul continuă:

– N-aș fi primul din familia mea care ar încheia o căsătorie morganatică[1]. Și fratele meu Alexandru l‑a sfidat pe împărat. În prezent trăim zile mai iluminate, eliberați de vechile prejudecăți de castă. Și apoi, mademoiselle Saintclair, de fapt, îmi este aproape egală ca rang. Ați auzit cîte ceva despre povestea ei?

– Sînt multe povestiri romantice referitoare la originea ei - ceea ce este un lucru obișnuit cu dansatoarele celebre. Am auzit că este fata unei ziliere irlandeze, dar și povestea în care mama ei este o mare ducesă rusoaică.

– Prima variantă este, bineînțeles, o prostie, spuse tînărul. Dar a doua este adevărată. Valerie, deși trebuie s‑o țină ascunsă, m‑a făcut s‑o cred prea bine. Și apoi, ea o devedește inconștient într‑o mie de feluri. Cred în ereditate, domnule Poirot.

– Și eu cred în ereditate, spuse Poirot pe gînduri. Am văzut cîteva lucruri ciudate în legătură cu asta - moi qui vous parle... Dar să ne apucăm de treabă, prințe. Ce doriți de la mine? De ce vă temeți? Pot să vă vorbesc deschis, da? Este vreo legătură între domnișoara Saintclair și crimă? îl cunoștea pe Reedburn, nu‑i așa?

– Da. El susținea că e îndrăgostit de ea.

– Și ea?

– Nu avea ce să discute cu el.

Poirot îl privi iscoditor.

– Avea vreun motiv să se teamă de el?

Tînărul ezită.

– A fost un incident. O cunoașteți pe Zara, prezicătoarea?

– Nu.

– E minunată. Ar trebui s‑o consultați odată. Valerie și cu mine am fost la ea săptămîna trecută. Ne‑a dat în cărți. I-a spus Valeriei că va avea un necaz - de nori care se adună; apoi a întors ultima carte - cartea de deasupra, cum i se spune. Era regele de treflă. Ea i‑a spus Valeriei: „Ai grijă. Există un bărbat care are putere asupra ta. Ți‑e frică de el. Ești în mare pericol din cauza lui. Știi la cine mă refer?” Valerie se albise de tot. Ea aprobă din cap și spuse: „Da, da, știu”. Imediat după aceea am plecat. Ultimele cuvinte ale Zarei către Valerie au fost: „Ferește‑te de regele de treflă. Un pericol te amenință!” Am întrebat‑o pe Valerie. N-a vrut să‑mi spună nimic - m‑a asigurat că totul era în ordine. Dar acum, după ce s‑a întîmplat aseară, sînt mai sigur decît oricînd că în regele de treflă Valerie l‑a văzut pe Reedburn și că el era bărbatul de care se temea. Prințul se opri brusc.

– Acum înțelegeți agitația mea cînd m‑am uitat în ziarele de dimineață. Dacă Valerie, într‑o criză de nebunie... o, este imposibil!

Poirot se ridică și‑l bătu pe tînăr pe umăr cu blîndețe.

– Vă rog să nu fiți îngrijorat. Lăsați totul în seama mea.

– Vă duceți la Streatham? Cred că e încă acolo, la Daisymead - șocată.

– Mă duc imediat.

– Am aranjat totul prin ambasadă. Veți avea acces peste tot.

– Atunci ne vom despărți, Hastings vii cu mine? Au revoir, prințe.

Mon Deșir era o vilă excepțional de frumoasă, cu totul modernă și confortabilă. O alee scurtă, asfaltată ducea la ea din drumul principal și grădini frumoase se întindeau în spatele casei pe cîțiva acri.

Menționînd numele prințului Paul, majordomul, care deschisese ușa, ne‑a dus imediat la scena tragediei. Biblioteca era o încăpere impunătoare, care se întindea din față pînă în capătul clădirii, cu cîte o fereastră și într‑o parte și‑n alta, una dînd spre aleea circulată din față și cealaltă spre grădină. Lîngă cea din urmă a fost găsit întins cadavrul. Acesta fusese ridicat cu puțin timp înainte, după ce poliția își terminase investigațiile.

– Neplăcut lucru, i‑am șoptit lui Poirot. Cine știe ce cluuri or mai fi distrus?

Micul meu prieten zîmbi.

– Ehe! De cîte ori trebuie să‑ți spun că lucrurile vin dinăuntru? Soluția fiecărui mister se află în micile celule cenușii ale creierului.

Se întoarse spre majordom.

– Presupun că în afară de transportarea corpului, camera n‑a fost atinsă!

– Nu, domnule. Este exact așa ca azi noapte cînd a venit poliția.

– Acum, draperiile astea. Văd că ele se trag la o anumită distanță de fereastră. Sînt la fel cu cele de la fereastra din față. Erau trase aseară?

– Da, domnule, le trag în fiecare seară.

– Înseamnă că Reedburn trebuie să le fi tras înapoi.

– Așa cred, domnule.

– Știai că stăpînul dumitale aștepta un vizitator?

– N-a spus așa, domnule. Dar a dai ordin să nu fie deranjat după cină. Știți, domnule, există o ușă care se deschide spre terasa din partea asta a casei. Ar fi puttit primi pe cineva pe acolo.

– Obișnuia să facă asta?

Majordomul tuși discret.

– Așa cred.

Poirot păși spre ușa în discuție. Nu era închisă. Ieși prin ea pe terasa care dădea în dreapta spre alee; în stînga dădea spre un zid de cărămidă roșie.

– Grădina pentru fructe, domnule. Mai este o ușă care conduce mai departe, dar se închide întotdeauna la ora șase.

Poirot dădu afirmativ din cap și se reîntoarse în bibliotecă cu majordomul după el.

– N-ați auzit nimic din ce s‑a petrecut aseară?

– Ei bine, domnule, am auzit voci în bibliotecă cu puțin înainte de ora nouă. Dar asta nu era ceva neobișnuit, mai ales dacă era vocea unei femei. Dar, bineînțeles, de vreme ce eram cu toții în camera servitorilor, exact în partea opusă, n‑am auzit absolut nimic. Ș-apoi pe la ora unsprezece, a venit poliția.

– Cîte voci ați auzit?

– N-aș putea spune, domnule. Eu am auzit‑o numai pe cea a doamnei.

– Aha!

– Dacă nu vă supărați, domnule, doctorul Ryan este încă în casă, dacă doriți să‑l vedeți.

Am acceptat de îndată sugestia și peste cîteva minute, doctorul, un om vesel între două vîrste, veni și‑i dădu lui Poirot toate informațiile pe care i le ceru. Reed- burn zăcea aproape de fereastră cu capul lîngă scaunul de marmură de la geam. Prezenta două răni, una între ochi, alta, cea fatală, la spatele capului.

– Zăcea pe spate?

– Da. Iată urma. El arătă o mică pată închisă la culoare de pe dușumea.

– N-ar fi putut ca lovitura de la spatele capului să fi fost cauzată de căderea pe dușumea?

– Imposibil. Oricare ar fi fost arma, ea a intrat destul de mult în craniu.

Poirot privi gînditor în fața lui. În intrîndul fiecărei ferestre se afla cîte un scaun de marmură sculptată, brațele fiind fasonate sub forma unor capete de lei. O luminiță se aprinse în ochii lui Poirot.

– Dacă presupunem că a căzut pe spate pe capul acestui leu ieșit înafară și de acolo a alunecat jos, n‑ar putea aceasta cauza o rană așa cum ați descris‑o?

– Da, ar putea. Dar unghiul în care zăcea face imposibilă teoria. Ș-apoi ar fi trebuit să rămînă urme de sînge pe marmora scaunului.

– Doar dacă n‑au fost șterse.

Doctorul ridică din umeri.

– Asta‑i foarte puțin probabil. N-ar fi în avantajul nimănui să dea unui accident aparența unei crime.

– Normal, îl aprobă Poirot. Credeți că vreuna dintre lovituri ar fi putut fi administrată de vreo femeie?

– O, aș zice că asta nu intră în discuție. Presupun că vă gîndiți la mademoiselle Saintclair?

– Nu mă gîndesc la nimeni anume pînă cînd nu sînt sigur, răspunse Poirot cu blîndețe.

Își îndreptă atenția spre fereastra franceză deschisă și doctorul continuă:

– Pe aici a fugit domnișoara Saintclair. Puteți zări printre copaci Daisymead. Bineînțeles, sînt multe case mai aproape de fațada vilei, la drum, dar așa se face că Daisymead, deși este la o oarecare distanță, este singura casă vizibilă din partea aceasta.

– Mulțumesc pentru amabilitatea dumitale, doctore, spuse Poirot. Haide Hastings, să mergem pe urmele domnișoarei.

Poirot mă conduse prin grădină, ieșirăm printr‑o poartă de fier, străbăturăm o porțiune îngustă de iarbă și intrarăm pe portița grădinii de la Daisymead, care era o căsuță modestă, înconjurată de vreo jumătate de acru de pămînt. Erau cîteva trepte care duceau la o fereastră franțuzească. Poirot făcu semn cu capul spre ele.

– Pe acolo s‑a dus domnișoara Saintclair. Pentru noi, care nu avem de ce să ne grăbim, ar fi mai bine să ocolim casa pînă la ușa din față.

O servitoare ne‑a deschis și ne‑a condus în sufragerie, apoi s‑a dus s‑o caute pe doamna Oglander. Era evident că în încăpere nu se umblase din noaptea precedentă. Cenușa era încă în cămin și masa de bridge se afla tot în mijlocul camerei cu o carte pe față și cu celelalte cărți din mînă aruncate jos. Camera era oarecum încărcată cu ornamente arătoase dar fără valoare și o mulțime de tablouri de familie împodobeau pereții.

Poirot se uită la ele cu mai multă indulgență decît mine și îndreptă unul sau două care atîrnau într‑o parte.

– La familie e strîns unită, nu? Sentimentul înlocuiește frumusețea.

L-am aprobat cu ochii fixați pe un tablou de familie reunind un domn cu mustață, o doamnă cu un rulou înalt de păr în frunte, un băiat solid și îndesat și două fetițe garnisite cu o mulțime de panglici inutile. Mi‑am zis că aceasta trebuia să fi fost familia Oglander în primii ani și am studiat‑o cu interes.

Ușa se deschise și o tînără intră. Părul ei negru era aranjat cu grijă, purta o scurtă bej și o fustă de stofă.

Ne privi întrebătoare. Poirot înaintă.

– Domnișoara Oglander? Regret că vă deranjez, mai ales după cele ce vi s‑au întîmplat. Întreaga afacere trebuie să vă fi tulburat foarte mult.

– Mai mult ne‑a speriat, recunoscu tînăra cu grijă, începusem să mă gîndesc că elementele dramei se risipiseră la domnișoara Oglander, că lipsa ei de imaginație se ridica deasupra oricărei tragedii. Mi s‑a confirmat această părere cînd ea a spus în continuare: trebuie să vă cer scuze pentru starea în care se află camera; servitorii s‑au alarmat prostește.

– Aici stăteați seara trecută, n’est‑ce pas?

– Da, jucam bridge după cină cînd...

– Scuzați‑mă, de cît timp jucați?

– Păi... Domnișoara Oglander se gîndi. Nu pot să vă spun exact. Cred că trebuie să fi fost în jur de ora zece. Făcusem mai multe jocuri.

– Și dumneavoastră unde stăteați?

– Cu fața la fereastră. Jucam cu mama și nu aveam atuul. Deodată, brusc, fereastra se deschise și domnișoara Saintclair intră împleticindu‑se în cameră.

– Ați recunoscut‑o?

– Aveam vaga idee că fața ei îmi este familiară.

– E încă aici, nu‑i așa?

– Da, dar refuză să vadă pe cineva. Este încă sub stare de șoc.

– Cred că o să mă primească. Vreți să‑i spuneți că mă aflu aici la cererea expresă a prințului Paul?

Îmi închipuiam că rostirea numelui unui prinț o va scoate pe domnișoara Oglander din calmul ei imperturbabil. Dar ea ieși din cameră cu mesajul nostru, fără vreo altă remarcă și se reîntoarse aproape imediat spunînd că domnișoara Saintclair vrea să ne vadă în camera ei.

Am urmat‑o la etaj și apoi într‑un dormitor destul de mare și luminos. Pe o sofa de lîngă fereastră stătea lungită o femeie care întoarse capul cînd intrarăm. Contrastul dintre cele două femei mă izbi pe dată, deși trăsăturile feței și tenul erau asemănătoare... totuși cîtă deosebire! Fiecare privire, fiecare gest la Valerie Saintclair exprima drama. Părea să emane un flux romantic. Un capot de lînă purpurie îi acoperea picioarele - un lucru de casă în toată puterea cuvîntului; dar farmecul personalității ei îi imprima un parfum exotic, de haină orientală.

Ochii ei mari, negri se opriră asupra lui Poirot.

– Veniți din partea lui Paul?

Vocea ei i se potrivea înfățișării, era caldă și languroasă.

– Da, mademoiselle. Mă aflu aici să‑l servesc pe el și pe dumneavoastră.

– Ce doriți să știți?

– Tot ce s‑a întîmplat aseară, dar totul!

Zîmbi cam plictisită.

– Credeți c‑aș minți? Nu sînt proastă. Văd destul de bine că nu se poate ascunde nimic. Știa un secret despre mine bărbatul care a murit. M-a amenințat cu el. De dragul lui Paul am încercat să cad la învoială cu el. Nu puteam să risc să‑l pierd pe Paul... Acum că a murit, sînt în siguranță. Dar cu toate astea, nu l‑am omorît eu.

Poirot dădu din cap zîmbind.

– Nu e nevoie să‑mi spuneți asta, mademoiselle. Povestiți‑mi acum ce s‑a întîmplat aseară.

– I-am oferit bani. Părea că vrea să trateze cu mine. Mi‑a fixat o întîlnire pentru aseară la ora nouă. Urma să mă duc la Mon Deșir. Cunoșteam locul; mai fusesem înainte. Trebuia să înconjor casa, să intru prin ușa laterală în bibliotecă, astfel ca servitorii să nu mă vadă.

– Scuzați‑mă, mademoiselle, dar nu v‑a fost teamă să vă aventurați singură acolo noaptea?

Mi s‑a părut mie sau a urmat o oarecare pauză înainte de a răspunde.

– Poate că mi‑a fost. Dar, știți, nu era nimeni căruia i‑aș fi putut cere să vină cu mine. Și eram disperată. Reedburn mă primi în bibliotecă. O, omul ăla! Îmi pare bine că a murit. S-a jucat cu mine ca pisica cu șoarecele. M-a tachinat. L-am rugat și l‑am implorat în genunchi. I-am oferit toate bijuteriile pe care le am. Degeaba! Apoi, și‑a spus propriile lui condiții. Poate vă dați seama care erau ele. Am refuzat. I-am spus ce gîndeam despre el. I-am aruncat vorbe urîte în față. A rămas zîmbind calm. Și‑atunci, cînd am tăcut în cele din urmă, s‑a auzit un zgomot...

din spatele draperiei de la fereastră... și el l‑a auzit. S-a îndreptat spre draperii și le‑a tras larg deoparte. Acolo era un bărbat care se ascundea - un om care arăta îngrozitor, un tip de vagabond. L-a lovit pe domnul Reedburn... apoi l‑a lovit din nou și el a căzut. Vagabondul m‑a apucat cu mîna lui plină de sînge. M-am smuls din încleștarea lui, m- am strecurat prin fereastră și am alergat să‑mi salvez viața. Atunci am zărit lumini în casa asta și m‑am îndreptat spre ele. Jaluzelele erau ridicate și am văzut niște oameni jucînd bridge. Aproape am căzut în cameră. Am reușit să murmur „crimă”! și totul mi s‑a întunecat în fața ochilor...

– Mulțumesc, mademoiselle. Trebuie să fi fpst un mare șoc pentru sistemul dumneavoastră nervos. În ce privește vagabondul, l‑ați putea descrie? Vă amintiți cum era îmbrăcat?

– Nu, totul s‑a întîmplat atît de repede. Dar l‑aș recunoaște oriunde. Fața lui mi s‑a întipărit în minte.

– O ultimă întrebare, mademoiselle. Draperiile de la cealaltă fereastră, cea care dădea spre alee, erau trase?

Pentru prima dată o expresie de uimire apăru pe fața dansatoarei. Părea că încearcă să‑și amintească.

– Eh bien, mademoiselle?

– Mă gîndesc... sînt aproape sigură... da, foarte sigură! Ele nu erau trase.

– Asta‑i curios, din moment ce erau celelalte. Nu contează. Aș zice că n‑are mare importanță. Mai rămîneți mult aici?

– Doctorul crede că pot să mă întorc mîine la Londra. Se uită prin cameră. Domnișoara Oglander ieșise. Oamenii ăștia sînt foarte buni, dar nu sînt din lumea mea. Îi șochez! Iar mie, ei bine, nu‑mi place la bourgeoisie!

O undă slabă de amărăciune îi sublinia cuvintele.

Poirot încuviință.

– Înțeleg. Sper că nu v‑am obosit peste măsură cu întrebările mele.

– Cîtuși de puțin, monsieur. Sînt foarte nerăbdătoare ca Paul să afle totul cît se poate de repede.

– Atunci vă doresc toate cele bune, mademoiselle.

După ce părăsi camera, Poirot se opri și se repezi la o pereche de pantofi ușori din piele.

– Sînt ai dumneavoastră mademoiselle?

– Da, monsieur. Tocmai au fost curățați și aduși sus.

– Aha! făcu Poirot în timp ce coboram scările. Se pare că servitorii nu sînt chiar atît de agitați, încît mai curăță pantofii, deși uită căminul. Bine, mon ami, la început păreau să fie unul sau două puncte interesante, dar mă tem, tare mult mă tem că trebuie să considerăm cazul încheiat. Totul pare destul de simplu.

– Și ucigașul?

– Hercule Poirot nu vînează vagabonzi, răspunse prietenul meu plin de el.

Domnișoara Oglander veni după noi în hol.

– Dacă vreți să așteptați un minut în sufragerie, ' mama ar vrea să vă vorbească.

În cameră încă nu se umblase și Poirot strînse într‑o doară cărțile, amestecîndu‑le cu mîinile lui mici extrem de îngrijite.

– Prietene, știi la ce mă gîndesc?

– Nu, am spus nerăbdător.

– Cred că domnișoara Oglander a greșit deschiderea. Trebuia să meargă cu trefla.

– Poirot! Ești culmea.

– Mon Dieu, nu pot să discut tot timpul despre crime!

Deodată rămase nemișcat,

– Hastings... Hastings. Uită‑te! Regele de treflă lipsește dintre cărții

– Zara! Am strigat eu.

– Și?

Părea că nu înțelege aluzia mea. Strînse mecanic, cărțile și Ie puse în casetele lor. Fața lui devenise grâvă.

– Hastings, spuse ei în cele din urmă. Eu, Hercule Poirot, eram cît pe‑aci să fac o mare greșeală, o foarte mare greșeală.

Îl privi impresionat, dar fără să înțeleg absolut nimic,

– Trebuie s‑o luăm de la capăt, Hastings. Da, trebuie s‑o luăm de la capăt. Dar de data asta nu vom mai da greș.

Fu întrerupt de o doamnă frumoasă între două vîrste. Ținea niște cărți de bucătărie. Poirot se înclină.

– Înțeleg, domnule, că sînteți un prieten al lui... ai... domnișoarei Saintclair?

– Am venit din partea unui prieten de‑al ei, madame.

– O, înțeleg. Mă gîndeam că poate...

Poirot Seu un semn brusc spre fereastră.

– Jaluzelele erau coborîte, aseară?

– Nu! Cred că de aceea domnișoara Saintclair a, văzut lumina așa de clar.

– A fost lună aseară. Mă mir că n‑ați văzut‑o pe mademoiselle Saintclair din scaunul dumneavoastră cu fața la fereastră?

– Cred că eram cufundați în joc. Niciodată nu mi s‑a mai întîmplat așa ceva înainte.

– Asta vă cred, madame. Și vă rog să vă liniștiți, mademoiselle pleacă mîine.

– Oh! Fața bunei doamne se lumină.

– Și vă doresc o dimineață plăcută madame.

O servitoare spăla treptele cînd am ieșit pe ușa din față. Poirot o întrebă:

– Dumneata ai curățat pantofii tinerei de la etaj?

Fata dădu negativ; din cap.

– Nu, domnule. Nu cred că au. fost curățați.

– Atunci cine i‑a curățat? l‑am întrebat pe Poirot cînd mergeam pe drum.

– Nimeni. N-aveau nevoie să fie curățați.

– Bănuiesc că atunci cînd mergi pe un drum sau pe o cărare într‑o noapte frumoasă nu‑i murdărești. Dar, cu siguranță., după ce treci prin iarba grădinii ei se murdăresc.

– Da, mă aprobă Poirot cu un zîmbet curios.

– În cazul ăla, cred și eu că s‑ar fi pătat.

– Dar...

– Ai răbdare doar o jumătate de oră prietene, Să ne întoarcem, la Mon Deșir.

Majordomul păru surprins de reapariția noastră, dar nu făcu nici o obiecție la revenirea noastră în bibliotecă.

– Hei, nu‑i aia fereastra, Poirot, îi strigai cînd se' îndrepta spre cea care dădea către alee.

– Așa e, prietene. Privește aici.

Făcea semn spre capul de marmoră ai leului. Pe el era o urmă ușor decolorată, își îndreptă apoi degetul spre o pată asemănătoare de pe dușumeaua lustruită.

– Cineva l‑a lovit pe Reedburn cu pumnul între ochi. El a căzut pe spate pe această bucată de marmoră ieșită în afară și apoi a lunecat jos. După a fost tîrît pe dușumea pînă la cealaltă fereastră și lăsat acolo, dar nu în același unghi, așa cum ne‑a atras atenția și doctorul.

– Dar, de ce? Pare absolut inutil.

– Dimpotrivă, era esențial. De asemenea asta este cheia identității ucigașului - deși, de fapt n‑a avut intenția să‑l omoare pe Reedburn și de aceea nu prea ar fi cazul să‑l numim ucigaș. Trebuie să fie un om foarte puternic!

– Pentru că a tîrît trupul pe dușumea?

– Cîtuși de puțin. E un caz interesant. Și totuși era cît pe- aici să ajung de rîsul lumii.

– Vrei să spui că e gata, că știi totul?

– Da.

Un amănunt îmi reveni în memorie.

– Nu, am exclamat. E un lucru pe care nu‑l știi!

– Care anume?

– Nu știi unde este regele de treflă care lipsește!

– Zău? O, asta‑i nostim! Prietene, foarte nostim.

– De ce?

– Fiindcă e în buzunarul meu!

Îl scoase încîntat.

– O! am spus cam abătut. Unde l‑ai găsit? Aici?

– Nu‑i nimic senzațional în legătură cu el. Pur și simplu nu fusese scos împreună cu celelalte cărți. Era în casetă.

– Hm! Dar totuși ți‑a dat o idee, nu‑i așa?

– Da, prietene. Îi prezint respectele mele majestății sale regale.

– Și doamnei Zara!

– A, da, și doamnei.

– Și ce‑o să facem acum?

– O să ne întoarcem la Londra. Dar, mai întîi, trebuie să schimb cîteva vorbe cu o anumită doamnă de la Daisymead.

Aceeași servitoare mărunțică ne deschise ușa.

– Acum toți iau prînzul, domnule...

Doar dacă vreți s‑o vedeți pe domnișoara Saintclair, ea se odihnește.

– Ar fi suficient s‑o pot vedea pe doamna Oglander cîteva minute. Vrei să‑i spui?

Am fost conduși în salon să așteptăm. Am zărit familia în sufragerie în timp ce treceam și care acum era reîntregită cu doi bărbați voinici, solizi, unul cu mustață, celălalt și cu barbă.

După cîteva minute, doamna Oglander intră în cameră, uitîndu‑se întrebător la Poirot care se înclină.

– Madame, noi, în țara mea, avem o mare dragoste, un respect deosebit pentru mamă. La mére de familie reprezintă totul!

Doamna Oglander păru cam uimită de această introducere.

– Pentru acest motiv am venit - să potolesc neliniștea unei mame. Ucigașul domnului Reedburn nu va fi descoperit. Nu vă temeți. Eu, Hercule Poirot, v‑o garantez. Am dreptate, nu‑i așa? Sau pe soție trebuie s‑o liniștesc?

Urmă o pauză de‑o clipă. Doamna Oglander părea să‑l cerceteze pe Poirot cu ochii ei. În sfîrșit, spuse liniștită:

– Nu‑mi dau seama cum de știți... dar, da, aveți dreptate.

Poirot dădu din cap cu gravitate.

– Asta‑i tot, madame. Dar nu fiți neliniștită. Polițiștii dumneavoastră englezi nu au ochii lui Hercule Poirot.

Bătu cu degetul în portretul de familie de pe perete.

– Ați mai avut odată o fată. A murit, madame?

Din nou, după o pauză în care‑l cercetă cu ochii ei, răspunse:

– Da, a murit.

– Ah! spuse Poirot brusc. Bine, trebuie să ne întoarcem la Londra. Îmi permiteți să pun regele de treflă înapoi în pachet? A fost singura dumneavoastră eroare. Înțelegeți, să fi jucat bridge aproape o oră numai cu 51 de cărți... vedeți, nimeni care știe cîte ceva despre joc nu v‑ar crede o clipă! Bonjour!

– Și‑acum, prietene, spuse Poirot în timp ce ne îndreptam spre gară, înțelegi totul!

– Nu‑nțeleg nimic! Cine l‑a omorît pe Reedburn?

– John Oglander junior. Nu eram prea sigur dacă a fost tatăl sau fiul, dar m‑am oprit asupra fiului pentru că este cel mai puternic și mai tînăr dintre cei doi. Trebuia să fie unul dintre cei doi din cauza ferestrei.

– De ce?

– Erau patru ieșiri din bibliotecă - două uși, două ferestre; dar, evident, numai una se preta. Trei ieșiri dădeau în față, direct sau indirect. Tragedia trebuia să aibă loc la fereastra din spate ca să poată părea că Valerie Saintclair a nimerit la Daisymead din întîmplare. Bineînțeles că ea a leșinat cu adevărat și John Oglander a cărat‑o pe umeri. De aceea, mi‑am zis că trebuia să fie un om puternic.

– Atunci, s‑au dus acolo împreună?

– Da. Ții minte ezitarea Valeriei cînd am întrebat‑o dacă nu i‑a fost frică să se ducă singură? John Oglander a mers cu ea - ceea ce îmi închipui că nu a schimbat dispoziția lui Reedburn. S-au certat și, probabil, vreo insultă adusă Valeriei i‑a făcut pe Oglander să‑l pocnească. Restul îl știi.

– Dar ce‑i cu bridge‑ul?

– Bridge‑ul presupune patru jucători. Un lucru simplu ca ăsta este foarte convingător, Cine ar fi putut bănui c‑au fost numai trei persoane în cameră?

Eram încă uimit.

– Un lucru nu‑l înțeleg. Care‑i legătura între familia Oglander și dansatoarea Valerie Saintclair?

– Mă mir că n‑o vezi. Și totuși, te‑ai uitat destul de mult la tabloul de pe perete - mai mult decît mine. Cealaltă fată a doamnei Oglander o fi moartă pentru familia ei, dar lumea o cunoaște ca Valerie Saintclair!

– Ce?

– N-ai văzut asemănarea în momentul cînd cele două surori erau împreună?

– Nu, am mărturisit eu. M-am gîndit numai la cît de extraordinar de diferite erau.

– Asta pentru că mintea ta e receptivă numai la impresii exterioare romantice, dragul meu Hastings. Trăsăturile le erau aproape identice. La fel și tenul. Interesant e faptul că Valeriei îi e rușine cu familia ei și familiei îi e rușine cu sa. Cu toate acestea, într‑un moment fie pericol, ea s‑a adresat fratelui ei s‑o ajute și cînd lucrurile au luat o întorsătură proastă, toți s‑au unit într‑un mod remarcabil. Forța familiei este ceva minunat? Toți din familie își pot juca rolul. De aici provine talentul de artistă al Valeriei. Eu, ca și prințul Paul, cred în ereditate! Ei m‑au înșelat! Dacă n‑ar fi fost un accident fericit și întrebarea - test pusă doamnei Oglander prin care ea a contrazis relatarea fetei sale în privința locului pe care‑l ocupase, familia Oglander l‑ar fi învins pe Hercule Poirot.

– Ce‑i spui prințului?

– Că Valerie n‑ar fi putut comite crima și că mă îndoiesc că vagabondul va ti găsit vreodată. De asemenea, să‑i transmită complimentele mele ghicitoarei Zara. Ce coincidență curioasă! Mă gîndesc să numesc această afacere „Aventura regelui de treflă”. Ce zici, prietene?