Cafeaua neagra

CAPITOLUL I

Hercule Poirot își luă micul dejun în micul dar fermecător de cochetul său apartament din Whitehall Mansions. Își savurase brioșa și ceașca de ciocolată fierbinte. Lucru neobișnuit, căci era robul obiceiurilor și rareori se abătea de la rutina micului săudejun, îi ceruse valetului său, George, să‑i prepare o a doua ceașcă de ciocolată. În timp ce o aștepta, se uită din nou la poșta de dimineață care zăcea pe masă.

Meticulos de ordonat ca întotdeauna, pusese pli­curile goale într‑un teanc îngrijit. Fuseseră deschise cu mare atenție, cu cuțitașul pentru hârtie de forma unei săbii miniaturale pe care îl primise cadou cu mulți ani în urmă de la vechiul său prieten Hastings. Al doilea conținea aceleași înștiințări pe care le găsea lipsite de interes pliante publicitare, în majoritate - și pe care, într‑o clipă, avea să‑l roage pe George să le arunce. Al treilea teanc cuprindea scrisori care nu necesitau un răspuns de vreun fel, sau cel puțin confirmare de primire.

De ele avea să se ocupe după micul dejun, și în nici un caz înainte de ora zece. Poirot considera că era absolut lipsit de profesionalism să‑ți începi ziua de lucru înainte de zece. Când lucra la un caz, ei bine, asta era altceva. Își amintea că odată el și Hastings stătuseră până în zori ca să...

Dar nu, Poirot voia să‑și lase gândurile să se ocupe de trecut. Ultimul lor caz, în care fusese implicată o organizație criminală la nivel internațional, cunoscută ca „Cei patru mari”, fusese încheiat în mod mulțumitor, și Hastings se întorsese în Argentina, la soția și la ferma lui. Deși vechiul său prieten venea din când în când la Londra cu afaceri legate de ferma sa, era extrem de puțin probabil ca Poirot și el să lucreze din nou împreună la rezolvarea unui caz. Oare de asta se simțea Poirot neli­niștit în această frumoasă dimineață de mai a anului 1934? Retras din activitate cu ostentație, fusese ademenit în afara acelei retrageri mai mult decât o dată când i se prezentase o problemă deosebit de interesantă. Îi făcuse mare plăcere să fie iarăși pe urma vânatului, avându‑l pe Hastings alături pe post de un fel de tablă sonoră pentru ideile și teoriile lui. Dar de câteva luni, lui Poirot nu i se mai prezentase nimic de interes profesional. Nu mai existau crime ingenioase și criminali? Totul era numai violență și brutalitate, genul de crimă sau jaf sordide care era sub demnitatea lui, a lui Poirot, să‑l investigheze?

Gândurile îi fură întrerupte de sosirea lui George care apăru, în liniște, cu acea a doua, bine venită, ceașcă de ciocolată. Bine venită nu numai pentru că Poirot avea să‑i savureze gustul dulce și delicios, ci și pentru că ea avea să‑i dea posibilitatea să mai amâne câteva minute constatarea că ziua, o frumoasă dimineață însorită, se întindea în fața lui fără nimic mai interesant la orizont decât mișcarea în aer liber prin parc și o plimbare prin Mayfair spre restaurantul lui preferat din Soho unde avea să ia masa singur, o masă compusă din - ce oare? - poate puțin pâte pentru început, și apoi limbă de mare bonne femme, urmată de...

Își dădu seama că George, după ce pusese ciocolata pe masă, i se adresa. Impecabilul și imperturbabilul George, englez până în măduva oaselor, era de ceva timp cu Poirot, și era tot ce își dorea acesta ca valet. Complet lipsit de curiozitate și extrem de reținut în a‑și exprima o părere personală cu privire la vreun subiect, George era o mină de informații despre aristocrația engleză, și la fel de fanatic de ordonat ca marele detectiv. Poirot îi spusese nu o dată: „Calci admirabil pantalonii, George, dar imaginație nu, nu ai”. Oricum, imaginație avea Hercule Poirot din belșug. Talentul de a călca o pereche de pantaloni așa cum trebuie era, după părerea lui, un lucru rar. Da, era cu adevărat norocos că îl avea pe George să aibă grijă de el.

-... și astfel, domnule, mi‑am luat libertatea să promit că veți da telefon la rândul dumneavoastră în aceasta dimineață, spunea George.

– Te rog să mă scuzi, dragul meu George, dar gândurile îmi erau în altă parte. Spui că a telefonat cineva?

– Da, domnule. Aseară, domnule, când erați la teatru cu doamna Oliver. M-am dus la culcare înainte de întoarcerea dumneavoastră, și n‑am considerat necesar să vă las un mesaj la acea oră târzie.

– Cine a sunat?

– Domnul a spus că este sir Claud Amory, domnule. Și‑a lăsat numărul de telefon, care se pare a fi undeva în Surrey. A spus că e vorba de o problemă delicată, și când telefonați să nu vă spuneți nimănui numele, ci să insistați să vorbiți personal cu sir Claud.

– Mulțumesc, George. Lasă numărul de telefon pe biroul meu. Am să‑l sun pe sir Claud după ce răsfoiesc Times. E puțin cam devreme pentru telefoane, fie ele chiar și legate de probleme delicate.

George se înclină și ieși, iar Poirot își bău ciocolata, după care luă ziarul din acea dimineață și ieși pe balcon. Câteva minute mai târziu Times fu lăsat deoparte. Știrile internaționale erau, ca de obicei, deprimante. Îngrozi­torul acela, Hitler, care transformase tribunalele germane în filiale ale partidului nazist, fasciștii care luaseră puterea în Bulgaria și, cel mai rău din toate, în chiar țara lui Poirot, Belgia, patruzeci și doi de mineri erau dați morți ca urmare a unei explozii la o mină din apropiere de Mons. Știrile interne nu erau nici ele mai bune. În pofida codelilor oficialilor, femeile care concurau la Wimbledon aveau voie să poarte șorturi în vara asta. Nici în ferpare nu exista vreo alinare, căci cei de vârsta lui Poirot și mai tineri păreau să insiste să moară.

Cu ziarul abandonat, Poirot se rezemă confortabil în fotoliul de răchită, cu picioarele pe un scăunel. Sir Claud Amory, se gândi la el. Numele nu‑i era străin. Îl mai auzise undeva. Da, acest sir Claud era bine cunoscut într‑un cerc sau altul. Dar ce era? Era politician? Avocat? Funcționar public ieșit la pensie? Sir Claud Amory. Amory!

Soarele dimineții scălda balconul, și Poirot îl găsi suficient de cald ca să rămână în bătaia lui câteva minute. Curând avea să devină prea fierbinte pentru el, căci el nu era un adorator al soarelui. „Când soarele mă va goni în casă, îngână el, voi consulta Who’s Who. Dacă acest sir Claud este o persoană cu o oarecare distincție, atunci, de bună seamă, este inclus în acel admirabil volum. Dacă nu...”. Micul detectiv ridică din umeri într‑un gest expresiv. Snob inveterat, era deja predispus să îi țină partea lui sir Claud, în virtutea stilului său. Dacă avea să fie găsit în Who’s Who, un volum în care se puteau găsi și detaliile carierei lui Poirot, atunci probabil că acest sir Claud era cineva cu o pretenție îndreptățită la timpul și atenția lui, ale lui Hercule Poirot. Curiozitatea îmbinată cu o briză răcoroasă îl grăbiră pe Poirot să intre în casă. Se duse în bibliotecă și, de pe un raft în care se aflau cărți de referință, scoase volumul gros, roșu, al cărui titlu Who’s Who era imprimat cu litere aurii pe cotor. Dând paginile, ajunse la ceea ce îl interesa și citi cu glas tare:

AMORY, sir Claud (Herbert); înnob. 1927; n. 24 Nov. 1878. c.1907, Helen Graham (d. 1929). Educ. Weymouth Gram. Sch; Colegiul King’s, Londra. Fizician cercetător laboratoarele GEC, 1905; RAE Farborough (Depart. Radio), 1916; Inst. Cercet. Minist. Aerului, Swanage, 1921; a demonstrat un nou principiu pentru accelerarea particulelor: acceleratorul linear de unde circulatorii, 1924. Decorat cu Medalia Monroe a Soc. de Fizică. Publicații: articole în reviste de știință. Adresa: Abbofs Cleve, nr. Market Cleve, Surrey. Tel: Market Cleve 314. Club: Athenaeum.

– Ah, da, îngână Poirot. Renumitul savant. Își aminti o conversație pe care o avusese cu câteva luni mai înainte cu un membru al guvernului Majestății sale, după ce Poirot returnase niște documente dispărute ale căror conținut se putea dovedi jenant pentru guvern. Discutaseră despre securitate și politicianul recunoscuse că măsurile de securitate nu erau suficient de puternice, în general. „De exemplu, spusese el, la ce lucrează acum sir Claud Amory este de o importanță fantastică în ori­care război viitor, dar el refuză să lucreze în condiții de laborator unde el și lucrarea lui ar putea fi sub pază. Insistă să lucreze singur la reședința lui de la țară. Nici un fel de securitate. Înspăimântător!”

– Mă întreb, își spuse Poirot punând la loc Who’s Who, mă întreb dacă sir Claud vrea să‑l angajeze pe Hercule Poirot pe post de câine de pază? Invențiile de război, armele secrete nu sunt pentru mine. Dacă sir Claud...

În camera de alături sună telefonul și Poirot îl auzi pe George răspunzând. Un moment mai târziu, apăru valetul.

– E iarăși sir Claud Amory, domnule.

Poirot se duse la telefon.

– Alo. Hercule Poirot la telefon, anunță el.

– Poirot? Nu ne‑am cunoscut, dar avem cunoștințe comune. Mă numesc Amory, Claud Amory...

– Am auzit de dumneavoastră, desigur, sir Claud.

– Ascultă, Poirot. Am o problemă a naibii de spinoasă. Sau mai degrabă, s‑ar putea să am. Nu sunt sigur. Lucrez la o formulă pentru bombardarea atomului - n‑am să intru în detalii, dar Ministerul Apărării o con­sideră de o importanță covârșitoare. Lucrarea mea e acum terminată, și am realizat o formulă pe baza căreia se poate produce un explozibil nou și mortal. Am motive să bănuiesc că cineva din casa mea încearcă să fure formula. Nu pot să spun mai mult acum, dar ți‑aș rămâne profund îndatorat dacă ai veni în weekend la Abbofs Cleve, ca oaspete al meu. Vreau să duci dumneata formula când te întorci la Londra și să o înmânezi personal ministrului. Există motive întemeiate pentru care curierul ministrului nu poate face treaba asta. Am nevoie de o persoană care aparent este o persoană ștearsă, nu are legătură cu lumea științifică, dar care e destul de isteață...

Sir Claud continuă să vorbească. Hercule Poirot își privi în oglindă capul chel, în formă de ou, și mustața unsă și răsucită cu grijă, și își spuse că, într‑o lungă carieră, nu fusese nicicând o persoană ștearsă, și nici nu se con­siderase așa. Dar un weekend la țară și șansa de a‑l cunoaște pe distinsul savant puteau fi plăcute, după cum, fără îndoială, plăcute aveau să fie și mulțumirile unui guvern recunoscător.

– Aș fi încântat să vă fiu de folos, dragul meu sir Claud, îl întrerupse el. Am să sosesc sâmbătă după‑amiază, dacă vă convine, și mă voi întoarce la Londra cu ceea ce doriți să iau cu mine luni dimineață. Aștept cu nerăbdare să vă cunosc.

Curios, se gândi el punând receptorul în furcă. S-ar fi putut foarte bine ca agenți străini să fie interesați de formula lui sir Claud, dar chiar era posibil ca cineva din casa savantului... În fine, weekend‑ul avea să dezvăluie mai multe, fără îndoială.

– George, strigă el, te rog să‑mi duci costumul gros de tweed și haina de seară și pantalonii la curățătorie. Trebuie să le am până vineri, întrucât în weekend plec la țară.

Vorbea de parcă pleca în stepele din Asia Centrală și pentru o viață.

Apoi, revenind la telefon, formă un număr și așteptă câteva momente până vorbi.

– Dragul meu Hastings, n‑ai vrea să‑ți lași treburile la o parte câteva zile și să vii la Londra? E foarte plăcut, în perioada asta a anului...

CAPITOLUL II

Casa lui sir Claud Amory, Abbot's Cleve, se afla la periferia micului oraș - sau mai degrabă a satului supradezvoltat - Market Cleve, cam la douăzeci și cinci de mile de Londra. Casa în sine, un conac victorian mare dar cu o arhitectură de nedescris, era așezată în mijlocul unui peisaj de țară blând unduitor, ici și colo puternic împădurit. Aleea de pietriș, de la poartă până la ușa principală a lui Abbot' s Cleve, șerpuia printre copaci și tufișuri dese. În spatele casei, pe toată lungimea ei, se întindea o terasă, de la care o pajiște în pantă cobora până la o grădină oarecum neglijată.

În seara de vineri, la două zile după conversația avută prin telefon cu Hercule Poirot, sir Claud stătea în biroul său, o cameră mică dar comfortabil mobilată de la parterul casei, pe partea dinspre est. Afară, lumina începea să pălească. Valetul lui sir Claud, Tredwell, un individ înalt, cu aspect lugubru și maniere de‑o corectitudine impecabilă, bătuse gongul pentru cină cu câteva minute mai devreme și, fără îndoială familia era acum adunată în sufrageria din cealaltă parte a holului.

Sir Claud tamburina în masă cu degetele, obiceiul lui când se străduia să ia o decizie rapidă. Era un bărbat intrat în cincizeci de ani, de talie și înălțime medii, cu părul încărunțit pieptănat peste cap, și ochi de un albastru rece și pătrunzător. În expresia feței lui de acum, neli­niștea se amesteca cu nedumerirea.

Se auzi o bătaie discretă în ușă și Tredwell apăru în prag.

– Scuzați‑mă, sir Claud, m‑am gândit că poate nu ați auzit gongul...

– Da, da, Tredwell, e în regulă. Vrei să le spui că vin și eu în scurt timp? Spune‑le că vorbesc la telefon. De fapt, chiar sunt pe cale să dau un telefon scurt. Ai putea chiar să începi să servești.

Tredwell se retrase în liniște, și sir Claud trase cu un oftat telefonul spre el. Scoase dintr‑un sertar al biroului o agendă mică, o consultă scurt, apoi ridică receptorul.

– Aici Market Cleve, trei‑unu‑patru. Vreau să‑mi faceți legătura cu un număr din Londra. Dădu numărul, apoi se rezemă în scaun, așteptând. Degetele mâinii drepte începură să tamburineze nervos în birou.

Câteva minute mai târziu, sir Claud Amory se alătură grupului din sufragerie, așezându‑se la locul său în capul mesei în jurul căreia stăteau deja șase persoane, în dreapta lui sir Claud stătea nepoata lui, Barbara Amory, avându‑l alături pe Richard, vărul ei și singurul fiu al lui sir Claud. În dreapta lui Richard Amory stătea un oaspete, un italian, dr. Carelli. În continuare, în capătul celălalt al mesei, stătea Caroline Amory, sora lui sir Claud. Ea se ocupa de gospodărie de la moartea soției lui, survenită cu câțiva ani înainte. Edward Raynor, secre­tarul lui sir Claud, stătea în dreapta lui Caroline Amory, care era o domnișoară între două vârste, iar între el și stăpânul casei stătea Lucia, soția lui Richard Amory.

În această seară cina nu era deloc festivă. Caroline Amory făcu unele tentative de a întreține o conversație cu dr. Carelli, care îi răspunse destul de politicos, fără însă a fi deosebit de vorbăreț. Când ea se întoarse să‑i adreseze o remarcă lui Edward Raynor, tânărul care în mod normal era politicos și sociabil, tresări nervos, îngână o scuză și arătă stânjenit. Sir Claud era la fel de taciturn cum era de obicei la masă, dacă nu și mai taciturn. Richard Amory îi arunca din când în când o privire neli­niștită soției sale, Lucia. Sigură Barbara Amory era bine dispusă și discuta lejer cu mătușa ei Caroline.

În timp ce Tredwell servea desertul, sir Claud i se adresă brusc, vorbind destul de tare ca vorbele sale să fie auzite și în celălalt capăt al mesei.

– Tredwell, ești bun să suni la garajul lui Yackson din Market Cleve, și să îi rogi să trimită o mașină cu șofer la gară la trenul de opt și cincizeci? Un domn care ne vizitează după cină sosește cu acel tren.

– Prea bine, domnule, spuse Tredwell și se retrase. Abia ieși din cameră când Lucia, îngânând o scuză, se ridică brusc de la masă și ieși grăbită din cameră, mai să dea peste Tredwell care închidea ușa.

Traversând holul, o luă în grabă pe coridor și intră într‑o cameră mare din fundul casei. Biblioteca - cum era în general numită - servea în mod normal și ca salon. Era mai degrabă o încăpere confortabilă decât una elegantă. Din ea, un glasvand se deschidea către terasă, iar o altă ușă dădea în biroul lui sir Claud. Pe poliță, deasupra unui șemineu larg, se aflau un ceas demodat și câteva ornamente, precum și un vas cu hârtiuțe răsucite folosite la aprinderea focului.

Mobilierul din bibliotecă consta dintr‑o bibliotecă înaltă pe care se afla o cutie de tablă, un birou cu un telefon pe el, un scaun fără spetează, o masă mică cu un gramofon și discuri, o banchetă, o masă pentru cafea, o masă cu rafturi laterale pentru cărți și cărți pe ea, două scaune cu spetează dreaptă, un fotoliu, o altă masă pe care stătea o plantă într‑un vas de aramă. Mobilierul era, în general, de modă veche.

Lucia, o tânără frumoasă de douăzeci și cinci de ani, avea un păr bogat de culoare închisă care i se revărsa pe umeri și niște ochi căprui care puteau străluci fasci­nant, dar în care acum mocnea o emoție înăbușită greu de definit. Ezită în mijlocul camerei, apoi se duse la glas­vand și, desfăcând ușor draperiile, se uită în noapte. Scoțând un oftat abia auzibil, își lipi fruntea de geamul rece și rămase pierdută în gânduri. Din hol se auzi glasul domnișoarei Amory „Lucia... Lucia... unde ești?” Un moment mai târziu domnișoara Amory intră în cameră. Merse la Lucia, o luă de braț și o împinse ușor către banchetă.

– Gata, draga mea, ia loc aici. Într‑o clipă sau două ai să te simți bine.

În timp ce se așeza. Lucia îi adresă un surâs vag de mulțumire.

– Da, sigur, spuse ea. De fapt, mi‑a trecut. Deși vorbea perfect engleza, poate prea perfect, câte o inflexiune ocazională trăda faptul că engleza nu era limba ei maternă. Mi‑a trecut senzația de leșin, continuă ea. Ce caraghios din partea mea! Nu mi s‑a mai întâmplat niciodată. Nu îmi imaginez de ce tocmai acum. Te rog să te duci înapoi, mătușă Caroline. Mă simt foarte bine. Scoase o batistă din poșetă și își tamponă ochii sub privirea bănuitoare a lui Caroline Amory, apoi băgă batista la loc și zâmbi. Mă simt bine, repetă ea. Zău.

Domnișoara Amory nu părea convinsă.

– N-ai arătat deloc bine toată seara, dragă, să știi, spuse ea privind‑o neliniștită pe Lucia.

– Serios?

– Serios, întări domnișoara Amory. Se așeză pe banchetă, lângă Lucia. Probabil că ai răcit puțin, dragă. Verile noastre englezești pot fi înșelătoare, să știi. Nu seamănă deloc cu soarele fierbinte din Italia cu care ești mai obișnuită. Italia e încântătoare, întotdeauna am fost de părerea asta.

– Italia, murmură Lucia cu o privire pierdută, în timp ce își lăsa pe banchetă poșeta. Italia...

– Știu, copila mea. Trebuie că ți‑e tare dor de țara ta. Probabil că a fost un contrast groaznic - vremea pe de o parte, și obiceiurile pe de altă parte.

– Nu! Nu mi‑e dor de Italia! strigă Lucia cu o vehe­mență care o miră pe domnișoara Amory. Niciodată!

– Oh, haide, copila mea, nu e nici o rușine să‑ți fie dor de acasă...

– Nu! repetă Lucia. Urăsc Italia. Mereu am urât‑o. Aici, în Anglia, cu oameni amabili ca voi, mă simt ca în rai. E un adevărat rai aici!

– E foarte drăguț din partea ta că spui asta, draga mea, deși sunt sigură că ești numai politicoasă. E adevărat că am încercat cu toții să te facem să te simți fericită și ca acasă, dar ar fi absolut normal să tânjești uneori după Italia. Și apoi, neavând mamă...

– Te rog... te rog..., o întrerupse Lucia, nu vorbi de mama.

– Nu, firește că nu, dacă preferi să nu vorbesc. N-am vrut să te tulbur. Să‑ți aduc niște săruri? Am în camera mea.

– Nu, mulțumesc. Zău, mă simt foarte bine acum.

– Nu‑i nici un deranj, să știi, insistă Caroline Amory. Am niște săruri foarte bune, de un roz minunat, într‑o sticluță absolut adorabilă. Și foarte înțepătoare. Clorură de amoniu, să știi. Sau esență de săruri? Nu țin minte niciodată. Dar, oricum, nu din cele cu care se curăță baia.

Lucia zâmbi blând, dar nu răspunse. Domnișoara Amory se ridică și nu se putea hotărî dacă să plece sau să stea. Se duse în spatele banchetei și aranjă pernuțele.

– Da, continuă ea, trebuie să fie o răceală bruscă. Azi dimineață erai întruchiparea sănătății. Să fie oare emoția de a‑ți vedea prietenul italian, dr. Carelli? A apărut atât de neașteptat, nu‑i așa? Trebuie să fi fost un adevărat șoc pentru tine.

Richard, soțul Luciei, intrase în bibliotecă în timp ce Caroline Amory vorbea. Era limpede că domnișoara Amory nu‑l observase, căci nu înțelegea de ce cuvintele ei păreau să o tulbure pe Lucia, care se rezemă de spetează, închise ochii și se cutremură.

– Oh, ce este, draga mea? întreabă domnișoara Amory. Îți vine iar să leșini?

Richard Amory închise ușa și se propie de cele două femei. Un englez chipeș în jur de treizeci de ani, cu părul de culoarea nisipului, înălțime medie și o siluetă robustă, musculoasă.

– Du‑te și termină‑ți masa, mătușă Caroline, spuse el. Stau eu cu Lucia.

Domnișoara Amory era tot nehotărâtă.

– Oh, tu ești, Richard? Păi poate ar fi mai bine să mă întorc, spuse ea și făcu câțiva pași spre ușă. Știi că tatăl tău nu poate să sufere nici un gen de dezordine. Mai ales că avem un musafir care nu e un prieten apropiat al familiei. Se întoarse iarăși spre Lucia. Tocmai spuneam, dragă, nu‑i așa, ce ciudat lucru că acest dr. Carelli a apărut așa, din senin, fără să aibă idee că tu trăiești prin părțile astea. Ai dat pur și simplu peste el în sat, și l‑ai invitat aici. Trebuie să fi fost o mare surpriză pentru tine, nu‑i așa?

– A fost, răspunse Lucia.

– Lumea este cu adevărat mică, întotdeauna am spus‑o, continuă domnișoara Amory. Prietenul tău este un bărbat bine, Lucia.

– Crezi?

– Arată a străin, desigur, dar e foarte chipeș. Și vorbește foarte bine englezește. Și chiar nu știai că se află prin părțile astea?

– Câtuși de puțin, răspunse apăsat Lucia.

Richard Amory își urmărise cu atenție soția. Acum vorbi din nou.

– Ce surpriză încântătoare trebuie să fi fost pentru tine, Lucia.

Soția lui ridică repede privirea, dar nu răspunse. Domnișoara Amory zâmbi.

– Da, chiar așa, spuse ea. Îl cunoșteai bine în Italia, draga mea? Erați buni prieteni? Presupun că erați.

În glasul Luciei apăru o amărăciune bruscă.

– Nu mi‑a fost niciodată prieten, spuse ea.

– Oh, înțeleg. O simplă cunoștință. Dar a acceptat generoasa ta invitație să rămână. Deseori îmi spun că străinii forțează puțin nota. Oh, nu mă refer la tine, dragă, firește... Domnișoara Amory se opri și roși. Adică, tu ești pe jumătate englezoaică, în tot cazul. Se uită ștrengărește la nepotul ei și continuă. De fapt, acum e complet englezoaică, nu‑i așa, Richard?

Richard Amory nu răspunse la întrebarea șireată a mătușii sale, ci se duse la ușă și o deschise, gest care era o invitație pentru domnișoara Amory să se întoarcă la ceilalți.

– Ei bine, spuse aceasta pornind cu reținere către ușă, dacă sunteți sigur că nu mai pot face nimic...

– Nu, nu. Tonul lui Richard era repezit, ca și cuvintele. Cu un gest nesigur și un ultim zâmbet nervos adresat Luciei, domnișoara Amory ieși.

Scoțând un oftat de ușurare, Richard închise ușa și se întoarse la soția sa.

– Ce‑i mai place să trăncănească! se plânse el. Credeam că n‑o să mai plece.

– Încearcă doar să fie amabilă, Richard.

– Oh, a fost. Dar încearcă prea mult.

– Cred că ține la mine, murmură Lucia.

– Poftim? Oh, desigur. Tonul lui Richard Amory era abstract. Stătea în picioare, studiindu‑și cu atenție soția. Preț de câteva minute domni o tăcere tensionată. Apoi, venind mai aproape de ea, Richard își întrebă soția: Ești sigură că nu vrei să‑ți aduc nimic?

Lucia ridică privirea spre el, cu un zâmbet forțat.

– Nimic, Richard, mulțumesc. Întoarce‑te în sufragerie. Acum mă simt perfect.

– Nu, am să stau cu tine.

– Dar aș prefera să rămân singură.

Urmă o pauză, apoi Richard trecu în spatele banchetei și întrebă:

– Pernele stau bine? N-ai mai vrea una sub cap?

– Stau comod așa cum stau, protestă Lucia. Deși, n‑ar fi rău să fie mai mult aer. Vrei să deschizi glasvandul?

Richard se duse la glasvand și umblă la încuietoare.

– La naiba! exclamă el. Bătrânul l‑a încuiat cu una din încuietorile alea inventate de el. Nu se poate deschide fără cheie.

Lucia ridică din umeri.

– În fine, nu contează.

Richard se întoarse și se așeză pe un scaun de lângă masă. Se aplecă, sprijinindu‑și coatele pe coapse.

– Minunat tip, bătrânul! Mereu inventează câte ceva.

– Da, spuse Lucia. Trebuie să fi scos o mulțime de bani din invențiile iui.

– Munți de bani, spuse întunecat Richard. Dar nu banii îl atrag. Toți savanții ăștia sunt la fel. Mereu sunt pe urma a ceva absolut inaplicabil, care nu poate interesa pe nimeni altul în afara lor. Bombardarea atomului, auzi tu!

– Dar, în tot cazul, tatăl tău e un om mare.

– Presupun că e unul din savanții de frunte din prezent, bombăni Richard. Dar nu înțelege decât punctul lui de vedere. Vorbea cu iritare crescândă. Mă tratează al naibii de rău.

– Știu, confirmă Lucia. Te ține aici, înlănțuit în casa asta, aproape ca și cum ai fi prizonier. De ce te‑a făcut să renunți la armată și să vii aici?

– Presupun că s‑a gândit că l‑aș putea ajuta în munca lui. Dar ar fi trebuit să știe că eu n‑am să fiu de nici un folos în acest sens. Pur și simplu n‑am cap pentru asta. Doamne, Lucia, uneori mă cuprinde disperarea! Mă uit la el cum înoată în bani, și își cheltuiește fiecare penny pe invențiile alea ale lui. Ai gândi că, într‑o zi, o să‑mi dea și mie ceva care să fie al meu, și să‑mi permită să mă eliberez de locul ăsta.

Lucia se îndreptă de spate.

– Bani! exclamă ea cu amărăciune. Totul se reduce la asta. Bani!

– Mă simt ca o muscă prinsă într‑o plasă de păianjen, continuă Richard. Neajutorat. Absolut neajutorat.

Lucia îl privi cu ochii imploratori.

– Oh, Richard, și eu la fel.

Soțul ei se uită la ea alarmat. Vru să vorbească, dar ea continuă:

– Și eu la fel. Neajutorată. Și vreau să scap. Se ridică brusc și veni către el, vorbind cu surescitare. Richard, pentru Dumnezeu, până nu e prea târziu, du‑mă de aici!

– Să te duc de aici? Glasul lui Richard era pustiu și deznădăjduit. Unde?

– Oriunde, răspunse Lucia, cu surescitare crescândă. Oriunde în lume! Dar departe de casa asta. Asta‑i important, departe de casa asta! Mi‑e frică, Richard, îți spun, mi‑e frică. Există umbre... se uită peste umăr de parcă le vedea, există pretutindeni umbre.

– Cum să plecăm fără bani? întrebă Richard cu amărăciune. Un bărbat fără bani nu e bun de nimic pentru o femeie, nu‑i așa, Lucia?

Ea făcu un pas înapoi.

– De ce spui asta? Ce vrei să spui?

Richard continuă să se uite la ea în tăcere, cu chipul încordat dar ciudat de lipsit de expresie.

– Ce se întâmplă cu tine în seara asta, Richard? Ești altfel, ești schimbat...

Richard se ridică de pe scaun.

– Serios?

– Da. Ce este?

– Ei bine... începu Richard, apoi se opri. Nimic. Nu e nimic.

Dădu să se îndepărteze, dar Lucia îl trase înapoi și își puse mâinile pe umerii lui.

– Richard, dragul meu... începu ea. El îi luă mâinile de pe umeri. Richard...

Ducându‑și mâinile la spate, Richard se uită la ea.

– Crezi că sunt prost? întreabă el. Crezi că n‑am văzut că acest vechi prieten al tău ți‑a strecurat în mână un bilet în seara asta?

– Vrei să spui că te‑ai gândit că... El o întrerupse cu sălbăticie.

– De ce ai plecat de la masă? Nu ți‑a venit să leșini. A fost o prefăcătorie. Voiai să fii singură ca să‑ți citești prețiosul bilet. Nu mai aveai răbdare. Erai aproape nebună de nerăbdare pentru că nu puteai scăpa de noi. Mai întâi mătușa Caroline, apoi eu.

Ochii lui erau reci de durere și supărare.

– Richard ești nebun! Oh! E absurd. Doar nu crezi că îmi pasă de Carelli, nu‑i așa? Dragul meu Richard, dragul meu... de tine îmi pasă. De nimeni altcineva decât de tine. Trebuie să știi asta.

Richard nu o slăbea din priviri.

– Ce e în biletul ăla? întrebă el liniștit.

– Nimic, absolut nimic.

– Atunci arată‑mi‑l.

– N-nu pot, spuse Lucia. L-am rupt.

Un zâmbet rece apăru și dispăru de pe fața lui Richard.

– Nu, nu l‑ai rupt. Arată‑mi‑l.

Lucia rămase tăcută o clipă. Se uită imploratoare la el.

– N-ai încredere în mine, Richard?

– Ți l‑aș putea lua cu forța, rosti el printre dinți în timp ce înainta cu un pas către ea. Mă bate gândul...

Lucia făcu un pas înapoi cu un strigăt slab, cu ochii fixați pe fața lui că și cum voia să‑l facă să o creadă. El se întoarse brusc.

– Nu, spuse el ca pentru sine. Există unele lucruri care nu se fac. Se răsuci iar spre Lucia. Dar, pe cuvântul meu, am să aflu de la Carelli.

Lucia îl prinse de braț, alarmată.

– Nu, Richard, să n‑o faci! Te implor, nu face asta.

– Te temi pentru amantul tău, nu‑i așa?

– Nu e amantul meu, protestă Lucia cu înfiorare.

Richard o luă de umeri.

– Poate că nu e... încă. Poate că...

Auzind glasuri pe hol, se opri. Făcând un efort să se controleze, se duse la șemineu, scoase o tabacheră și o brichetă și își aprinse o țigară. În timp ce ușa dinspre hol se deschidea și glasurile deveneau mai puternice, Lucia se duse la scaunul eliberat de curând de Richard și se așeză. Era albă la față și avea pumnii strânși de încor­dare.

Intră domnișoara Amory însoțită de nepoata ei Barbara, o tânără de douăzeci și unu de ani, extrem de modernă. Legănându‑și poșeta, Barbara se îndreptă către Lucia.

– Bună, Lucia, te simți bine acum? întreabă ea.